vineri, 25 octombrie 2013

LEONID DIMOV, SPECTACOL



LEONID DIMOV

(11 ianuarie 1926 - 5 decembrie 1987)



ATEISM



Dacă sticlesc ceainicele seara

Ca oazele de smarald din Sahara

E că toate se-ntâmplă aşa

Ca şi cum s-ar amesteca, deodată, cineva.

Dar, dacă sticlesc ceainicele de dimineaţă

Când soarele timp pătrunde prin ceaţă

Peste colbul draperiilor translucide,

E ca şi cum cineva te-ar ucide

Ca să cugeţi: poate

Că eşti o altă vietate

Care se trezeşte cu tine-odată,

Dar n-apucă să-i bată lumina din toartă

Că se şi furişează pe-o altă poartă

Ducând spre grădina cu mici grupuri statuare

Închipuind docare

Pline de orfelini în călătorie

Ori arhiducese bete de melancolie

Şi de cum miroase

Pavilionul cu orhidee înecăcioase

Şi zorele care-ncalecă palisada

Ca să privească zăpada

Căzută pe coclaurii din afară,

Dincolo de Edenul de odinioară...



ISOPETĂ



Fluiera, fluieră, fluieră

Alb, albăstrui, albăstruieră

Lunele, ouă rotunde,

Stins să mă-ntrebe de unde

Calcă lăcasele surde:

Saci împletiţi peste urde,

Vin de se scutură ploile,

Trec peste măgură oile,

Duc cobiliţele brânză

Jos, înspre urbe de pânza.

Ceţuri întunecă fragede.

Aţa spre moarte te trage de

Dinţi, de picioare, de gâlci:

Hai să rămânem la bâlci!



Trece nevolnică vulpe,

Dând alunatic din pulpe,

Corb ispitind, şi tot zice

Cântec de lume ferice!



NARCIS



Coboram cu luntrea, tot perechi-perechi,

Milă adunând, heu! din milă-n milă,

Am trecut de cotul Dunării străvechi

Soare tăvălind, vesel, în argilă.



O, ce mare dulce-n mult prea galbeni zori:

Pescăruşul fuse împuşcat degeaba.

Bâzâiau locuitori necuvântători

Când la Babarada cînd la Radababa.



Şi când mi-am înfipt braţele în ape

Luminoase până-n cel din urmă fund,

N-am ştiut să-l prind, să nu-l las să scape,

Printre alge roşii, chipul cel secund.



TRECERE



Eram imberb, eram netot.

Imagini, zis-am: iată tot!

Dar, îmi dădeam eu bine seama,

Dormea, ascunsă tare, teama

De mine, cel imberb, aşa:

Pictat pe foi de mucava

Întinse drept faţă de masă.

Trist, în necontenită casă

Unde foiesc nepoţii, fraţii

Rămaşi imberbi de generaţii!

Ei bine, zic, m-am înşelat:

De soare s-a cam alterat

Imaginea. E un alt chip!

Cirip! Cirip! Cirip! Cirip!



DEZNĂDEJDE?



E noapte şi stau la post:

Au rămas toate câte-au fost,

Şi cântece şi amintiri

Agăţate de plase subţiri

Printre crocodili şi reptile

Mai domesticite, mai subtile:

Roşii, albastre, domoale,

Privind pe fereşti vesperale

La ce anume voi face

În aceste vremi de fericire şi pace.

Eu însă nu fac nimic.

Mă simt redus la cel mai mic

Numitor al acelor rele

Făptuite-n dăinuiri paralele...

Dar să lăsăm matematica

Şi să ne-ncumetăm întru tematica

Unor problemuri mai grele:

Au rătăcit cocoarele printre stele,

Dorm miei cenuşii printre fiare,

Fug prietenii la-ntîmplare,

Trece, peste Porţi, semiluna.

Mi-a spus un copil: e totuna!



FILOZOFICĂ



Poţi ieşi din singurătate acceptând erezia lui Arie,

Poţi să nu mai fii singur gândindu-te la rolul lui Belizarie

Sau la propriile tale oase.

Peste veacuri, la iveală scoase

Întâmplător, dintr-o săpătură,

Fără dragoste, fără ură,

Aşa, doar pentru a se săpa o groapă,

Adânc, până se dă de apă.

