Lucian Blaga - Poemele luminii (1919)

Lucian Blaga

(9 mai 1895 - 6 mai 1961)

Poemele luminii (1919)

EU NU STRIVESC COROLA DE MINUNI A LUMII

Eu nu strivesc corola de minuni a lumii

şi nu ucid

cu mintea tainele, ce le-ntâlnesc

în calea mea

în flori, în ochi, pe buze ori morminte.

Lumina altora

sugrumă vraja nepătrunsului ascuns

în adâncimi de întuneric,

dar eu,

eu cu lumina mea sporesc a lumii taină –

­si-ntocmai cum cu razele ei albe luna

nu micşorează, ci tremurătoare

măreşte şi mai tare taina nopţii,

aşa îmbogăţesc şi eu întunecata zare

cu largi fiori de sfânt mister

şi tot ce-i nenţeles

se schimbă-n nenţelesuri şi mai mari

sub ochii mei – ­

căci eu iubesc

şi flori şi ochi şi buze şi morminte.

LUMINA

Lumina ce-o simt

năvălindu-mi în piept când te văd

oare nu e un strop din lumina

creată în ziua dintâi,

din lumina aceea-nsetată adânc de viaţă?

Nimicul zăcea-n agonie,

când singur plutea-n întuneric şi dat-a

un semn Nepătrunsul:

"Să fie lumină!"

O mare

şi-un vifor nebun de lumină

făcutu-s-a-n clipă:

o sete era de păcate, de doruri, de-avânturi, de patimi,

o sete de lume şi soare.

Dar unde-a pierit orbitoarea

lumină de-atunci – cine ştie?

Lumina ce-o simt năvălindu-mi

în piept când te văd – minunato,

e poate că ultimul strop

din lumina creată în ziua dintâi.

VREAU SĂ JOC!

O, vreau să joc, cum niciodată n-am jucat!

Să nu se simtă Dumnezeu

în mine

un rob în temniţă - încătuşat.

Pământule, dă-mi aripi:

săgeată vreau să fiu, să spintec

nemărginirea,

să nu mai văd în preajmă decât cer,

deasupra cer,

şi cer sub mine– ­

şi-aprins în valuri de lumină

să joc

străfulgerat de-avânturi nemaipomenite

ca să răsufle liber Dumnezeu în mine,

să nu cârtească:

"Sunt rob în temniţă!"

PĂMÂNTUL

Pe spate ne-am întins în iarbă: tu şi eu.

Văzduh topit ca ceara-n arşiţa de soare

curgea de-a lungul peste mirişti ca un râu.

Tăcere-apăsătoare stăpânea pământul

şi-o întrebare mi-a căzut în suflet până-n fund.

N-avea să-mi spună

nimic pământul? Tot pământu-acesta

neîndurător de larg şi-ucigător de mut,

nimic?

Ca să-l aud mai bine mi-am lipit

de glii urechea - îndoielnic şi supus-

­şi pe sub glii ţi-am auzit

a inimei bătaie zgomotoasă.

Pământul răspundea.

GORUNUL

În limpezi depărtări aud din pieptul unui turn

cum bate ca o inimă un clopot

şi-n zvonuri dulci

îmi pare

că stropi de linişte îmi curg prin vine, nu de sânge.

Gorunule din margine de codru,

de ce mă-nvinge

cu aripi moi atâta pace

când zac în umbra ta

şi mă dezmierzi cu frunza-ţi jucăuşă?

O, cine ştie? - Poate că

din trunchiul tău îmi vor ciopli

 nu peste mult sicriul,

şi liniştea

ce voi gusta-o între scândurile lui

o simt pesemne de acum:

o simt cum frunza to mi-o picură în suflet –

­si mut

ascult cum creşte-n trupul tău sicriul,

sicriul meu,

cu fiecare clipă care trece,

gorunule din margine de codru.

MUGURII

Un vânt de seară

aprins sărută cerul la apus

şi-i scoate ruji de sânge pe obraji.

Trântit în iarbă rup cu dinţii –­

gândind aiurea – mugurii

unui vlăstar primăvăratic.

