Marin Sorescu, La Lilieci (Cartea a doua – 1977)

Marin Sorescu, La Lilieci (Cartea a doua – 1977)

Casa

Când auzea maica de vreo fată care se mărită

Şi nu vrea să se ducă la bărbat, zicea:

„Fată, dacă bărbatul te duce

Lângă un gard, mături bine, migăleşti, strângi

Şi tu acolo, mături, împodobeşti cu sălcii, cu boji

Şi stai acolo. De dragul lui.

Aia e casa ta, ce vrei?

Să nu te măriţi, dacă nu eşti în stare să-ţi placă tot.

O fomee trăia rău cu bărbatul Rău, rău

Şi odată prin pădure a văzut un urs şi s-a luat după el

Şi s-a dus în vizuina lui Şi-a stat acolo

Şi la urmă a întâlnit un om şi-a zis ăla:

Cum ai venit tu după urs, năroado?

Şi ea: «Mi-e mai bine cu ursul decât

Cu bărbatul meu».

Vezi, ursul îi aducea miere.

Şi ce spuneam mai înainte:

Să te ducă bărbatul lângă un par Să zică: «Asta e casa noastră». Şi tu să stai acolo de drag."

Gheorghe Zăbic

Mă, zice, da' mâneai astăzi!

Prăji muierea o tigaie de varză

Şi prăji peşte

Şi făcu mămăligă caldă.

Şi mâneai, mă, şi mâneai!

Nu mă mai săturam.

Şi-i spusei: „Muiere, ia scaunul de sub mine,

Că crap aici mâncând. Ce făcuşi a mâncare bună?

Mă dedei dracu, crap mâncând".

„Bine, mă, da' de ce nu mănânci şi dumneata cât poţi?"

„Mănânc cât pot, da' nu mă mai pot opri,

Trage scaunul de sub mine iute."

Aşa cu ăsta, cu Murgilă,

Trebuia să-1 dărâme jos de la masă, ca să nu mai mănânce

Şi nu se mai sătura

Şi mai şi spunea.

în schimb, Mitru lui Postu era foarte cumpătat. Dar nevastă-sa îl critica:

-A, Mitru meu s-a făcut un beţău

I-am dat luni o sticlă de vin

Şi aproape să nu-i mai ajungă

Până sâmbătă.

-    Lasă-1 să bea, să nu se ghijurească de tot,

Că l-am văzut eu că merge cam cocârjat.

-    Lasă că merge bine, nu-i duce dumneata grija.

Sfaturi de dimineaţă

-    Mănâncă, să-ţi dai gura la o parte,

Şi la urmă să-ţi vezi de treabă. Fir-ar a breazu de gură.

Bagi tu seara în ea, bine-ha, până nu mai poate,

Şi dimineaţa cere iar.

Şi cu cât ai mânca mai bine seara,

Cu atât îţi e foame mai de noapte.

Şi mai la urmă, mai daţi-vă şi de pomană,

Să aveţi şi dincolo.

Mă, daţi-vă de pomană,

Ce gânduri aveţi?

N-aveţi copii, n-aveţi nimic.

De-acum încolo începeţi şi mai faceţi

Provizii pe lumea ailaltă.

Maica le da sfaturi şi-i certa pe câte unii

Care n-aveau copii.

Da' voi ce gânduri aveţi?

Voi vreţi să trăiţi numai pentru voi?

Viaţa odată se rupe, ca firul de iarbă,

Şi dacă n-ai pe cine să laşi să te jelească

E rău şi pe lumea ailaltă.

Cadânul

Baba, seara însărat, când a venit acasă,

Unu şedea la foc

Şi fuma din lulea.

„A îngheţat inima-n mine

Ce să mă fac, mă omoară ăsta!

M-am aplecat binişor

Şi-am pus mâna pe vătrai.

Şi stam c-o mână pe clanţă

Şi cu ailaltă pe vătrai

-    Ieşi, cadâne, că-ţi sparg capul.

-    Lasă-mă să mă-ncălzesc. Şi până n-a fumat luleaua

De tutun, nu s-a sculat.