Dar s-ar putea să nu-ţi treacă prin minte

Niciunul din aceste cuvinte

Aducătoare de imagini şi fapte,

Ci doar o boare tulbure, ca de lapte,

La nesfârşit şi egal emulsionată

Ca şi cum n-ar fi fost niciodată.

Iar acest lucru se şi întâmplă în fiece ceas

De câteva ori, parcă te-ar chema un glas:

Berbece dulce şi gras

Dus la tăiere

De doi parlagii cuprinşi de veselie şi durere.



INTERSECŢIE



În casa noastră, deschisă tuturor,

Lui Vitruviu, lui Rococo, lui Maldoror,

Cu mobile stil alături de spătare

De jilţuri rupte şi de picioare

De scaune de bucătărie,

Erau aşteptaţi să vie

Şi chiar veneau, caleaşcă după caleaşcă,

Familii prietene, avide de-o ceaşcă

De vin alburiu, din acela necopt

Pe care-1 serveam între şapte şi opt.

Veniseră toţi. Era zgomot mare

Îşi povestea viaţa fiecare

Iar noi ne furişam printre perechi,

Mângâindu-le pe obraji, trăgându-le de urechi,

Aşa precum sunt gesturile de prietenie.

Numai că nu dădeam de cel care va să vie,

Cel care părea că este în fiecare,

Dar pierea la prima apăsare

A sufletului cu degetul arătător...

Încolo, casa era deschisă tuturor.



POEMUL ESENŢELOR



Treceau orele, treceau norii, treceau mamelucii,

Iar eu am visat azi-noapte că mi-am pierdut papucii...

Deşi ştiam încă din leneşa tinereţe

Că naraţiunea, ironia, imaginile glumeţe

N-au ce căuta în cadenţe:

Că poezia ţine de esenţe.

Eu însă, elev fiind, ca toţi năucii,

Îmi pierdusem – pe coridoare ori în săli – papucii

Şi-i căutam, deşi era ora de fizică.

Deşi acuzat eram că nu mă dedau la metafizică

De către ceilalţi versificatori din urbe,

Ci că tot umblam prin scaieţi, prin grohotişuri şi turbe.

Îmi căutam, deci, papucii cu pompoane albăstrii

Pe sub bănci, pe sub catedre, pe sub şepcării

(Adică şirurile de şepci atârnate de cuiere.

Dacă-mi îngăduiţi această putere

De a da cuvântului o semnificaţie

Alta decât cea oferită spre consumaţie),

Ştiind prea bine că la o anume etate

Se poate căuta un nasture căzând în eternitate,

Că poţi, aşa-ntr-o doară, să chemi pe Cineva,

Prin candeluri o rază silind a furnica

Şi că poţi sări raiului ulucii

Căutându-ţi papucii,

Noaptea, prin săli de marmură multicoloră,

Cuprins de spaimă că n-ajungi la oră,

Că poţi culege zilnic în geantă

Câte-un bulgăre ori piatră boantă

Precum a făcut acel factor poştal –

Cu numele piesei de şah numită cal,

Ducând locuitorilor telegrama ori chitanţa

Un palat de-a pus jos toată Franţa.



PALOLO



Există (am mai vorbit eu de asta)

Un vierme străveziu căruia-i naşte nevasta.

E un vierme de vis –

Pe latineşte: Eunice viridis.



Foindu-şi luntrile când aici, când acolo,

Indigenii îi spun Palolo:

E un vierme gustos care la crăpatul lunii

Îşi dezplesneşte puii pe suprafaţa genunii.

Faptul, verificat ştiinţific, nu mai poate fi contestat

Femela joacă rolul de răposat.

Pentru că, lăsându-şi puii în viaţă,

Pleacă în Oceanul de dimineaţă,

Adică în fundul lui unde e noapte adâncă.

Controlaţi: zoologiile îl mai consemnează încă.



Ce vreau să spun eu e că, oricât aş fi de acolo,

Eu nu mă asemui viermelui Palolo,

Ci unui vierme de dincolo de lege,

Rămas, cine ştie cum, să dezlege

Acele taine pe-ntotdeauna nedezlegate.



Încolo: doar bucurie şi bunătate!



ABSURD



Odaia-i scăldată de vesperă. Trec

Minate duminici. Pruncii lenevoase.