Îmi zic: "Din rnuguri

amari înfloresc potire grele de nectar"

 şi cald din temelii tresar

de-amarul tinerelor mete patimi.

DIN PĂRUL TĂU

Înţelepciunea unui mag mi-a povestit odată

de-un văl grin care nu putem străbate cu privirea,

păinjeniş ce-ascunde pretutindeni firea,

de nu vedem nimic din ce-i aievea.

Şi-acum, când tu-mi îneci obrajii, ochii

în părul tău,

eu, ameţit de valurile-i negre şi bogate,

visez

că vălul ce preface în mister

tot largul lurnii e urzit

din părul tău –

­şi strig,

şi strig,

si-ntâia oară simt

întreaga vrajă ce-a cuprins-o magul

în  povestea lui.

LA MARE

Viţe roşii,

viţe verzi sugrumă casele-n lăstari sălbatici

şi vânjoşi - -asemenea unor polipi ce-şi

strâng în braţe prada.

Soarele în răsărit - de sânge-şi spală-n mare

lăncile, cu care a ucis în goană noaptea

ca pe-o fiară.

 Eu

stau pe ţărm şi – sufletul mi-a dus de-acasă.

 S-a pierdut pe-o cărăruie-n nesfârşit şi nu-şi găseşte

drumul înapoi.

NOI ŞI PÂMÂNTUL

Atâtea stele cad în noaptea asta.

Demonul nopţii ţine parcă-n mâni pământul

şi suflă peste el scântei ca peste-o iască

năprasnic să-l aprindă.

În noaptea asta-n care cad

atâtea stele, tânărul tău trup

de vrăjitoare-mi arde-n braţe

 ca-n flacările unui rug.

 Nebun,

ca nişte limbi de foc eu braţele-mi întind,

ca să-ţi topesc zăpada urnerilor goi,

şi ca să-ţi sorb, flămând să-ţi mistui

puterea, sângele, mândria, primăvara, totul.

 In zori când ziua va aprinde noaptea,

când scrumul nopţii o să piară dus

de-un vânt spre-apus,

în zori de zi aş urea să fim şi noi

cenuşă,

noi şi – pământul.

LINIŞTE

Atâta linişte-i în jur de-mi pare că aud,

cum se izbesc de geamuri razele de lună.

În piept

mi s-a trezit un glas străin

şi-un cântec cântă-n mine-un dor ce nu-i al meu.

Se spune că strămoşi cari au murit fără de vreme,

cu sânge tânăr încă-n vine,

cu patimi mari în sânge,

cu soare viu în patimi,

vin ,

vin să-şi trăiască mai departe în noi

viata netrăită.

Atâta linişte-i în jur de-mi pare că aud

cum se izbesc de geamuri razele de lună.

O, cine ştie – suflete,-n ce piept îţi vei cânta

şi tu odată peste veacuri

pe coarde dulci de linişte,

pe harfă de-ntuneric – dorul sugrumat

şi frânta bucurie de viaţă? Cine ştie? Cine ştie?

FRUMOASE MÂNI

Presimt:

 frumoase mâni, cum îmi cuprindeţi astăzi cu

căldura voastră capul plin de visuri,

aşa îmi veţi ţinea odată

şi urna cu cenuşa mea.

Visez:

 frumoase mâni, când buze calde-mi vor sufla

în vânt cenuşa,

ce-o s-o ţineţi în pălmi ca-ntr-un potir,

veţi fi ca nişte flori,

din care boarea-mprăştie – polenul.

Şi plâng:

veţi fi încă aşa de tinere atunci, frumoase mâni.

LACRIMILE

Când izgonit din cuibul veşniciei

 întâiul om

trecea uimit şi-ngândurat prin codri ori pe câmpuri,

îl chinuiau mustrându-l

lumina, zarea, norii – şi din orice floare

îl săgeta c-o amintire paradisul –­

Şi omul cel dintâi, pribeagul, nu ştia să plângă.

Odată, istovit de-albastrul prea senin

al primăverii,

cu suflet de copil întâiul om

căzu cu faţa-n pulberea pământului:

"Stăpâne, ia-mi vederea,

ori dacă-ţi stă-n putinţă împăinjeneşte-mi ochii

c-un giulgiu,

să nu mai văd

nici flori, nici cer, nici zâmbetele Evei şi nici nori,

căci, vezi – lumina lor mă doare".