N-am mai lăsat uşa deschisă,

Eu cu scăpătatul soarelui o-ncuiam."

Şi aşa până a venit bărbatu-său din armată Ion Bălan, de la întâi Vânători.

-într-o seară găsesc un cadân la unghete,

Auzi dumneata!

Bine că venişi, că stam toată noaptea cu drugul pus,

De urât.

Geam afumat

Nu mai căutaţi ogodu omului! Tot ăla să facă, tot ăla! Toată ziulica eu ca iapa-n vrau. Vă-ntâlnirăţi ca brânca cu năjitul." Asta o spunea baba în uibul copiilor,

Bătea pontul.

întâi să mănânci, să-ţi dai gura la o parte

Şi după aia, la treburi, nu ca mine.

Şi-n loc să mai puneţi şi voi mâna

Să-ntoarceţi o gâscă,

S-aduceţi o cotârlie de lemne,

Tot mereu călare pe haidea! Câini de uşi multe! Parcă-aţi fi tata soarelui

Şi muma ploii.

Vă duceţi si vă puneţi potinteu înaintea oamenilor...

Staţi aşa mătăuz...

Staţi până faceţi scurtă la picioare.

Hai cu cărbunele, să vă descânt:

A plecat barda cu scurta-n pădure,

Barda s-a-ntors, scurta nu s-a mai întors

Şi nici să nu se mai întoarcă.

Hă, nu fura şoaptele, că nu e bine la ăi mici.

Ptiu! Gata, vă trecu.

Uite-aşa păţesc ăştia care se ţin de zgoande. Că mai zgomotoşi ca voi?! Acum încotro aţi avea de gând? Vă puserăţi ciarapi în picere?

-    Babo, nu se spune picere, se spune picioare! Şi nu ciarapi, - ciorapi.

-    Da, c-o fi oul mai deştept decât găina... Ce vorbeşti tu mă, macastea!

Ia te uită, cu buricul verde, fir-ar alimănitului,

Şi dă cu pontul în ăi bătrâni!

Parcă l-ar fi făcut mân-sa de năleapcă.

Aşa, uite ce căpute nemeşe!

Da' ardică şi tu piciorul,

Nu mă lăsa pe mine să mă uzmesc.

Acuş, tuliu - încălţaţi, primeniţi.

Vedeţi, poate cădeţi cu zgaidele-n sus din copaci,

Vă scrântiţi noada, ori să veniţi cu vreo brobinţă,

Vreo abubă, cu vreo brâncă, cu vreo vintre, ori cu soare sec.

Mai lăsaţi ciorilor puii de păsărică,

Vouă v-ar părea bine dacă v-am da la rudari?

Că striga unul adineauri: „Albii! Albii!

Linguri! Cofe!" Şi cerea copii, să-i ducă la munte,

Fiindcă acolo n-a prea plouat anul ăsta.

Nu s-au făcut copii

Şi dau albii scobite şi iau copii, plin pe plin.

Bă, covrigel de grâu nou aruncat în fântână,

Tu ştii că e un zmeu în pluta din vâlceaua Trântorului?

Să te văd dacă ai curaj să treci pe-acolo,

Că oameni bătrâni-şi ocolesc!

Primeniţi şi cu nasul şters

Copiii se duceau la pluta cu Zmeu, Să-1 vadă, când o ieşi din scorbură, Când are el ore de pocit lumea,

Cu ochii duşi în fundul capului

-Şi-o lăsau bombănind în bătătură.

Printre dinţii galbeni, buzele zbârcite,

Ca nojiţele,

Răsuflau cuvinte vechi, o lume ciudată

Ca oasele albe de jidovi, care apar pe coastă

După vreo ploaie repede, şi peste vreo trei-patru zile

Iar le astupă malul, pe Bisa.

Jidovii erau nişte uriaşi care puneau un picior

Pe Seci şi altul, tocmai în Ţiclonu sau la Bocşă,

Peste două dealuri.

Voinici, nu ca zmeul care trebuie să fie vreun pitic, Dacă se poate pitula într-o scorbură.

