sâmbătă, 28 septembrie 2013

PRIMII POEŢI PERSANI (sec. IX-X): MUNGIK



PRIMII POEŢI PERSANI (sec. IX-X): MUNGIK

Abu-l-Hasan ’Ali ibn Mohammad din Termez.
Face parte dintre poeţii din cea de-a doua jumătate
a secolului X şi care n-a creat la curtea din Buhara.
Moştenirea sa literară depăşeşte cu puţin
cinci sute de versuri, majoritatea fiind
fragmente de unul-două distihuri.“

CE MĂRGĂRINT E-ACELA...

Ce mărgărint e-acela sub zahăr şi rubin?
Ce lună, printre nori de miresme, chipul plin?

Ce chiparos, de merge alene pe pământ
şi-nalţă un mehrab la care mă închin?

Legându-şi cingătoarea, ai zice că e focul
unindu-se cu valul din Zamzam, cristalin.

O noapte-ntreagă ochii mi-au plâns de doru-i sânge,
precum artera ruptă sub sabie, în chin.

Nu-s umerii şi gâtul copilei înfloritele
crengi, sau legănate de roade, prin grădini?

Gazele ce dau moscul sau frageda mireasmă
de roşii trandafiri, de iasomie, crin.

Câmpia dintr-odată îţi pare-mpodobită
cu pene de păun ce-n juru-i se dezbin.

O strună răsucită din ţitera lui Barbad 
e-n orice plisc de păsări ce urcă în senin.

Ai zice: pretutindeni doar hurii care-n palme
un ceador de rubine şi nestemate ţin!

MAI SCUMPĂ CA DESENUL...

Mai scumpă ca desenul pe-armene catifele,
mai pură decât ploaia în luna lui Bahman! 

Unde-ţi cobori cosiţa, miroase-a mosc şi stele,
unde-ţi arăţi obrazul, mă-nchin ca un brahman.

Cât văd, am Eufrat în lacrimile mele;
cu tine-alături, totul e-al primăverii-alean.

LA CHIP E LUNĂ...

Ea chip e Lună: tâmpla şi-acoperă, plăpândă;
la trup e chiparos: tulpina-şi învestmântă.

Nici chiparos, nici Lună, că floarea nu-şi încinge
mijlocul, şi nici Luna de-o cuşmă nu se-ncântă.

PRIVEŞTE BINE FLOAREA...


Priveşte bine floarea: culorile sunt două –
un mărgărint sub roşu înflăcărat topaz;

sau poate-ndrăgostiţii când se-ntâlnesc o clipă
şi se zăresc alături, obraz lângă obraz.

PRIMII POEŢI PERSANI (sec. IX-X): TAHER CIAGHANI


PRIMII POEŢI PERSANI (sec. IX-X): TAHER CIAGHANI

 „Amir Abu-Yahia (Abu-l-Hasan?) Taher
ibn Abu-l-Abbas Fazl ibn Abu-Bakr Mohammad ibn
Abu-Said Mozaffar ibn Mohtagi Ciaghani. 
Se cunoaşte doar anul morţii – 337 H. (987).“

PAHARNICUL CA LUNA...

Paharnicul ca luna se drege de beţie
în zori: şi ochii lui ne par, de somn, narcise;
iar cupa-n mâna lui, o stea: cum bem dintr-una
îndată-nvăpăiată e cea ce se golise.

Un nor din sud ca haina de-ntunecată blană
aruncă spre ţărână un tiv de neguri scrise,
iar aerul încins cu brâu de curcubee
pe rând un galben, verde şi roşu paradis e.

De parc-ar îmbrăca vreo trei cămăşi, cu tivuri
din ce în ce mai scurte, ce flutură deschise.

ÎMI STRÂNGE PIEPTUL...