Şi-atuncea Milostivul într-o clipă de-ndurare

îi dete – lacrimile.

MI-AŞTEPT AMURGUL

În bolta înstelată-mi scald privirea –

şi ştiu că şi eu port

în suflet stele multe, multe

 şi căi lactee,

minunile-ntunericului.

Dar nu le văd,

am prea mult soare-n mine

de-aceea nu le văd.

Aştept să îmi apună ziua

şi zarea mea pleoapa să-şi închidă,

mi-aştept amurgul, noaptea şi durerea,

să mi se-ntunece tot cerul

şi să răsară-n mine stelele,

stelele mele,

pe care încă niciodată

nu le-am văzut.

DAR MUNŢII – UNDE-S?

Din straşina curat-a veşniciei

cad clipele ca picurii de ploaie.

Ascult şi sufletul îşi zice,

Eu am crescut hrănit de taina lumii

şi drumul meu îl ţine soarta-n palme,

nemărginirea sărutatu-m-a pe frunte

şi-n pieptu-mi larg

credinţa mea o sorb puternică din soare.

Din straşina carat-a veşniciei

cad clipele ca picurii de ploaie.

 Ascult si sufletul se-ntreabă:

Dar muntii – unde-s? Muntii

pe cari să-i mut din cale cu credinţa mea?

Nu-i văd,

îi vreau, îi strig şi – nu-s!

FIORUL

E moartea-atunci la căpătâiul meu?

În miez de noapte,

când luna-şi varsă peste mine aiurita ei privire,

când zbor de lilieci

pe fruntea-i de-ntuneric imi sărută geamul,

simt câteodată un fior

din creştet străbătându-mi trupul,

întocrnai ca şi cum mâni reci

mi s-ar juca în păr cu degete de gheaţă.

E moartea-atunci la căpătâiul meu?

Şi în lamina lumii

îmi numără ea oare firele cărunte?

NU-MI PRESIMŢI?

Nu-mi presimţi to nebunia când auzi

cum murmură viata-n mine

ca un izvor

năvalnic într-o peşteră răsunătoare?

Nu-mi presimţi văpaia când în braţe

îmi tremuri ca un picur

de rouă-îmbrăţişat

de raze de lumină?

Nu-mi presimţi iubirea când privesc

cu patimă-n prăpastia din tine

şi-ţi zic:

O, niciodată n-am văzut pe Dumnezeu

mai mare!?

LUMINA RAIULUI

Spre soare râd!

Eu nu-mi am inima în cap,

 nici creieri n-am în inimă.

Sunt beat de lume şi-s păgân!

Dar oare ar rodi-n ogorul meu

atâta râs făr' de căldura răului?

 Şi-ar înflori pe buza ta atâta vrajă,

de n-ai fi frământată,

Sfânto,

de voluptatea-ascunsă a păcatului?

Ca un eretic stau pe gânduri şi mă-ntreb:

De unde-şi are raiul –­

lumina?- - Ştiu: Îl luminează iadul

cu flacările lui !

SCOICA

C-un zâmbet îndrăzneţ privesc în mine

şi inima

mi-o prind în mână. Tremurând

îmi strâng comoara la ureche şi ascult.

 Îmi pare

că ţin în mâni o scoică

 în care

prelung şi neînţeles

răsună zvonul unei mări necunoscute.

O, voi ajunge, voi ajunge

vreodat' pe malul

acelei mări, pe care azi

o simt,

dar nu o văd?

TREI  FEŢE

Copilul râde:

"Înţelepciunea şi iubirea  mea a jocul!

" Tânărul cântă:

"Jocul şi-nţelepciunea  mea-i iubirea!

" Bătrânul tace:

"Iubirea şi jocul meu e-nţelepciunea!"

MARTIE

Din caier încâlcit de nouri

toarce vântul

fire lungi de ploaie.

Fluşturatici fulgi de nea

s-ar aşeza-n noroi,

dar cum li-e silă –­

se ridică iar

şi zboară să-şi găsească

cuib pe rarnuri.

