Nicolae Labiş - poezii

Nicolae Labiş

(2 decembrie 1935 - 22 decembrie 1956)

MEŞTERUL

Meşter valah, azi nume de fântână,
Crescut din lutul ce l-ai plămădit
În sprintenă zidire cu trei turle
Şi ce dantelată de granit,
Din cântece pierdute până astăzi
Şi din puterea visului vânjos
Ai închegat, cu palme bătucite,
Minunea de la Argeş mai în jos.

Un om bărbos ţinea o floare albă
În aspre palme, mângâind-o blând…
Căzut în iarbă şi secat de vlagă,
O doină tristă îngâna în gând.
Priveai. Şi-un dor tulburător te-ncinse
Lui să-i închini nemaivăzut altar,
Să stea pe plaiul aspru, precum floarea
În palme bătucite de plugar.

Visai să vezi sub bolţile rotunde
Şi-n fumul pâlpâit de lumânări,
Pe lemnul zugrăvit cu lut şi soare
Chipul pălmaşilor acestei ţări.
Înfrigurat de-un singur gând, smulgându-ţi
Ca zdrenţe vii părerile de rău,
Tu ţi-ai strivit sub talpa mănăstirii
Inima ta, tot ce-ai avut al tău.

Dar ţi-ai simţit-o renăscând cu larmă
În dangătul de clopot, presimţit
Al veacurilor multe, viitoare,
Tu, prometeu român,  purtând alt mit
Când ridicat pe cea mai-naltă turlă,
Cu glas profetic, domnului despot,
De-ai să mai poţi clădi la fel minune,
I-ai dat răspunsul răzvrătit: – Mai pot!

Orbind cu pirozeaua de pe cuşmă,
Şi îndreptând hangerul de la gât,
Domnul ţintea profilul pietrei, fraged,
Cu ochi pizmuitor şi mohorât.
El jinduia numai a lui să fie
Tot ce-ai putut, plătind din tine, da.
Ca piatra de pe frunte să-i lucească
Rugul unic suit pe jertfa ta.

Când schelele curmate se surpară
Păreai atât de neînvins sub nori,
Încât cu slabe aripi de şindrilă
Ai fi putut spre alte zări să zbori.
Dar dragostea pământului şi-a ţării
Te-a prăvălit pe câmpul fumuriu,
Ca să ţâşneşti în veci de veci, fântână,
De jertfă şi de cântec pururi viu.

S-a destrămat sub piatră-n mănăstire
Cel ce demult a poruncit ca domn,
Fântâna curge-n brazde şi-n ulcioare,
Fără odihnă, 

     fără uitare,

           fără somn.

MOARTEA CĂPRIOAREI

Seceta a ucis orice boare de vânt.
Soarele s-a topit şi a curs pe pământ.
A rămas cerul fierbinte şi gol.
Ciuturile scot din fântână nămol.
Peste păduri tot mai des focuri, focuri
Dansează sălbatice, satanice jocuri.

Mă iau după tata la deal printre târşuri,
Şi brazii mă zgârie, răi şi uscaţi.
Pornim amândoi vânătoarea de capre,
Vânătoarea foametei în munţii Carpaţi.
Setea mă năruie. Fierbe pe piatră
Firul de apă prelins din cişmea.
Tâmpla apasă pe umăr. Păşesc ca pe-o altă
Planetă, imensă, străină şi grea.

Aşteptăm într-un loc unde încă mai sună,
Din strunele undelor line, izvoarele.
Când va scăpăta soarele, când va licări luna,
Aici vor veni în şirag să se-adape
Una câte una căprioarele.

Spun tatii că mi-i sete şi-mi face semn să tac.
Ameţitoare apă, ce limpede te clatini!
Mă simt legat prin sete de vietatea care va muri
La ceas oprit de lege şi de datini.

Cu foşnet veştejit răsuflă valea.
Ce-ngrozitoare înserare pluteşte-n univers!
Pe zare curge sânge şi pieptul mi-i roşu, de parcă
Mâinile pline de sânge pe piept mi le-am şters.

Ca pe-un altar ard ferigi cu flăcări vineţii,
Şi stelele uimite clipiră printre ele.
Vai, cum aş vrea să nu mai vii, să nu mai vii,
Frumoasă jertfă a pădurii mele!

Ea s-arătă săltând şi se opri
Privind în jur c-un fel de teamă,
Şi nările-i subţiri înfiorară apa
Cu cercuri lunecoase de aramă.