Îmi strânge pieptu-n ochii ce se-ngustează-abia:
stăpâna catifelei albastre-peruzea.
Gazelă-ar fi-n privire, în umblet, potârniche,
în graţie, onagră, panteră-n pândă rea.
I-s vorbele amare, iar buzele: dulceaţă;
otrava dintre două zaharuri cum sclipea!
Nu-s oare chiar săgeţi lovind cu vârf de stea?
Desigur acest idol vrea sângele să-mi verse
ca să-şi vopsească murgul în roşu de hená.

DESTINUL NU NE-AJUTĂ... 

Destinul nu ne-ajută c-un ceas de-alean, e-un van;
l-ajută, să te vadă, doar pe duşman – şi-n van
Pe-a noastră voie, însă, nu face niciodată;
cu toţi năpăstuiţii e mai avan, şi-n van.

O FLOARE CU PICIORUL...

O floare cu piciorul din verde smalţ lucind:
pe cap, amestecate sunt aur şi argint.
Un snop – de parcă-s unghii de hurie, întinse;
iar între ele ochii de şoim cuţite-ntind.

PRIMII POEŢI PERSANI (sec. IX-X): DAGHIGHI



PRIMII POEŢI PERSANI (sec. IX-X): DAGHIGHI 

„Abu Mansur Mohammad ibn Ahmad, s-a născut
până la jumătatea secolu­lui X şi a murit între 976 – 981.
Poet renumit din ultima perioadă a epocii samanide.
Importanţa lui pentru cultura persană nu constă
atât în nivelul artistic al liricii sale,
ci în încercarea de a crea o epopee naţională iraniană.
Versuri din această epopee au fost cuprinse
de către Ferdousi în Shah-Nameh.“ 

PRECUM ZULUFII TĂI...

Precum zulufii tăi e noaptea neagră-amară,
precum obrajii tăi stă ziua să răsară,
Agatul şlefuit de meşterul zelos
încearcă-n strălucire ca buza ta să pară.

Mai mult de ori o mie am fost printre regeşti
grădini: o roză-n floare-i făptura ta, mai clară.
Ochii gazelei, poate, narcisele deschise
cu ochii tăi sclipind de rouă se compară.

Eu am văzut şi arcuri din Babilon, dar arcul
nu-i zvelt precum sprânceana şi arcuita nară.
Şi cum să zic: ai trupul de chiparoase – dacă
de fapt e chiparosul ca trupu-ţi de fecioară!

 CHIAR JUPITER Şl MARTE ...

Chiar Jupiter şi Marte, ori Soarele şi Luna,
Mercur, Saturn şi Venus rotindu-se întruna
doar la porunca ta iau hotărâri! că voia
de sus îţi scrise ţie puterea şi cununa.

CUM OCHIUL TĂU SĂDEŞTE...

Cum ochiul tău sădeşte neliniştea în lume
şi din rubinul gurii – izvorul Khezr e-n spume,
atât de tare trupul mi l-au zdrobit, că vântul
îl spulberă în colburi – şi-n urmă numai fum e!

EMIRE! AMINTEŞTE-ŢI...

Emire! aminteşte-ţi: ce multă preamărire
mi-a fost sortită! Totuşi mi-e putrezită viaţa.
O, rege preaputernic! Pe unde-i cuib de vultur 
cutează oare zborul să-l mai avânte raţa?

RĂBDARE, SPUI...

Răbdare, spui – şi roade culeg toţi care-o-nvaţă.
Da, roade, însă poate cu alte vieţi în faţă!
Mi-am istovit eu traiul tot aşteptând, răbdând:
mi-ar trebui, spre roade-a culege, înc-o viaţă.

CEREASCA ROATĂ PLEACĂ...

Cereasca roată pleacă urechea la poruncă
şi fără vorba celui ce-i rege tuturor
de teamă, nici Saturn nu ştie cum se-aruncă
inelul soartei, cum să străbată ceru-n zbor!

MÂNIA TA, CHIAR MICĂ...

Mânia ta, chiar mică, pe-atât e de cumplită –
cu-atât mai mult, când lumii obrazul şi-l arată.
Uscatul schimbă-n Mare; fierbinte, apa-i plită;
iar soarele, ca piatra, va îngheţa deodată.

