Ion Barbu
(18 martie 1895 - 11 august 1961)
***
Din
ceas, dedus adâncul acestei calme creste,
Intrată
prin oglindă în mântuit azur,
Tăind pe înecarea cirezilor
agreste,
În grupurile apei, un joc
secund, mai pur.
Nadir latent! Poetul
ridică însumarea
De harfe resfirate ce-n
zbor invers le pierzi
Şi cântec istoveşte:
ascuns, cum numai marea
Meduzele când plimbă sub
clopotele verzi.
TIMBRU
Cimpoiul veşted luncii,
sau fluierul în drum
Durerea divizată o sună-ncet, mai tare...
Dar piatra-n rugăciune,
a humei despuiare
Şi unda logodită sub
cer, vor spune - cum?
Ar
trebui un cântec incăpător, precum
Foşnirea
mătăsoasă a mărilor cu sare;
Ori
lauda grădinii de îngeri, când răsare
Din coasta bărbătească al
Evei trunchi de fum.
GRUP
E
temniţa în ars, nedemn pământ,
De ziuă,
fânul razelor înşală;
Dar
capetele noastre, dacă sânt,
Ovaluri
stau, de var, ca o greşală.
Atâtea clăile de fire
stângi!
Găsi-vor gest închis,
să le rezume,
Să nege, dreaptă, linia
ce frângi:
Ochi în virgin triunghi
tăiat spre lume?
ÎNECATUL
Fulger străin, desparte
această piatră-adâncă;
Văi agere, tăiaţi-mi o zi
ca un ochean!
Atlanticei sunt robul
vibrat spre un mărgean,
Încununat cu alge, clădit
in praf de stâncâ,
Un trunchi cu prăpădite crăci vechi, ce stau să
pice,
Din care
alte ramuri, armate-n şerpi lemnoşi,
Bat
apele, din baia albastră să despice
Limbi verzi, şuierătoare,
grin dinţii veninoşi.
ORBITE
Colo,
dimineaţa mea,
Viu
altar îţi miruia:
Ca
Islande caste, norii
În,
dorită, harta orii,
Ageri,
şerpii ce purtai,
Şerpii
roşii, scurşi din rai,
Şi,
cules, albastrul benţii
De pe
jerbele Juvenţii.
Lăncile
de iarbă mici
Le păzea
căţeaua Bitsh,
Inimi
mari dormeau pe ţară.
Munţi,
cu sângele afară...
Cunoscut
acelor zori
În
fântâni, în şerpi, în nori.
STATURĂ
Să nu prelingă, să nu pice
Viu spiritul, robit în ea,
La azimi albe să-l ridice:
Sfiit pruncia ei trecea.
Sori
zilnici, grei, ardeau sub dungă,
Uşor
sunau în răsărit;
Şi nori
ce nu ştiau s-ajungă
Şi
munţii, câţi va fi-ntâlnit,
Suiau cu iezerii, să cate
La anii falnici, douăzeci.
Vedeau din ceasul ce nu
bate
–Din timp tăiat cu săbii
reci.
INCREAT
Cu Treptele supui văditei
gale
Sfânt jocul în speranţă,
de pe sund,
Treci pietrele apunerii
egale
Supt văile respinse, ce nu
sunt.
Ţi-e inima la vârste
viitoare
Ca şarpele pe muzici
înnodat,
Rotit de două ori la
mărul-soare,
În minutare-aprins - şi
încrestat.
IZBĂVITA
ARDERE
Curcanii au mutat pe soare
şirul
De gâturi cu, nestinşi,
cartofii roşii.
La cerul lăcrămat şi sfânt
ca mirul
Rotunzi se fac şi joacă
pântecoşii!
Şuviţa stelei noi
întinge-n ape,
Un stăpânit pământ ascultă
ani,
Pământul s-a lipit de
steaua-aproape.
Nuntesc, la curtea
galbenă, curcani.
POARTA
Suflete-n pătratul
zilei se conjugă,
Paşii lor sunt muzici,
imnurile - rugă.
Patru scoici, cu fumuri
de iarbă de mare,
Vindecă de noapte
steaua-n tremurare.
Pe slujite vinuri
frimitură-i astru'.
Muntii-n
Spirit, lucruri într-un Pod albastru.
Raiuri
divulgate! Îngerii trimeşi
Fulgeră Sodomei fructul de
măceş.
LEMN
SFÂNT
În văile
Ierusalimului, la unul,
Păios de
raze, pâmântiu la piele:
Un spic
de-argint, în stânga lui, Crăciunul,
Rusalii
ard în dreapta-i cu inele.
Pe acest lemn ce-aş vrea
să curăţ, nu e
Unghi ocolit de praf,
icoană veche!
Văd praful - rouă, rănile
- tămâie?
– Sfânt alterat, neutru,
nepereche.