Sticlea în ochii-i umezi ceva nelămurit,
Ştiam că va muri şi c-o s-o doară.
Mi se părea că retrăiesc un mit
Cu fata prefăcută-n căprioară.

De sus, lumina palidă, lunară,
Cernea pe blana-i caldă flori stinse de cireş.
Vai, cum doream ca pentru-ntâia oară
Bătaia puştii tatii să dea greş!

Dar văile vuiră. Căzută în genunchi,
Îşi ridicase capul, îl clătină spre stele,
Îl prăvăli apoi, stârnind pe apă
Fugare roiuri negre de mărgele.

O pasăre albastră zvâcnise dintre ramuri,
Şi viaţa căprioarei spre zările târzii
Zburase lin, cu ţipăt, ca păsările toamna
Când lasă cuiburi sure şi pustii.
Împleticit m-am dus şi i-am închis
Ochii umbroşi, trist străjuiţi de coarne,
Şi-am tresărit tăcut şi alb când tata
Mi-a şuierat cu bucurie: – Avem carne!

Spun tatii că mi-i sete şi-mi face semn să beau.
Ameţitoare apă, ce-ntunecat te clatini!
Mă simt legat prin sete de vietatea care a murit
La ceas oprit de lege şi de datini…
Dar legea ni-i deşartă şi străină
Când viaţa-n noi cu greu se mai anină,
Iar datina şi mila sunt deşarte,
Când soru-mea-i flămândă, bolnavă şi pe moarte.

Pe-o nară puşca tatii scoate fum.
Vai, fără vânt aleargă frunzarele duium!
Înalţă tata foc înfricoşat.
Vai, cât de mult pădurea s-a schimbat!
Din ierburi prind în mâini fără să ştiu
Un clopoţel cu clinchet argintiu…
De pe frigare tata scoate-n unghii
Inima căprioarei şi rărunchii.

Ce-i inimă? Mi-i foame! Vreau să trăiesc, şi-aş vrea…
Tu, iartă-mă, fecioară – tu, căprioara mea!
Mi-i somn. Ce nalt îi focul! Şi codrul, ce adânc!
Plâng. Ce gândeşte tata? Mănânc şi plâng. Mănânc!

ION

Când s-a întors din lupte cu iz de fum în gură,

Arat era ogorul — cumplită arătură —

Răniseră ţărâna obuzele, cu gropi.

Şi plopii de pe haturi, tremurătorii plopi,

Uscaţi şi frânţi la mijloc, păreau că vor să beie,

Cu fruntea răsturnată pe margini de tranşee,

O drojdie de apă murdară şi stătută...

Sub soare era coaptă recolta de cucută.

Războiu-i mistuise tot ce-avusese viu.

I-a înfundat părinţii în neguri şi-n sicriu.

I-a supt cu-a despărţirii prăpastie adâncă

Întâia lui iubire ne-mpărtăşită încă.

Acum vedea ogorul muşcat de negri dinţi,

Că-i schilod şi ogorul rămas de la părinţi.

Deasupra, primăvara rotea în roiuri, fluturi.

Se întorceau cocorii din sudice ţinuturi,

Fierbea sub brazdă seva şi se urca durută

În ţevile tulpinii vrăjmaşă de cucută;

O adiere udă, ameţitoare, prinse

Deodată să deştepte din ierburi şoapte stinse

Şi glia năpădită de schije şi otravă

Gemea ca o iubită rănită şi bolnavă…

Lui îi venea în braţe cu milă să o strângă

Şi ca-n copilărie încetişor să plângă.

Dezmeticit, spre seară, c-un zâmbet dur pe buze

A îngropat cu ură mormane de obuze,

A netezit pământul cărând ţărâna-n spate,

Redându-i sănătatea din plina-i sănătate.

În pâclele lăptoase lumina se topea…

El pletele-şi mişcase trufaş, a primăvară,

Şi-o lele de vântoasă din când în când fura

Sămânţa de lumină ce-i scăpăra-n ţigară…

RÂSUL

În blana-i năpârlită au năpădit scaieţii.

Alunecă prin ramuri bătrân şi mohorât,

Îşi omora el prada nu pentru hrana vieţii,

Ci numai pentru sânge a omorât.

Un pui de cerb se-azvârle prin ierbile-n cascade

Şi se opreşte-o clipă, sfios, ca un surâs…

Cu coada şfichiuindu-şi pântecul supt, ce cade

Îi cade-n ceafă ucigaşul râs.