POETĂ PERSANĂ: RABE’E



POETĂ PERSANĂ: RABE’E

„Rabee fiica lui Kaabu-ul-Ghazdari,
cea mai cunoscută poetă din întreaga literatură
clasică persană. Despre numele ei există
în Orient o legendă despre dragostea
pe care a nutrit-o pentru sclavul Bektash
şi care a fost prelucrată de diferiţi poeţi
în decursul a aproape un mileniu.“

ARGINT ŞI AUR VÂNTUL DIN ROZE...

Argint şi aur vântul din roze, crini, ce lin
împarte! Slavă ţie, vânt cristalin şi lin.
Cu dalta lui Azar gravuri în ape-ncearcă,
ori vrăjile lui Mani prin vânt se-aţin – ce lin.
Asemeni unui ochi de om se-arată norul,
iar vântul e-ndurare de gând divin – ce lin.
Cum norul prin poiană plângea mărgăritare,
veselie vântu-ntre pomi, din plin – ce lin.
-şi piardă mintea norul? Atunci de ce-i dă vântul
pocal de aur, vrând a-l trezi din vin? – ce lin.
Înmiresmata floare în zori se ruşinează
de clevetiri ce-adie şi taine-nspină, lin.
Oricine înţelege că vântu-mpodobeşte
mireasa: o grădină cu flori de crin, ce lin!
Te miră: dimineaţa e somnul cel mai dulce,
dar vântu-n zori răpune un trandafir, în chin.

DIN NOU MĂ VĂD LEGATĂ...

Din nou mă văd legată-n al dragostei arcan
şi cât m-am străduit să scap – a fost în van.
Iubirea e o mare cu ţărmuri nevăzute –
cum crezi că poţi s-o treci, înotător sărman?
Chiar vrei să-ţi duci iubirea până la capăt, totuşi?
Câte necazuri gata să-ţi placă, de alean!
Urâtul să-l priveşti gândind că-i  frumuseţe,
şi miere să socoţi veninul cel mirean.
Te-avânţi, cal nărăvaş – cu cât te zbaţi mai tare
cu-atât mai mult în juru-ţi strângi laţul cel viclean.

UN UGUIT DE PĂSĂRI..

Un uguit de păsări m-a toropit, subţire,
mi-a ascuţit durerea, amara amintire.
Aseară cum gemea o pasăre-ntre ramuri
şi cum plângea, suspine-ntre cântece să-nşire!
„De ce tot plângi, sărmană, în noaptea-ntunecată,
când stelele sclipesc pe nevăzute fire?“
„Eu plâng că-s despărţită de dragul meu, dar spune-mi,
de ce suspini şi tu, deşi eşti lângă mire?
Eu lacrimă de sânge cântând în sunet picur,
tu nu laşi al tău sânge în cânt să se răsfire!“

MĂ BĂNUI ÎN IUBIRE...

Mă bănui în iubire de vicleşug, dar adă
slăvitului din ceruri stăpân, de poţi, dovadă!
În dorul pentru tine nu pot fi răzvrătită,
dar nici credinţa sfântă n-o pot lăsa să scadă!
Rai nu vreau fără tine, dar iad cu tine fie!
Fără de tine-i mierea venin, cu tine,-i nadă.
Nu-ţi lăuda obrazul, frumos – până la urmă
chiar şi Saturn în maldăr de flori va fi să cadă.
Fireşte, nu-i minciună ce zice înţeleptul:
„cine o zi e mândru, a doua zi-i sub spadă.“

URAREA-MI: DEIE DOMNUL...

Urarea-mi: deie Domnul să afli ce-i iubirea
de-o inimă de piatră, cum însuţi ai în piept.
Să afli ce-i durerea, în patimi să te mistui,
în chinuri să mă preţui, că mult ai fost nedrept.

O, DACĂ TRUPU-AR ŞTI...