Multe din ale babii trec pe lângă ureche şi nu se prind

îi place ei să vorbească în pilde vechi şi

Cu vorbe frumoase, şterse pentru noi

Ori înceţoşate rău, aburite, ca cioburile afumate

De să te uiţi la soare,

Când l-or mânca vârcolacii.

Ea toată, zbârcită şi împuţinată,

Era ca un geam afumat,

Pusă în dreptul altor vremi.

Uite-o, s-a aplecat şi parc-ar culege rădăcini.

Aşa face ea, şi când îi e bine, şi la rău:

Tot pupă pământul, pe unde calcă.

Se apleacă, îl sărută şi se închină.

Cine n-a văzut un om sărutând pământul

Nu ştie pe ce calcă.

Lunatecii

Doi fraţi, de sunt născuţi în aceeaşi lună, Trebuie puşi în fiare,

Că altfel, dacă moare unul, moare şi celălalt.

Când se mărită fata sau se-nsoară băiatul,

Se cheamă o fată şi-un băiat cu mamă şi cu tată.

Şi aduc o pereche de fiare de la cai,

Şi-ncuie pe unul de-un picior şi pe unul de-un picior

In fiarele alea şi zic de trei ori:

„îmi eşti frate până la moarte?"

„îţi sunt frate până la moarte!"

îi scoteau din fiare şi la urmă plecau la cununie.

Ziceau despre unii, când se-ntâmpla câte ceva:

„Au fost nescoşi din fiare şi erau luna teci".

Maică-ta, când s-a cununat cu moşu-tu,

Cine-a scos-o din fiare? Ghiţă Amărăzeanu.

Că venea pe la noi şi-i zicea mamii: „Soru-meo,

Fraţii mamei mele au murit şapte, că erau lunateci toţi

Şi mama le murise,

Şi-ăi de-au rămas n-au ştiut să-i

Scoată din fiare.

Şi zicea maica: „Mi-au murit toţi fraţii că n-am ştiut Să-i scot din fiare".

-Da' de ce eşti, mamă, o întreba mama pe bunica, soră cu Ghiţă Lăutarul?

-E, m-a scos din fiare, zice,

Când m-am măritat, că altfel muream.

Dar de la mine, de când m-am măritat eu, continuă mama,

Nu se mai prea făcea asta la nuntă.

Păi, ce să spun,

Dacă nici iertăciunea nu se mai zice? Când era gata nunta de plecare,

Ginerele lua mireasa de mână,

Se duceau înaintea părinţilor

Şi-ngenuncheau. Ginerele de-un picior,

Mireasa de amândouă.

Şi-un băiat spunea iertăciunile.

Şi când se sculau de jos, sărutau mâna părinţilor.

Aceştia le puneau mâna pe cap, le urau să trăiască

Ii binecuvântau şi plecau la cununie.

Acum - draci! Nu mai e nimic.

Binecuvântarea părinţilor întăreşte casa fiilor

Şi blestemul părinţilor sparge casa fiilor.

Aşa se zicea, aşa o fi.

Blânda

Pe Nea Miai, spre bătrâneţe, mai dăduse o belea.

După ce fusese el prizonier prin Germania,

De unde se-ntorsese c-o impresie bună, „că ne ţineau ăia

Numai pe vin, ne dădeau vin în loc de apă" - nimeni

Nu-1 credea, dar cum să controlezi, du-te de controlează,

Şi după ce schimbase el trei-patru muieri, acum la şaptezeci

De ani nu numai că era singur, dar nu ştiu cum... că-1 mânca

Pielea. II blestemase Băla.

Ieşea o blândă pe el, la început crezuse că e râie,

Dar nu, că dăduse cu piatră vânătă, cu leşie, şi neam! Era ceva mai grav, fără leac.

O mâncărime nesăţioasă, că s-ar fi scărpinat tot timpul.

Nu-i ajungea casa să-şi jupoaie pielea, parcă-1 strângea

Şi vara mergea în cânepă, avea lângă noi în grădină cânepă,

Creştea înaltă şi mirosea tare, nu se lipeau albinele de cânepă

Să le tai, era mai înaltă de-un stat de om, deşi el era mic

De stat, nu i-ar fi trebuit atâtea coprele să-1 ascundă.