Adoarme dragonul pe plapuma roz

Şi-n colţuri nălucile cântă din oase.



Afară culesul de piersici e-n toi.

Gem strugurii negri sub streşini. E bine.

Ci voi pomeniţi-mă! Da, m-am întors

Din palmă de fildeş să prind un ciorchine.



Opincile monştri slinoşi au strivit.

Desfă-le nojiţele. Nu-ţi fie frică!

Coboară-n podvalul cu sumbre balerci

Şi trage-mi din vinul iubit o ulcică.



Aşa. Să nu plângi căci aievea nu sunt.

Auzi nechezatul din închipuire?

Ce mlaştini bombate răsuflă-n argint

Pe negru suiş prevestind răstignire?

ION TUDOR IOVIAN, ÎN POEM S-A FĂCUT FRIG



ION  TUDOR  IOVIAN

 
ÎN POEM S-A FĂCUT FRIG


poemul invadat de tristeţe gris-piper

ce chestie dom'le
prinde culoare prunul uscat de la poartă când îl ating
aşa în treacăt
- ca primăvara trecută -
se umple de zumzet şi de lumină şi de zăpadă
ce s-o fi întâmplat

sunt simple imagini create de cuvinte e textul
scăpat
de sub control
dar toate astea n-au durat decât o clipă - zice visătoare mititica
trântind de tejghea acadeaua pietrificată
ah sufleţelul meu mam'mare s-a îmbătat de amor şi eu mor

în curând da da în curând
vom lua o cale care nu duce nicăieri -
adaugă Ştefan Petică vecinul din celălalt veac
prăbuşit între baletistele de carton
cu briciul plin de sânge

şi atunci pe unde o să scoată mamita
cămaşa limba de-un cot ciorapii
pe mam'mare ameţită rău de bomboanele cu coniac
o pată neagră mai grea decât un nor radioactiv
a năpădit prunul
şi floarea i s-a scuturat şi lui mam'mare i-a căzut părul şi mamiţa
priveşte cu groază cum îi cade sânul ca o cârpă
în poem s-a făcut dintr-o dată frig nu-i aşa că s-a făcut întuneric
carnea mâinii care 1-a scris a prins culoarea vânătă a zăpezii seara
ochii care l-au văzut şi-au pierdut flacăra

- tot ce e important pentru mine e aici înăuntai -
chiar în flacăra asta - mi-a spus
poemul ros de tristeţe
într-o negură deasă strigă după tine

cenuşa noastră în vântul cosmic

„vom trăi în toate oceanele acum că
sângele nostru a picurat în ape“ zice cu vena tăiată
deasupra chiuvetei

„vom trăi în stele
acum că se va risipi în vântul cosmic
cenuşa noastră“-
zice prins în vâlvătaia radioactivă a durerii -

„vom trăi în cuvintele abia şoptite ale lui Dumnezeu
acum
că dragostea noastră şi-a înzecit energia
şi se autodevoră

dar nu ne avem decât pe noi înşine
iubito
- un coşmar înlăuntrul altui coşmar

ce se întâmplă cu noi

de-atâta timp mergem în lumină şi suntem orbi
şi nu ştim adevărul
şi lăsăm în urmă tuberculi grei de lumină
frig şi cenuşi

mintea hulpavă înghite lumea

m-a năpădit
tristeţea zilelor care trag cu gheare moi
urme în carne
abia perceptibile
- şi carnea se-nvineţeşte ochii se sting mintea hulpavă înghite lumea

o ploaie măruntă
împinge-n canale
istoriile picante de la piaţă preinfarctul cotoiului aldo moro
degetul uriaş al poliţaiului din intersecţie
luna
incurabil romantică pusă la borcan în formol
de poeţii sfârşitului de secol
nu ştiu de ce mai ard gazul de pomană aici pe pământ
când atâtea stele-s
nelocuite
şi tânjesc după suflet de om“ - ar fi zis o'hara urlându-şi
printr-o ţeava
adevărul până în al noulea cer

printre pereţii subţiri ai minţii
presiunea unor lumini întunecate şi reci dislocă
pământurile străvezii ale spaimei
cuvintele răstignite în batjocură
fiinţele căzute prin trufie

dar ajunge şoapta ta DOAMNE ca să se spulbere
alcătuirile lumii

tortura melancoliei după-amiază la cafea

şi atunci am aruncat pe fereastră cârligele de tortură ale melancoliei
în care a atârnat două secole poezia
şi fluturii de tablă galvanizată prăbuşiţi seara
peste mixandra din sufragerie