Se tulbură privirea de cer senin umplută,

Corniţele firave se poticnesc în lut.

Iar râsu-şi scoate limba din gura-i desfăcută

Şi pare că e iarăşi ca-n trecut.

Şi sângele ce-n blana pufoasă se prelinge

Şi reîntinereşte o clipă, nefiresc.

Dar limba ostenită azi nu mai poate linge,

Şi vechii colţi, slăbiţi, îi clănţănesc…

Din ce în ce mai slabă şi inima îi sună

Şi fiarei i se pare că-i iarnă, c-a-ngheţat,

Că-n ultima lui pradă de astăzi, se răzbună

Tot sângele pe care l-a vărsat.

SADOVENIENE

MIHAIL SADOVEANU

1

Eram într-o pădure uluitor de vie, într-o pădure care şoptea înăbuşit. Şi iată că pădurea în iarnă, argintie, cu şoapta ei, mi l-a reamintit.

Izvoarele, sub pânze de gheaţă, delicate, se legănau la vale, pe nevăzutul prund, şi în lumina sobră, cu pini şi nestemate, cântau unite într-un cor profund.

În zboruri rotunjite, tăiau mari păsări slava; un farmec de poveste se răsfira sub cer; părea zăpada caldă şi moale ca otava, dar zările sclipeau la fel, sever.

Cu vânturile-n coarne, în goană nebunească, zburau năvalnic cerbii pe fragedul polei. Era acolo-ntreagă pădurea românească, şi el păşea încet prin iarna ei.

2

Mi-au mai rămas în minte frânturi din timpurile duse? Treceam tăcut sub nouri în umbra unor oi. Ce-am mai păstrat din raza privirilor senine, din sufletul copilului vioi?

Era flămând copilul şi oile flămânde, dar florile şi pomii luceau în chip şi fel. Ţinea copilul cartea cu palme tremurânde. Citea despre Lizuca şi-un căţel.

În jurul lui, pădurea vuia ameţitoare şi gâzele prin ierburi foşneau adormitor. Plângea mioara albă cu plânsete amare şi, tristă, şchiopăta de un picior.

O mângâia copilul cu ochii şi cu gândul, pe când murea mioara bolnavă, pe nisip. O tragică baladă cânta prin ra­muri vântul, o Mioriţă-ntoarsă în alt chip. […]

LOCURI ŞI ÎNTÂMPLĂRI

Lui L. Raicu

1

Tu urci din şesuri, din oraşe vii,

Si-n suflet porţi nelinişti citadine.

Eu m-am desprins din munţii vineţii,

Cascade vuitoare port în mine.

Ai suferit, cum într-un fel şi eu

Am suferit atâtea nopţi şi zile...

De-aceea străluciri de minereu

Şi tu porţi în rotundele pupile,

Ne-am prins cândva de mână sub o stea,

Iubeam aceeaşi stea şi numai una,

Şi paşii ne-am alăturat, aşa,

Pentru un timp, ori pentru totdeauna.

Desigur, nu puteam iubi la fel

Pădurea care mi-i a doua mamă,

Care-n frunziş de-aramă si otel

Fremătător mereu la ea mă cheamă.

Pe tine te chema spre ea un gând

Şi-un dor, cu dulci fioruri furtunoase,

Dar eu o am şi-o tin aici, oricând,

Sub tâmplă, şi-n răşinile din oase.

Prietene, vrei azi din nou, noi doi,

Prietene, vrei azi din nou, noi doi,

Suind pe firul apei zbuciumate,

Până acolo unde-n lung şuvoi

Vâltoarea urlătoarelor se zbate,

Să ne oprim pe creste cu brădet,

Sub horbota zăpezii sclipitoare,

Şi glasul amintirilor, încet,

2

Un vânt prin cetini şerpuie spre-aiurea

Şi flăcări verzi de vâsc se-aprind în brazi,

Prietene, aceasta mi-i pădurea.

Parcă mă văd copil. Era ca azi.

Pe-aceste părţi pe unde se-ncovoaie

Drumul de fier pe cremene durat,

Atunci, în primăverile cu ploaie,

Urlau puhoaie-n goană către sat.

Aici pe un om l-a prins cândva puhoiul –

Trăgea butuci cu boii spre oraş

S-au prăvălit butucii, omul, boii,

În valul înspumat şi nărăvaş.

Nevasta alerga pe mal smintită,

De mână cu copiii amândoi…

Se tânguia cu faţa împietrită:

— Copii, ce ne-om mai face fără boi?

