duminică, 10 noiembrie 2013

PETRU SCUTELNICU, IUBITA MEA CU PICIORUL TRIST



PETRU SCUTELNICU


IUBITA MEA CU PICIORUL TRIST
NUMELE MEU

se face prea frig
în numele meu
se mai acoperă copiii
cu o vocală
noaptea şchioapătă
când mi se stinge o stea pe omoplat
din toată toamna rămâne
ceaiul chinezesc


AUTOBIOGRAFIE

la privirea ta dintâi
toamna se retrage în cazarmă
se întristează cerceveaua
numai toamna te ia râul şi te duce
dincolo de fereastra îmbolnăvită
într-o ţară largă cât o tristeţe
vecinul se trezeşte din viaţă
într-un anotimp de urgenţă
dintr-o oră intraductibilă

RĂTĂCIREA NUMELUI


înfrunzeşte iarna
pe unde îţi era numele
veştedă ora
cu toamna ruptă-n coate
lacul de culoarea singurătăţii
toamna dresată să sară la gâtul melancoliei
se netezesc secundele în cimitir
plouă până se face ceaţă în cuvinte

PE GENUNCHII MELANCOLIEI

pictorul de amintiri
lângă o statuie îmblânzită
îţi vine să-i dai numele tău
unei toamne târzii
dintr-o melancolie torenţială
când scrii cu viaţa pe ziduri
un poem
înfloreşte fabrica de vanilie
se agaţă o perlă
de tibia singurătăţii
se întristează
trenurile de navetişti


ANOTIMPUL SECRET

cuvântul înserează peste casa ta
e atât de primăvară
o rană tandră în dreptul inimii
şi sângele dă ora exactă
se întristează cartea de gramatică
e ger pe sânul tău
ziua de luni argintează
spaima trecătorilor
şi strigătul perforează cutia poştală

ORAŞUL DE UNICĂ FOLOSINŢĂ

într-un spital de provincie
spaima dezgolită la ecograf
poemul decojit până la vena cavă
prin nămeţi de singurătate
utilaje albastre deslăcrimează oraşul
se înghesuie Polul Nord
în ziarele din provincie
ne externăm cu teama ameliorată

PEISAJUL STRĂZII

îţi ajunge noiembrie până la os
când priveşti strada de la etajul cinci
al singurătăţii
magazinul de nostalgii
şi proprietarul de iluzii
frigul se târăşte pe pereţi
regăseşti bistroul
anghila din lacrimă
ridurile istoriei
furtuna amanetată
şi geografia tristeţii


OROLOGIU

bătea de miezul verii
când mi-aţi întors tinereţea pe toate părţile
mi se înnora Olanda din privire
stăteam în bătaia vieţii
şi m-atingea o schijă de singurătate
tată eu am făcut tot ce-am vrut
cu moartea mea

IUBITA MEA CU PICIORUL TRIST

cu numele rătăcit
cu numele obosit
cu iarna pe urmele noastre
ni se tocea zăpada din privire
numele în care nu încăpeam amândoi
ne bucuram de câtă moarte ne-a mai rămas
mi se întinde seara pe trup şi-mi leg o toamnă
ghimpată în jurul casei

CÂNTAR

mi-e toamnă acum până la glezne
până la genunchi până la brâu
i se oprise toamna şi n-a mai ştiut ora exactă
până la următoarea crizantemă
anotimpul cu gust de iasomie
îmi strivea cuvântul în uşă
un cerşetor surpat de singurătate
se răsuceşte iarna în mine
duminicile în doze mici
tatălui de atâtea ori i-au rupt cerul din privi

FUGAR

un perete veşted
şi-o mirare tandră
o frumuseţe istovitoare
sărăcit de singurătate
fugar până la lacrimă
într-o spanie neînţeleasă
mai e ora când te plimbi cu trăsura prin poem
cuvinte carnivore
o moarte cu gâtlej de sticlă


PE MAI DEPARTE

e o joi lipită de spatele iernii
gheara unui amurg îmi scotoceşte prin suflet
se face pulbere dimineaţa
oameni printre schije şi şpan
un tigru într-o lacrimă
cafeneaua Arizona o altă lacrimă inventată
de Romulus Guga
trăită de noi de Ion Mureşan
într-un Cluj ipotetic
o moarte virtuală
sau la Croco şi mai departe

STRADA

pe străzile poemului
e o lacrimă
şi mai e ţara mea
a început să ningă cu numele tău
ne răneam în literele îngheţate
umblam în ţinută de seară prin poem
spintecat de spaimă
o linişte de cometă
nu mai aveam nimic de murit