LEGENDĂ
Străluminaţi ca nişte
unghii,
Sub scuturi, îngeri au
lăsat
Cherubul văii să-l
înjunghii,
- Sădii în aer ridicat.
Şi limfa
pajiştelor pale
Se
pleacă soarelui ferit
Al
certei sere animale:
Îngână
sângelui ivit.
Scris,
râul trece-n mai albastru
Şi
varurile zilei scad,
E rane
Taurului astru.
Vădita
ţară, Galaad.
AURA
Mire,
văzut ca femeea,
Cu părul
săpat în volute,
De
Mercur cumpănit, nu de Geea,
Căi
lungi înapoi revolute;
La conul acesta de seară,
Când sufletul meu a căzut
Şi cald, aplecatul tău
scut
Îl supse, ca pate de
ceară,
Crescut,
între mâini ca de apă,
Ce lucru
al tainei cercai?
Sub
verdele lumilor plai
Arai o
lumină mioapă.
MOD
Te smulgi cu zugrăviţii,
scris în zid
La gama turlelor acelor
locuri,
Întreci oraşul pietrei,
limpezit
De roua harului arzând pe
blocuri,
O ceasuri verticale,
frunţi târzii!
Cer
simplu, timpul. Dimensiunea, două;
Iar
sufletul impur, în calorii,
Şi ochiul, unghi şi
lumea-aceasta - nouă.
– Înaltă-n vânt tu frângi,
să mă aştern
O, iarba mea din toate mai
frumoasă.
Noroasă pata-aceasta de
infern!
Dar ceasul - sus; trec
valea răcoroasă.
SECOL
Răsărit al crestelor de
păsări,
Steme nicăiri în fâlfâit,
Bântuie, când soarelui
voit
Arcuite pajurile căţări.
Seceri dintre secete-au
sclipit!
Chemi
zidul ars, cu ierburile cimbruri,
Anulare
unor albe timpuri,
Sub
arginţii muntelui orbit.
MARGINI DE SEARĂ
Pendulul apei calme,
generale,
Sub sticlă sta, în
Ţările-de-Jos.
Luceferii marini, amari în
vale;
Sălciu muia şi racul
fosforos.
Un gând adus, de raze şi
curbură
(Fii aurul irecuzabil
greu! )
Extremele cămărilor de
bură
Mirat le începea, în Dumnezeu.
STEAUA
IMNULUI
Râu încuiat în cerul
omogen,
Arhaic Unt, din lăudată
seară,
Scurs florilor, slujind
în Betleem,
Când gărzile surpate
înviară.
Să port - sub raze
deget şters înting-
Un liniştit, un rar şi
tânăr mugur
Prin ger
mutat, prin tufele de zinc,
La
stâncile culcate: să le bucur.
SUFLET
PETRECUT
Scăzută zării blândă e ţara
minerală.
– Inel şi munte, iarbă
de abur înzeuat.
A ofilirii numai
această foarte pală
Făclie, pe ghicirea
Albastrului ouat.
Minţiri, lumini? Scăpată,
doar sfânta, ca o maică
–Ars doliul ei; cu fruntea
călcată de potcap:
Scăldând la dublul soare,
apos, de la Drăgaică,
Rotundul, scund în palmă,
duh simplu-n chip de nap.
DIOPTRIE
Înalt în orga prismei
cântăresc
Un saturat de semn, poros
infoliu.
Ca fruntea vinului
cotoarele roşesc,
Dar soarele pe muchii curs
- de doliu.
Aproape. Ochii împietresc
cruciş
Din fila vibrătoare ca o
tobă,
Coroana literei,
mărăciniş,
Jos în lumină
tunsă, grea, de sobă.
Odaie, îndoire-n slabul
vis?
– Deretecată
trece, de-o mătuşe -
Gunoiul
tras în conuri, lagăr scris,
Adeverire
zilei - prin cenuşe.
DESEN PENTRU CORT
O, veacul legiuise militar
În litere ca turnul ţuguiate!
Urzite căi, neverosimil
var,
Prin dimineaţa ierbii
înmuiate.
Spălări împrăştiate! Înnoiţi
Arginturile mari
botezătoare
Şi inima călărilor - spuziţi
De dreaptă ziua-aceasta
suitoare.
– Ei vor sălta, la drum cu
Novalis,
Prin Şvabii verzi, ţipate
în castele.
Să prade tremuratul plai
de vis,
Prielnic potrivirilor de
stele!
EDICT
Această pontifică lună
Cuvânt adormiţilor e,
Din roua caratelor sună
Geros, amintit: ce-ru-le.
O sobă, cealaltă mumie.
Domneşte pe calul de
şah,
La Moscova verde de-o
mie
De turle, ars idol
opac.
Dogoarea,
podoabă: răsfeţe
Un
secol cefal şi apter.
– Ştiu
drumul Slăbitelor Feţe
Ştiu
plânsul apos din eter.