Că ce făcea? Mergea bietul moşneag acolo, se dezbrăca

în pielea goală şi se râcâia în mijlocul naturii,

Se scărmăna pe săturate.

O dată, câinele nostru a văzut ceva făcând valuri-valuri

Acolo, nu bătea nici un vânt, eu eram cu boii printre grădini. Se pune Azor cu botul pe pământ, adulmecă, pândeşte,

Cineva hârşc! hârşc! parcă ar fi cosit. Şi zdup Azor,

Din trei salturi tabără pe moşneag. Ăsta a-nceput să

Ţipe. Când m-am dus acolo, cu ăilalţi copii să vedem ce e,

Câinele stătea pe haine şi mârâia, iar nea Miai în pielea goală

Tot o pecingine, încerca să-1 ţină la distanţă c-o jordea de

Cânepă.

„Cuciu, cuciu, zice. Na aici!"

-    Da' ce faci aici, nea Miai, bun lucru?

-    E, mă luă aşa cu căldură din piele şi mă băgai colea

La răcoare.

Şi altă dată, se răsteşte el la mine,

Să legaţi câinele, că vă dau în judecată.

-    Da' ce e aia pe dumneata, întrebă Rina lui Nină Care era şi ea cu noi, colega mea de şcoală.

-    Blândă, iote-mi ieşi o blândă p-ici-şa.

-    Ei, păi dacă e blândă, nu te muşca el câinele, că şi el e Blând.

„Rea mai e bătrâneţea, după ce ţi se scorojeşte pielea

Să te mai şi mănânce de viu", a zis Rina, după aia.

Săraca, ea n-a apucat nici 18 ani, a murit în floare. Dar lui nea Miai din mâncărimea aia i s-a şi tras. A dracului blândă! Parcă mergeau omizi pe el,

Se făcuse ca o frunză uscată, pe care-au mişunat omizile.

La bibă

Loveam cu câte un gogoloi de lemn şi după fiecare

Lovitură dădeam fuga

La o bortă mică în pământ, ca un căuş,

Şi trebuia să vârâm bâta în locul acela.

Câştigai când reuşeai să bagi purceaua într-o

Gropiţă mai mare,

In mijloc,

Care se numea hibă.

Era un joc dur, de forţă majoră,

Cum îl numea Al Nepoatei.

-Feriţi-vă, mă, ţurloaiele, din calea purcelei, Răcnea vreunul.

Cei mai voinici se lăudau ce muşchi tari au ei

La mână.

Niţă al Neagăi, care era aproape de recrutare, încorda dreapta,

Muşchiul braţului se bulbuca mare, ca o gutuie.

-Daţi cât de tare puteţi voi în el, că nu mă doare,

Ne îmbia fălos.

Marin al Nepoatei apărea cu un arc smuls din vie.

-    Lăsaţi-mă să-ncerc şi eu - şi se pregătea să-1 ardă.

-    Mă, tu eşti zăltat?

La urmă, jocul continua.

„Toată ziua jucară purceaua, fir-ar ai dnî! se plângea

Câte un părinte, ţinură vitele numai în gloduri,

Numai lângă purcea."

Cămaşa fericitului din Gura Racului

Cămaşa era lungă şi mă rodea la glezne când fugeam

Că era cam aspră, de cânepă, iar cânepa o fi ea ţeapănă,

Dar cam juvene.

Mă încingeam peste ea cu o sfoară, puneam şi câteva fire de

Arnici roşu, ca să nu mă deochi, la îndemnul, în batjocură, al Lisandriei.

Alţii puneau brâu şi se credeau oameni mari,

Dar nu-mi plăcea să mă fandosesc.

Şi curmeiul de tei era bun în loc de brâu,

Jupuiam câte-o creangă de tei, din care tăiam şi fluier.

Dar fluierele mele nu prea cântau,

Nu aveam suflu, eram

Cam slab.

Ţin minte cum apărea lemnul umed sub coajă, ca un os. încins cu tei, mi se părea că sunt nu ştiu care sfânt mic,

Mai de la coadă,

Plecat să propovăduiască în pustiu.