şi am aruncat pe fereastră îngerii necinstiţi de Arghezi şi Urmuz
în cucuruz
– eu le-am smuls penele şi le-am răsucit gâtul şi le-am tăiat vena
dar sânge n-a curs nici lumină nici cer
numai negru-albăstrui şi uleiuri greţoase şi un geamăt
insuportabil

şi atunci am aruncat pe fereastră
părul verde muiat în absint al lui Baudelaire
şi urechea lui Van Gogh cu greierii de cristal în ea
fularul pătat de sânge al lui Kavafis
istoria violului din expresul din Viena ticluită de un dezaxat

şi atunci m-am aruncat pe fereastră şi de atunci
rătăcesc
fără inimă fără buletin de identitate printre stelele de prisos


m-a ţinut strâns toată noaptea moartea de mână

dar ea stă la căpătâiul nostru printre perne şi rânjeşte
rostogolind orele zilele într-un iureş de imagini pătate de negru
şi pereţii se suipă şi seara îşi tulbură apele
încheieturile de la mână se-nvineţesc cu pocnete surde
sub strânsoarea ei
şi năvălesc în odaie aisberguri de după draperiile grele
„măgarule nu te mai uita prin gaura cheii - doamna se dezbracă“
şi suflul gheţii stinge flacăra din priviri şi din creier“
nu te mai uita ţi-am spus pe gaura cheii - domnul se dezbracă"

acum ştiu: de firma de neon a restaurantului de vis-a-vis
spânzură o primăvară veche şi un copil se dă huţa-huţa
cu fotografia unei iubite de abur în mâini
şi prea repede se crede bărbat şi-şi desenează mustăţi cu creionul
dermatograf
dar ochii sunt mai pustii ca niciodată şi-ncheietura mâinii învineţită
(m-a ţinut strâns toată noaptea moartea de mână
„şi-am plâns din nou beat din cauza trecutului insuportabil“ – zice Nabokov
trântind de pământ serviciul de cafea)
„şi ochii tăi cenuşii nu se vor închide niciodată şi mă vor urmări
ierni îndelungi în pământ“ - îi spun pe muţeşte
fetişcanei ăleia din braţele băiatului-bărbat

dar ea stă la căpătâiul nostru printre perne şi rânjeşte sarcastic
şi pereţii se surpă seara îşi tulbură sângerii apele
şi carnea noastră prinde culoarea albăstrelelor

baby-secol

va fi un noroc baby
dacă instalatorul îţi va deschide uşa
cerându-ţi o cafeluţă
o ţuică „una mică“

va fi un noroc dacă guguştiucul va veni
şi azi
să-ţi ciugulească din palmă
ultimele
boabe de lumină
prelinse pe la coada ochilor 
baby –
eşti singur aici şi aşa o să fii mii de ani de aici înainte
poate va veni Dumnezeu să-ţi închidă pleoapele să-ţi şteargă
firişorul de sânge din bărbie cu un pămătuf de zăpadă
să acopere
oglinda
cu eşarfă
neagră
poate va face să ardă din nou
în noaptea asta pufoasă
ceara
degetelor tale
şi textul
despre toate acestea

dacă în rugăciune se transformă cuvintele noastre
singurul miracol


generalul Aupick

înfigi cangea în trupul
frumuseţii care rătăceşte stingheră prin lume
şi-i admiri geometria distrusă –

şi de ce ai făcut-o

şi-i scoţi măruntaiele în care au dispărut atâţia poeţi cu tot cu visele lor
şi-i pui la zid
realitatea fadă şi o zgârâi cu unghiile
şi o pălmuieşti cu ură şi dragoste

dar ceva din ea
te trage înăuntru şi nu va mai rămâne nimic întreg din tine
şi te rogi morţii
să te scoată dintre fălcile ei întreg

dar până una alta ridică receptorul - la celălalt capăt e
generalul Aupick

nu-i aşa Charles Baudelaire