O, dacă trupu-ar şti ce inima-mi vesteşte,
o, dacă vestea trupului inima-ar afla,
o, dac-aş fi întreagă, de m-aş salva prin tine!
Dar vai, unde-i minunea ce m-ar scăpa cândva?

SE SPUNE CĂ PE ŢEASTA LUI IOV...

Se spune că pe ţeasta lui Iov cădeau lăcuste
şi toţi în jur păreau de-această ploaie blonzi.
Când pentru el răbdarea s-a scurs, lăcustă de-aur,
pe mine-o muscă fie să cadă – chiar de bronz.

PRIMII POEŢI PERSANI (sec.IX-X): ABU SHOKUR BALKHI



PRIMII POEŢI PERSANI (sec.IX-X): ABU SHOKUR BALKHI

„S-a născut probabil în anul 915/16.
A făcut parte din cercul poeţilor de la curtea
samanizilor din Buhara. În afară de poemul
Afarin-name, păstrat în totalitate,
din creaţia sa nu se cunosc decât fragmente.“

SPUN UNII: ÎNŢELEPTULE...

Spun unii: înţeleptule, cine-o să-ndrăznească
a-ţi folosi ştiinţa, cu patimă hoţească?
De vrei să fii cinstit şi-n toate cu priinţă,
prietene, adună întâi de toate ştiinţă.
Cine de Judecata de-Apoi nimic nu ştie
va înşela întruna, minţind cu viclenie.
Deşi nu-i rău s-amâni când luciul se-nfiripă,
la facerea de bine să nu amâni o clipă.
Un filosof se cade să fie şi maestru
al vorbelor, discursul să-şi ţină în buiestru.
Şi împărat s-ajungi averi tot adunând,
până la urmă tot eşti din pulberi şi pământ.
E vai, de laşi o vită-ndărătnică-n păşune
fără poveri în spate şi-o grijă s-o înstrune!
Se-ntrec pe rând duşmanii mânia să-ţi aprindă
până te vezi panteră de furii clocotindă.
Dar furia panterei ascunse în pădure
înaltul Leu al Cerului nu are s-o îndure.

UN DRAC DE TINE JOC ÎŞI BATE...

Un drac dc tine joc îşi bate
de-ţi plângi averile prădate.
Dar şi nepăsătoru-şi schimbă
nectarul în venin, pe limbă.
De-ţi înmulţeşti pretenţii, vorbe,
tot ce-ai făcut, mărunt şi orb e.
Oriunde-aş şti că-i o comoară
îndată mâna-acolo-mi zboară.
Zeama de strugure şi nufăr
în loc de ambră, mosc, o sufăr.

DEŞI CUVÂNTU-ADESEA...

Deşi cuvântu-adesea e preţiosul sfetnic,
adesea, negândit, e josnic şi netrebnic.
Din gura celor plini de virtute când se-arată
e bun ca o poveste, chiar neadevărată.
Din Badakhshan o piatră de preţ de ţi-e pe plac,
mai ieftină o cumperi de la un om sărac;
dar în inel de şah o piatră oarecare
la omul cel de rând tot nestemată-i pare.

AŞA CUM ÎN PUSTIE...

Aşa cum în pustie cel însetat sub soare
săratele păminte le crede reci izvoare,
aşa cum se grăbeşte sub flacără fierbinte
şi apa căutată e doar în a sa minte,
la fel nu-i negru numai al moscului parfum;
mai negru te îneacă întunecatul fum.
Nu tot ce-ţi năluceşte şi minţile îţi fură
pereche-i cu destinul şi soartei pe măsură!

ROSTI-NŢELEPTUL...

Rosti-nţeleptul: firii prea-buna temelie
ruşinea e; şi paznic învăţătura-i fie.
Sau bine-a zis Khosrou: povară-apăsătoare
e răutatea firii, născuta viclenie.
În rai ajung cei blânzi, prin ochii lor se vede
ce-i bun în om, ca prundul prin apa străvezie.
Clara-vedere-a minţii le iartă toate – fără
de mari nesăbuinţe şi-a firii nebunie.