Pustiul era ori lunca de pe vale, ori matca Răculeţului.

Păsările cerului care ar fi trebuit, normal, să-mi dea de

Mâncare

în palmă,

Erau piţigoi şi sticleţi, cuci, mierle, turturele, codobaturi,

Multe vrăbii, cioara pucioasă, apoi o pasăre care stă în acelaşi

Loc în aer şi dă din aripi repede si se numeşte „bate-vânt",

Şi multe altele care se foiau în jurul meu, prindeau fluturi,

Lăcuste, cântau, ciocăneau, cârâiau,

Se spălau în ţărână, - dar degeaba ţineam palma întinsă -

Ele, să vină cu coşul cu ceva, nici pomeneală!

Unii de seama mea primiseră pantaloni de dimie, era cald,

Zăpuc,

în ei vara,

Nu mai simţeai răcoarea, dar se chema că sunt copii mari,

Luptă cu greutăţile.

începuse să-mi fie o ţâră ruşine de cămaşa aspră,

Care-mi amintea nu ştiu de ce proverbul

„Cum ţi-e sacul aşa şi petecul".

Mi-1 spusese unul la moară, în batjocură, ori

Numai

De dragul zicerii? N-am prins nuanţa, că eram cam grăbit.

Şi tot la moară, ţin minte, vine la mine al Neagăi,

Se face că mă studiază o ţâră şi zice: „Mă, tu, al Nicoliţei

Lui Fănica al lui Ion Bălan,

Tu ce eşti, mă, băiat ori fată?"

Şi odată se repede de-mi ridică poalele cămăşii în sus. Asta la moară, de faţă cu toată lumea! - Băiat! i-am răspuns, şi la fel de iute am luat o mână

De mălai

Cald dintr-un sac şi i-am dat cu el în ochi. A-nceput să ţipe

Şi să bâjbâie cu mâinile, că nu mai vedea, se-nvârtea

Moara cu el.

„E, acuma ştii şi tu ce sunt!"

Aşa am trecut la pantaloni de dimie

Şi când să mă-ncing cu brâul lat, Haiducesc..., nu se mai purta...

Se-ntorc de la deal

Ai lui Zgoidea

Nătărăii şi-ăi tineri, şi-ăi bătrâni.

Petrică şi Cătălina lui Căşenete

Ai lui Birău,

Ai lui Patentă,

Miţăle,

Ai lui Ghirea

Traşcă,

Brânzanii,

Ai lui Modârlan,

Ai lui Mitrofan

Al lui Deşca

Al băiatului Măriei lui Didu

Coadă al lui Ceapă

Creţănoaia,

Râpănoaica,

Ioana lui Jaliu

Cheagu şi Cheaga,

Goage,

Viteazul lui Ionel Bălănescu Bişcote,

Măria Drăghicioiu

Ninoii,

Dina,

Al lui Ispăşoiu

Sandu lui Ciurel.

Tăgărilă,

Ai lui Corniţă,

Roască

Al lui Băşină,

A lui Gârlă,

Toată Mătăsoaia,

Panduru,

Ciuşe, Ai lui Chiva Ionete-al lui Făsui Al lui Deşca Ai lui Vulpe,

Calotă ăl bătrân şi toţi Caloteştii

Gheorghiţa

Ribla şi cu Zarbă

De-ai lui Mardare

Mânţă

Cucu cu Cuca şi cu Gheorghe şi cu Vitilina

Marina lui Graure,

Bag-Samă cu ţaţa Anica

Nea Florea cu Măria Bălii şi Băla

Veta lui Iedu

Ţaţa Nicoliţa a lui Fănica al lui Ion Bălan

Marin al Nicoliţii a lui Fănica al lui Ion Bălan

Ionică al Nicoliţei lui Fănică-al lui Ion Bălan

Moşu Gheorghe Ionescu (Prăzaru)

Bănţeştii

Fane-al Dinii,

Amărăzeanu,

Civică,

Rina lui Nină

Aurora lui Seder,

Torica lui Mitrică Fănache,

Ion ăl Mare al lui Marin Fănache,

Tudoran ăl bătrân,

Spinu,

Focu,

Luţa

Fata lui Dincă Gâscă Ai lui Fleaşcă Al lui Fleţu...