NICOLAE MIHAI, Când întunericul îşi pierde echilibrul


NICOLAE MIHAI


 Când întunericul îşi pierde echilibrul



A fost odată, ieri



Dintr-o dată m-a apucat disperarea

după ziua de ieri rămasă

ca o cicatrice a surâsului întârziat

pe obrazul dimineţii vineţiu



când sângele ieşit din minţi

rupându-şi culcuşul matinal

se căţăra pe partea însorită

a pereţilor de umbră

într-o mare adevărată zbenguială

şi ca o farsă a gândirii vinovate

am întâlnit atunci triumful unei vârste

cu izvoditoare duminici scoase la plimbare

în sănii cu zurgălăi

dar şi cu triste candelabre fără vise

dând culoare amintirii ancorată

în rada memoriei flecare privilegiate



Albul întors cu faţa către prieteni





Făcut public fără regrete

albul de mâna a doua împrumută

pătimirea

unui anticar bătrân care la rândul lui

o pierde ca pe un lucru de nimic



ţinut în mână e dovada inocenţei noastre

şi singurul cusur



de aceea îl cânt pentru tine

pentru ochiul înfometat lipsit

de orice milă

văzut suflare de vânt înflorită

peste tot ce înseamnă

soare în paragină ori singurătate

gârbovită de propria-i umbră



Artă sau Cum poţi lua locul unui zeu



Numele tău e agoniseala unei lacrimi

ori a unui fir de fum lăsat confuz la mila ploii

ce trimite toamna în exil



ai aşteptat clipe în şir minunea cusută

cu spirit şi cuvinte să umple golul

rămas cu rime năzuroase şi versuri

care mai de care mai galante îndurând

al frumuseţii laur

fără să minţi fără să-nşeli perfecţiunea



aşa ai învăţat că arta e-o ispită

mai bine zis paharul cu uimire plin

a celor care pot încă să creadă că doar ei

vor şti să schimbe feriţi de griji

inima ta a lui a multora

înţelepţiţi în cuget iubind pe Dumnezeu



Când întunericul îşi pierde echilibrul



Beznă cu pumnii spartă până când

din cuiburile placate cu aur

ies şerpi în agonie



o mână le modelează torsurile

de sălbăticiuni încremenite în suferinţă



din ochii uitaţi în sine cad strigăte

a pieire şi întuneric trezit

de goarne



decupate din pânza unui pictor

flotila de umbre înserează în cartierul

ce adăposteşte oceane de frig

şi cântece de pierzanie



Dimineaţă în picioarele goale



Încă mai pot să ţin în braţe

mireasma fânului proaspăt cosit

iar lângă inimă graiul trandafirului

de vârsta dimineţilor de toamnă



încă mai ştiu să deschid fereastra

ploii în răpăitul tobelor cazone

sub povara semnelor de întrebare

de sensibilitatea

unor săruturi electorale



de aceea îl cred pe dragul de Whitman

când declară de ce Willma ţestoasa

poartă clopoţei la coapse când ploaia

dansează tananica pe străzi în picioarele goale



Emoţie camizolă



Deasupra mesei mirodenii şi priviri gălăgioase

încercări ale gustului rafinat de-a săpa galerii

prin simţurile gurmande răvăşite



setea branconieră împinge profană

în faţa gurii de lup

pofta celui cu identitatea

pierdută şi spiritul rămas de nimic



mai negru ca oricând lângă fereastră

soarele

îşi zornăie sonor coama zbârlită

stârnind orgiile imaginarului şi bucuria

unui dezastru săţios



în fiecare gest vieţuieşte

doar emoţia camizolă devoratoare



Frumuseţe de vârsta unui zeu



În limba iubirii gravată

frumuseţea lăsată să susure

împodobeşte Olimpul zeilor



e saga acestei după-amiezi

depusă mărturie cu toate

provinciile înflorite

pe harta tristeţii de înaltă clasă



silueta ei printre corali

şi bluesuri reaprinde

virtuţile verbului păgân

punându-şi semnătura

pe eternităţi inedite

sculptate în frumos acaju



Închipuiri îmbrăţişate



Aş putea să stau

la umbra ta dar ştiu

că umbra ta o să mă doară



aş putea când dormi

să-ţi fur un vis dar s-ar putea

ca visul speriat să piară



aş putea să port

în suflet o dorinţă dar ştiu

că ea va fi doar o povară



aş vrea să-ţi mângâi chipul

dar ştiu că frumuseţea ta

e-amăgitoare gheară



Umbră înaltă



Miazănoapte cu mâini părinteşti

scoate la iveală plăsmuirile Siretului

cu foşnete niciodată obosite

şi vântul cel verde la pas însoţindu-mă



statornic glasul tău

alungă în pădure teama întemniţată

prigonită şi deschide sub ramuri ştiute

aprinse de mister imperiale ferestre

sub care albă umbra de faun

umblă hoinară după văzduhul nimănui



Amintiri din provincie



Stăruie un spaţiu acolo fără cezură

răsturnat îmbrâncit în iarba viscolită

de rezonanţa gândului creştin



am fost lăsat să-l privesc fascinat

ori de câte ori sângelui obosit

i-a fost dat să se întoarcă

pe drumul matern precum fiul risipitor

silabisind pe întuneric rugăciuni matinale



de-acolo mă veghezi Tu Doamne

grăbit să-mi pui pe răni şi slăbiciuni

măsluite dar şi pe buze lumini fugare

netemătoare scrise

într-o românească şi simplă aducere aminte



O cauză pierdută



Fără mine urâtul e o cauză pierdută

un plictisit cumsecade ce se plânge

fără motiv



a fi contemporan cu el înseamnă

doar puţin orgoliu răstălmăcit

ce pretinde că nu mai are nevoie

de alt stăpân

obligat să cureţe mintea de gustul

dulce-amărui al bucuriilor

pierdute din faşă păguboase

ia cuvintele neprihănite în mână

şi le aruncă pe trotuare

în ploaie pentru că oricum

nu mai înspăimântă pe nimeni