CEL CARE-ŞI LASĂ TAINA...

Cel care-şi lasă taina vederii, din ispită,
nu-şi va zări vreodată dorinţa împlinită.
Ci-n inimă secretul să-l strângi, oricât te arde
ascunzătoarea strâmtă, încinsă ca o plită.
„Prieten să nu-l ştie, duşmanul să nu-l afle“
îşi dăscăli mobadul feciorul, în clipită.
Nu vezi ce-l sfătuieşte şamanul pe şaman?
„Să nu laşi taina sfântă de nimeni desluşită.“

DE CAZI PE-O CALE...

De cazi pe-o cale necurată
să nu te mai întorci vreodată.
Să nu revii la o greşeală
dacă ţi-a fost cândva iertată.
La fel nu-ţi merge! Nici gazela
doar de verdeţuri nu se-mbată.
Căinţa-i una; nici otrava
n-o vezi de două ori luată.

TU, CE-ŢI PĂZEŞTI DE DUŞMANI...

Tu, ce-ţi păzeşti de duşmani averi, comori şi praznic,
să ştii că numai ştiinţa-i adevăratul paznic!
Măsură-nvăţătura îţi dă; şi cumpătare,
astfel grăi-nţeleptul. Nimic nu pierzi-năpraznic.
La fel, învăţătura din iţe te descurcă;
la drumul bun îl scoate pe rătăcitul caznic.

PRUNCIA, PRIMII ANI...

Pruncia, primii ani ai juniei, anii-s care
ţi-aduc cu-nvăţătura şi-un dram de-ndemânare.
Doar când e mic pometul e-n stare grădinarul
să-l crească, să-l îndrepte cum vrea către cărare!
Dar cine-i mai dezvaţă îndoituri şi noduri
când se-nălţă copacul şi se usca prea tare!

VENIND PE LUME GOL...

Venind pe lume gol nu stăpâneai nici brumă
de lucruri nevăzute, dar nici văzută humă;
la fel te vei întoarce, cum ai venit, din haos:
îmbucături şi ţoale-s doar trecător adaos.
Precum se spune: lumea e numai puntea-naltă
pe care drumeţim o vreme laolaltă.

CÂND URA ÎNCOLŢEŞTE...

Când ura încolţeşte în inimă, nu scade
ci creşte-ntruna: tare precum semeţul brad e.
Cine-şi înalţă fapta şi-i creşte metereze
cu ochiul deopotrivă la duşmani să vegheze.

CU DUHUL BLÂND...

Cu duhul blând destule poţi împlini, se ştie,
pe care nu le duci la capăt prin mânie.
O vorbă dulce-aduce pierdutele-napoi,
cum nu le dobândeşti prin luptă ori război.

DUŞMANUL E ASEMENI CRISTALULUI...

Duşmanul e asemeni cristalului, se zice:
nu te clinti de n-ai cum să-l spargi, să-i afli frice,
iar dacă afli calea cum să-l zdrobeşti, şi încă
nu l-ai ciobit, fă astfel încât să-l spargi de strâcă.

CHIAR DACĂ ŞTIINŢĂ MULTĂ...

Chiar dacă ştiinţă multă până la cer ţi-e dată,
să mai asculţi se cade de-o gură învăţată;
din lungi istorisiri se ştie: nu-i în lume
duh neavând nevoie de-un altul, să-l îndrume.

SPUNEA ODATĂ TATA...

Spunea odată tata de-un cerşetor pe-o stradă
intrând (şi-l căinase că nimeni n-o sad vadă).
Cerşea din poartă-n poartă la toţi câte-o felie:
făcuse-ntotdeauna această meserie.

ROSTI-NŢELEPTUL: CINE URMEAZĂ...

Rosti-nţeleptul: cine urmează raţiunea
din toate va culege la vremea scrisă, rod.
Crescând el însuşi, faptele-alese înmulţeşte,
cu minte se fereşte de al greşelii nod.