-    Ăştia sunt tot ăia de-azi dimineaţă de trecură la deal?

-    Tot ei.

-    Da' parcă se-nmulţiră. Umblă

Viii cu morţii aşa de-a valma? Ce mă prosteşti tu pe mine, Nu te uita că nu văd bine.

-Trecură şi

Şapte rânduri de popi, şapte de-nvăţători.

-    Mă, tu mă minţi. Şi unde se duc?

-    Păi, se-ntorc de la deal.

-    Păi, ce-a fost acolo? Să fi fost hram la biserica Veche?

-    Hram.

-    Dar ce sărbătoare e azi, că nu e nici Lunea rătăcită

Nici Cârstovul.

-    Atunci nu fu hram.

-    Păi, să fi fost poate la horă,

Ori vin de la vreo nuntă ori de la o-nmormântare,

Ori aduseră maşina de treierat?

Sări de-1 întreabă pe-ăla - o fi al lui Gâfotă

Ori de-ai lui Sfoiog - de unde vin toţi?

Rău e când te lasă puterile, gagă,

Că şi eu m-aş mai

Plimba

Pe linie, cu lumea a bună!

Dar sunt fărâmată rău

Şi nici ochii nu mă mai ajută neam.

Dar de vorbit aş vorbi,

Dar n-am cu cine şi degeaba faci

Copii.

Mă băiete, mie să-mi faceţi Pat la poartă,

Să stau eu colo-n cur în vârful patului,

Să-mi dea lumea bună ziua, când trece-ncolo şi-ncolo.

Vremea lui Ion Ţoţu

Erau bordeie pe Bisa în deal, pe Ţiganu şi pe Lupa.

Aşa povestea Moşu.

Şi oamenii purtau coade împletite.

Ion Ţoţu îşi ungea părul cu untură.

Era un om mărunţel, cu ochii albaştri.

Geamul cât palma şi-n geam

Se punea băşică de porc.

Fetele coseau la feştilă.

La lumina de lună dau peste muche, cum lumina luna Şi venea în dreptul ferestrei,

Şi cine avea timp să dea ziua peste muche? dădeau la lună

Că ziua coseau la râuri, pe fir. Aveau cotar,

O cârpă de borangic, lungă de-un cot,

Şi-o prindeau pe frunte.

Sub ea era o sălbiţă de galbeni pe-o panglică.

Leana lui Mitroacă purta cotar.

Era o femeie înaltă şi slabă.

Când a murit Joiţa, femeile făceau colaci

Şi-i râcâiau şi-i puneau în baniţă.

Mama era mică şi se-nvârtea pe-acolo, copil,

- Na, colacul, du-te de-i dă bolii să mănânce.

Şi fetiţa i-a dat moartei, care sta ţeapănă.

Şi vine maica: - Ce faceţi, fă, cu copilul, că nu ştie...

Copiii se uitau la ăi mari cum mănâncă

Şi-i întrebau: „Ce mănânci tu în gură?"

Bordeiele nu intraseră chiar în comuna Bulzeşti,

Formau nişte cătune mai lăturalnice,

Aşa un fel de conace în pământ,

Că înăuntru nu era rău neam. Ei, ba era.

Ei, totul era să nu te plouă şi să nu te ningă. Nici oamenii nu stăteau în ele de drag.

Pânza

Te-ai născut acuma-n februarie.

Şi azi mă ţin eu căită

C-am ţesut un sul de pânză.

Şi-mi venise omul, Fănică, de la Bucureşti.

Şi m-a găsit aşa.

„Da' nu-1 dai relelor de război afară? Tu eşti de ţesut acum?" Asta era joi.

Şi duminică seara te-am făcut pe tine.

Picaseră nişte munteni cu ţuică, Dejugaseră boii în curte,

Le dădeau nutreţ, veneau să se-ncălzească, luau ţuica din Butoaie

Şi-mpărţeau pe la muşteriii lor.