Vânt şi-i frig –

­iar mugurii

prea lacomi de lumină

îşi zgulesc acum

urechile în guler.

CRESC AMINTIRILE

Într-un amurg, sunt ani de-atunci,mi-am zgâriat

stăruitor

în scoarta unui arbor- - numele –

­cu slove mici, stângace şi subţiri.

 Azi am văzut din întâmplare

cum slovele-au crescut din cale-afară ­–uriaşe.

Aşa îţi tai şi tu copilo numele

 în inima-mi supusă

rnărunt, mărunt, ca un ştrengar.

Şi după ani

şi ani de zile-l vei găsi

cu slove-adânci şi uriaşe.

EVA

Când şarpele întinse Evei mărul, îi vorbi

c-un glas ce răsuna

de printre frunze ca un clopoţel de-argint.

 Dar s-a-ntâmplat că-i mai şopti apoi

si ceva în ureche

încet, nespus de-ncet,

ceva ce nu se spune în scripturi.

Nici Dumnezeu n-a auzit ce i-a şoptit anume,

cu toate că a ascultat şi el.

Şi Eva n-a voit s-o spună nici lui

Adam.

De-atunci femeia-ascunde sub pleoape-o taină

şi-şi mişcă geana parc-ar  zice

că ea ştie ceva

ce noi nu ştim,

ce nimenea nu ştie,

 nici Dumnezeu chiar.

VISĂTORUL

Spânzurat de aer printre ramuri

se frământă în mătasa-i

un paianjen.

 Raza lunii

l-a trezit din somn.

Ce se zbate? A visat că

 raza lunii-i fir de-al lui şi

cearc-acuma să se urce

 până-n ceruri, sus, pe-o rază.

Se tot zbate îndrăznetul

şi s-azvârle.

 Şi mi-e teamă

c-o să cadă – visătorul.

VEŞNICUL

Nedumirit îl cauţi şi dibuind în întuneric

i-adulmeci urma-n tine ori în slava lumii,

avântul îl presimte-n zilele de mâne

şi-n nopţile ce-au fost găseşte-l resignarea.

Un văl de nepătruns ascunde veşnicul în beznă.

Nu-l vede nimeni, nimeni– ­

şi totuşi află-l fiecare,

aşa cum eu îţi aflu buzele pe întuneric,

iubita mea, în miez de noapte, când şoptim

în taină vorbe mari despre-nţelesul vieţii.

IZVORUL  NOPŢII

Frumoaso,

ţi-s ochii-aşa de negri încât seara

când stau culcat cu capu-n poala ta

îmi pare

că ochii tăi, adâncii, sunt izvorul

din care tainic curge noaptea peste văi

şi peste munţi şi peste şesuri,

acoperind pământul

c-o mare de-ntuneric.

Aşa-s de negri ochii tăi,

lumina mea.

GHIMPII

Eram copil. Mi-aduc aminte, culegeam

odată trandafiri sălbatici.

Aveau atâţia ghimpi,

dar n-am voit să-i rup.

Credeam că-s muguri,

 şi-au să înflorească.

Te-am întâlnit apoi pe tine. O, câţi ghimpi,

câţi ghimpi aveai,

dar n-am voit să to despoi –

­credeam c-o să-nflorească.

Azi toate astea-mi trec

pe dinainte şi zâmbesc. Zâmbesc

şi hoinăresc prin văi

zburdalnic în bătaia vântului. Eram copil.

INIMA

O, inima! Mărturisiri afunde and în ea.

Uimit eu mintea mi-o ascot

şi-n înţelesuri mari

zvâcnirea i-o destram.

O, inima:

nebună, când se zbate-n joc sălbatic,

atunci,

atunci îmi spune că din lutul ei

a fost făcut pe vremuri vasul

în care Prometeu a coborât din cer

aprinsul jar ce l-a furat din vatra zeilor,

în timp ce zorile se ridicau peste Olimp

şi-şi ascundeau în poală stelele

ca un zgârcit comoara sa de aur.