Nu ştiu cum îi pristimise Fănică, el nici nu prea bea,

Nici nu era bun de vorbă.

Şi pe mine mă apucaseră durerile

Şi ăia toţi în casă, cu damful în nas, puşi pe vorbă, ehe!

Tat-tu nu se uita, să-i fac semn,

Ăia beau şi chefuiau.

Era Drăgan, era Sandu lui Moisă, era Miai, lume multă,

Că se lăsa şi post.

Şi beau toţi ţuică de Vâlcea, din căni.

Şi Codin ăl bătrân m-a văzut că mă zvârcolesc.

„Mă, nene, ia haideţi dumneavoastră afară, că uite femeia asta

Nu ştiu ce-o fi cu ea - are numai broboane pe frunte."

Eu când am auzit aşa, parcă mi s-a luminat.

Să fi ieşit la unghete, era frig. Afară - unde să mă duc?

Altă cameră nu mai aveam,

Şi m-am chinuit aşa şi tocmai seara, cam pe la stinsul lămpilor

Ai venit tu pe lume.

A fost greu, că eu dacă am stat la război! A dat Fănică dracului şi pânza aia şi tot! Lui îi plăcea de copii.

Luni, el avea un proces cu popa şi-a plecat. Şi baba n-a făcut focul, noaptea era frig Casa veche, friguroasă. Eu nu mă puteam scula din pat să-1 aţâţ Şi-am răcit.

Şi-am zăcut aşa până aproape de Florii,

Şase săptămâni, când m-am dus la Bălceşti

Şi mi-am luat o bluză şi-un tulpan.

Venea a lui Miai. - Hai, s-o mai băgăm în apă fiartă!

Tremuram în apă fiartă!

Aveam vedenii - îl vedeam mereu pe Gagiu,

Parcă punea un drob de sare pe mine,

Când deschideam ochii, ăla la marginea patului.

„Iu, luaţi-1 de-aici! ţipam,

Că pune un drob de sare pe mine."

Slăbită rău, vezi.

Şi venea Mitrănoaia, ea născuse pe una care i-a ars,

Şi Cazaca - pe Ghici - şi te scăldau

Şi-ţi dădeau ţâţa.

După două săptămâni de boală,

Nu ştiam dacă mor sau scap,

A venit o moaşă, de stătea de la noi la deal,

Măria o chema, de la Dăbuleni, de 1-a luat pe Nae Banta

M-a văzut aia - şi pe urmă am început să-nviez.

Când mi-a fost mai bine, m-am ridicat şi m-am dus şi eu

Pe la Ţaţa Ioana lui Miai, dilavale de noi,

Şi când m-am întors, n-am mai putut să urc scara!

Aşa eram slăbită.

Ţesusem pânză multă de bumbac,

Ţesusem cât o sută de coţi

Tu mai crescuseşi o ţâră.

E, asta a fost cu tine.

Născut seara, o să fii noaptea treaz

Şi-o să cam cucăi ziua.

După aia, când te-ai făcut mai mare,

Ai văzut şi tu cum e.

A trimis vorbă

Satul e închis ca o cetate,

Totul se află înăuntru. Când vine de la câmp,

Omul parcă trage scara potecii după el.

Ce se petrece în afară e din alt tărâm,

Unde ajungi călare pe pajură,

Ori scoborându-te printr-o fântână părăsită.

Forul român e capul podului văruit,

Ori poiana cu iarbă verde,

Unde vin muierile cu fuste lungi, îmbrobodite

Peste cap, bătrânele cu peşchire

Bărbaţii în nădragi de dimie

Prinşi cu brâu roşu, minteanul pe umeri ca toga,

Moşii în cioareci,

Copiii în camăşuici cusute frumos.

Se strâng cete-cete, duminica, gătiţi şi stau la taină.

Se ţin discursuri după toate legile retoricii,

Chiar dacă oratorul nu e ascultat decât de un câine care stă

Cu gura căscată.

Aici se iau hotărârile mari, de care depinde soarta

Tuturora: când să înceapă seceratul, unde să croim aria,

Cine merge cu boii să aducă vaporul?

(Aducerea batozei şi-a vaporului

Se face cu tracţiune animală: zece-cincisprezece

Perechi de boi cu coarne mari, ţepeni în ceafă,

Trăgând industria grea peste dealuri şi vâlcele.

Vara trecută s-a rupt piedica pe coastă-n vale,

Şi Leana, care mâna boii de la oişte - i-a trecut roata vaporului

Peste burtă - şi era şi cu copil în burtă!)

Iei cunoştinţă de geografia satului

Din fugă: ţinându-te de fusta mamei, prin vecini

Mergând cocoţat în car, pe saci, la moară,

Păscând oile şi vacile,

Trimis să chemi oameni pe ajutat, să cumperi ţuică,

Să-mprumuţi sare, o cană de ulei, gaz.

Să aduci de la ţaţa Leana o oală mai mare,

„Că are ea o oală mai mare, de oameni".

Reperele! casa Gogoşicăi începută şi neisprăvită

Casa Leliţei, stând să cadă, „care-şi caută-n sân",

Vreun gard de nuiele, o poartă sculptată,

Câinele rău al lui Florea lui Ghiţă, care

Sare peste poartă, ţapul aceluiaşi, de-mpunge copii,

Biserica veche şi biserica nouă,

Ca două capele ale aceluiaşi ştergar frumos, pus pe umerii satului,

Când se spală pe ochi, dimineaţa,

Cimitirul din vale, cu lilieci înfloriţi.

Te mai poţi orienta şi după Mutu Ioncicăi,

Care vorbeşte parcă scrie

Şi scrie cu tot capul, cu gâtul, cu umerii,

Cu mâinile şi cu picioarele,

Ca şi când s-ar chinui deasupra unei mari jalbe

Către Dumnezeu, francată, şi nu ştie

Unde să pună deştiul.

Buzele moi slobod mereu doar un fel de „ăăă!" „ăăă!"

Bâjbâie cu mâna pe la gură,

Parcă-ar vrea să tragă-afară şi restul alfabetului.

„Săracul, cum să se-nţeleagă ceva,

Dacă se-ngână singur?

S-a pus necazul pe el!"

Mutu stă din vale de

Cişmeaua lui Răducanu

Fântânile au toate câte-un nume: Fântâna lui Cristea,

Fântâna lui Petrică, Fântâna lui Măriniţă.

Astea sunt cu cumpănă.

Se află şi multe cişmele, izvoarele fiind la suprafaţă.

Alte repere: vreo poartă cu doliu negru

Şi cu brad uscat.

Niscai boi mari, care se ţin uşor minte.

Şi mai ales copaci: Roşcovul lui Mărinacu,

Roşcovul din poiană, al lui Miai, Pluta lui Meţ, pe vale,

Cei trei ulmi uitaţi de moarte ai lui Fănica al lui Ion Bălan,

Stejarul Popeştilor,

Duzii lui Gheorghe Ionescu.

Podul lui Giurcă se ţine uşor minte,

Podul cel mare, la fel.

Amândouă din lemn, când vine valea,

Nu se mai văd din apă şi uneori sunt luate la vale.

Veştile din afara satului au întotdeauna ceva

Enigmatic şi ajung la fel de greu, ca-n vremea dacilor:

Sunt scrisori orale, numite „vorbe"

Se spune: „A trimis cutare vorbă".

Se trimite vorbă să se vândă locul acela de casă

Să se facă pomeni,

Unele vorbe vin şi prin vis, de pe lumea cealaltă.

Şi-a doua zi de dimineaţă se duce femeia care-a

Primit mesajul, bate în poartă: „L-am visat pe cuscrul Ion,

Stătea aşa nebărbierit într-o odaie, în picioare stătea.

Zice, am de toate aici, e bine, dar n-am şi eu pe ce

Să şed jos, din când în când. Să-i daţi omului pat de pomană".

Poştaşul de vise nu aşteaptă să-i semnezi de primire, ca la

Telegrame,

Se duce şi adresantul rămâne tulburat,

Ia securea şi pleacă să taie blane

De pat.