O, inima: când para ea şi-o năbuşeşte

c-un giulgiu de liruşte,

atunci îmi cântă

că lutul ei a fost odată un potir de lotus,

în care a căzut o lacrimă curată ca lumina

din ochii celui dintâi sfânt şi mare visător

care-a simţit îmbrăţişarea veşniciei

şi straniul fior

al înţelesului ce stăpâneşte deopotrivă

apusul, răsăritul, cerul, marea.

O, inima: amurguri când se lasă grele peste ea,

aud cum tainic îmi şopteşte

că ea a lute-n care-odinioară pe Golgota

s-a scurs şiroaie sângele din trupul lui Isus,

când ghimpii îl muşcau cu nişte ochi de farisei.

O, inima: când pieptul ea mi-l spurge

cu bătăi de plumb,

atunci imi strigă îndrăzneaţă

că peste veacuri  lungi şi goale şi pustii,

când Dumnezeu se va-ndemna

să fac-o altă lume

si-o omenire

din neamuri mari de zei,

Stăpânul bun va plămădi atunci din lutul ei

 pe noul Adam.

STALACTITA

Tăcerea mi-este duhul ­

şi-ncremenit cum stau şi paşnic

ca un ascet de piatră,

îmi pare

că sunt o stalactită într-o grotă uriaşă,

în care cerul este bolta.

Lin,

lin,

lin – picuri de lumină

şi stropi de pace –cad necontenit

din cer

şi împietresc – în mine.

SUS

Pe-un pisc.

Sus. Numai noi doi.

Aşa: când sunt cu tine

mă simt nespus de-aproape

de cer.

Aşa de-aproape,

de-mi pare că de ţi-aş striga

în zare - numele ­

i-aş auzi ecoul

răsfrânt de bolta cerului.

Numai noi doi.

Sus.

NOAPTE

Pe lună, când ne scapără-n argintul nopţii

pocalele de vin ca nişte ochi de fiară,

cu un surâs ameţitor tu-mi răscoleşti

tot furnicarul de porniri,

cari nu-şi mai afl-apoi odihna.

Sub ocrotirea limpede a zării

biruitoare mă priveşti

şi-n ochii mei te oglindeşti

strălucitoare, mândră şi păgână.

Iar eu încet, nespus de-ncet

pleoapele-mi închid,

îmbrăţişând cu ele tainic

icoana ta din ochii mei,

surâsul tău, iubirea şi lamina ta - ­

pe lună, când ne scapără-n argintul nopţii

pocalele de vin ca nişte ochi de fiară.

LEGENDĂ

Strălucitoare-n poarta raiului

sta Eva.

Privea cum ranele amurgului se vindecau pe boltă

şi visătoare

muşca din mărul

ce i l-a-ntins ispita şarpelui.

Fără de veste

un sâmbure i-ajunse între dinţi din fructul blestemat.

Pe gânduri dusă Eva îl suflă în vânt,

iar sâmburele se pierdu-n ţărână, unde încolţi.

Un măr crescu acolo - şi altii îl urmară

prin lungul şir de veacuri.

Şi trunchiul aspru şi vânjos al unuia din ei

a fost acela

din care fariseii meşteri

ciopliră crucea lui Isus.

Oh, sâmburele negru aruncat în vânt

de dinţii albi ai Evei.

PRIMĂVARĂ

Visător cu degetele-i lungi pătrunde vântul

printre ramuri şi pe fire de paianjen

cântă bietul ca pe-o harfă.

Albi pe fruntea ta-şi deschid subţirile pleoape

trandafirii,

fragezi ca fiorii unor tăinuite presimţiri,

tremurând de neastâmpărul ce-ţi joacă

viu şi cald în vine.

Lacomi şi flămânzi îmi strigă ochii,

veşnic nesătui ei strigă

după ochii tăi - scăpărătorii -

­cari de luminoşi ce-ţi sunt, copilo,

nu văd niciodată umbre.

DORUL

Setos îţi beau mireasma şi-ţi cuprind obrajii

cu palmele-amândouă, cum cuprinzi

în suflet o minune.

Ne arde-apropierea, ochi în ochi cum stăm.

Şi totuşi tu-mi şopteşti: "Mi-aşa de dor de tine'"

Aşa de tainic tu mi-o spui şi dornic, parc-aş fi

pribeag pe-un alt pământ.

Femeie,

ce mare porţi în inimă şi cine eşti?

Mai cântă-mi înc-o dată dorul tău,

să te ascult

şi clipele să-mi pară nişte muguri plini,

din care înfloresc aievea - veşnicii.

VEI PLÂNGE MULT ORI VEI ZÂMBI?

Eu

nu mă căiesc

c-am adunat în suflet şi noroi -

­dar mă gândesc la tine.

Cu gheare de lumină

o dimineaţă-ţi va ucide-odată visul

că sufletul mi-aşa curat

cum gândul tău îl vrea,

cum inima iubirii tale-l crede.

Vei plânge mult atunci ori vei ierta?

Vei plânge mult ori vei zâmbi

de razele acelei dimineţi,

în care eu ţi-oi zice fără umbră de căinţă:

"Nu ştii

că numa-n lacuri cu noroi în fund cresc nuferi?"

PAX MAGNA

De ce-n aprinse dimineţi de vară

mă simt un picur de dumnezeire pe pământ

şi-ngenunchez în faţa mea ca-n faţa unui idol?

De ce-ntr-o mare de lumină mi se-neacă eul

ca para unei facle în văpaia zilei?

De ce în nopţi adânci de iarnă,

când sori îndepărtaţi s-aprind pe cer

şi ochi de lupi prădalnici pe pământ,

un glas îmi strigă ascuţit din întuneric

că dracul nicăiri nu râde mai acasă

ca-n pieptul meu?

Pesemne - învrăjbiţi

de-o veşnicie Dumnezeu şi cu Satana

au înţeles că e mai mare fiecare

dacă-şi întind de pace mâna. Şi s-au împăcat

în mine: împreună picuratu-mi-au în suflet

credinţa şi iubirea şi-ndoiala şi minciuna.

Lumina şi păcatul

îmbrăţişându-se s-au înfrăţit în mine-ntâia oară

de la-nceputul lumii, de când îngerii

strivesc cu ură şarpele cu solzii de ispită,

de când cu ochii de otravă şarpele pândeşte

călcâiul adevărului să-l muşte-nveninându-l.

MELANCOLIE

Un vânt răzleţ îşi şterge lacrimile reci

pe geamuri. Plouă.

Tristeţi nedesluşite-mi vin, dar toată

durerea

ce-o simt n-o simt în mine,

în inimă,

în piept,

ci-n picurii de ploaie care curg.

Şi altoită pe fiinţa mea imensa lume

cu toamna şi cu seara ei

mă doare ca o rană.

Spre munţi trec nori cu ugerele pline.

Şi plouă.

O TOAMNĂ VA VENI

O toamnă va veni cândva târziu,

când tu iubito-mi vei cuprinde gâtul tremurând

şi strâns vei atârna de mine cum atârnă o cunună

de flori uscate

de stâlpul alb de marmoră al unei cripte.

O toamnă va veni şi-o să-ţi despoaie

de primăvară trupul, fruntea, nopţile şi dorul

şi-ţi va răpi petalele şi zorile

lăsându-ţi doar amurgurile grele şi pustii.

O toamnă va veni şi, maşteră,

din toate florile ce le-ai avut vreodată

numai pe-acelea n-o să ţi le ia

ce-o să le-aşterni peste mormânturile tuturor

acelora care se duc pe veci

cu primăvara ta.

STELELOR

C-o mare de îndemnuri şi de oarbe năzuinţi

în mine

mă-nchin luminii voastre, stelelor,

şi flacări de-adorare

îmi ard în ochi, ca-n nişte candele de jertfă.

Fiori ce vin din ţara voastră îmi sărută

cu buze reci de gheaţă trupul

şi-nmărmurit vă-ntreb:

spre care lumi vă duceţi şi spre ce abisuri?

Pribeag cum sunt,

mă simt azi cel mai singuratic suflet

şi străbătut de-avânt alerg, dar nu ştiu - ­unde.

Un singur gând mi-e rază şi putere:

o, stelelor, nici voi n-aveţi

în drumul vostru nici o ţintă,

dar poate tocmai de aceea cuceriţi nemărginirea!