Alt om căra aici un fag cu calul,

Să-l ducă şi să-l facă-n văi mangal,

Şi glodul toamnei şiroia ca valul —

A lunecat în glod bătrânul cal.

Cu osul mâinii spart, cu faţa pală,

S-a răzămat ţăranul de-un copac

Şi-a fluierat spre calul mort, a jale:

— De-acuma fără cal eu ce mă fac?

Pricepi, nu omul mort, nu mâna frântă,

Ci boii-ntâi, ci calul mai presus.

Că omul la ce-i bun dacă butucul

Spre văi nu poate fi în spate dus?

Şi dacă-n târg n-ajungi ducând spre seară

Butuci vânjoşi, stăpânul negreşit

N-o să-ţi mai dea otrava cea amară

Ce-o jinduieşti – porumbul mucezit.

Să nu mai aibă nimeni bucuria

Să vadă cum copiii joacă-n uşi

Când mama, cu obrazul ca hârtia,

Aduce-otrava galbenă-n căuş!

3

Pe când ţăranii se sfârşeau de foame,

Pe când de frig copiii se sfârşeau,

În albele castele, iarna, Vodă,

Şi slugile, şi câinii petreceau.

O întâmplare mai păstrez în minte,

Vibrând din apa stinsului trecut,

Când Vodă-a vrut să ne cunoască satul

Şi a venit chiar el de l-a văzut.

Se prăvălea o iarnă în putere

Pe munţii colţuroşi crăpaţi de ger.

O iarnă ca sfârşitul unei ere —

Numai nămeţi, fără pământ şi cer.

Ţărani cu feţe arse ca de sodă

Se-nşiruiau tăcuţi ca la prohod.

Venea semeţ la vânătoare Vodă

Între armii de câini şi de norod.

— Lătraţi, ţărani, că Vodă azi petrece,

Şi câinii nu-i ajung pentru lătrat!

Ce, dacă viscolul scânceşte rece,

În hornurile voastre de prin sat?

Ce, dacă vântul degetele-şi vâră,

Obraznic, prin sumanul cu spărturi?

De nu lătraţi, lăsaţi în urmă dâră,

Însângerată dâră prin păduri!

Eu am văzut privirile acelor

Care-au lătrat de frig şi foame plini,

Care-au stârnit şi-au hăituit prin geruri

Jivinele din negre vizuini.

Să nu mai aibă nimeni bucuria

Să vadă-n ochii de părinţi şi fraţi,

Când se-ntorceau, ruşinea si mânia —

În ochi atât de dragi şi-nfometaţi! […]

O seară străvezie s-a lăsat.

Ca ochi de foc s-aprind în fundul văii

Luminile ferestrelor din sat.

Pe drumul gol de sănii, zurgălăii

Au amuţit si iute cum coboară

Un ceas de taină când în munţii grei

Sălbătăciuni sfioase trec prin sară,

Pe sub troiene-n trap stârnesc scântei,

S-avântă-n joc de blănuri moi, apucă

Cleştarul serii-n coarne, ca în cleşti,

Cap lângă cap s-alătură în goană,

Cu gâfâit de şoapte omeneşti.

Prin arborii de plumb îşi cerne luna

Lumină deasă-n aerul fluid.

La marginea poienii luminoase,

Pe care-n ziduri codrii o închid,

Pârâul unde vinete-şi frământă

Sub scoarţa dantelată migălos

Şi-n cadenţări neregulate-i cântă

Acestui dans sălbatic şi duios,

Întreaga vale-n cânt o înfioară,

Ca pe-o cutie-albastră de vioară

Îşi tremură pe nevăzute strune

Cu gâlgâit bulbucii suferinzi,

Şi-n copci deschide-a apelor oglinzi,

Sub alba sărutare-a sorei lune.

Încovoiată spre pârău o umbră,

Sau vietate s-a mişcat, cumva?

Ea s-a mişcat adâncul glas s-asculte

Sau s-a mişcat spre undă să o bea!

O văd acum — ea are ochii umezi,

Ce-amestecă o spaimă cu porniri

Tulburătoare, care fac să-i joace

Nările ei lărgite şi subţiri;

Şi vântul, aspre degete trecându-şi

Prin blana cu mari umbre de tăciuni,

Cutremură făptura căprioarei,

Făptura tinerei sălbătăciuni.

Când, uite-l sus, pe muche se arată

Un ţap semeţ, în vânt adulmecând.

Pe fruntea lui înaltă, ridicată,

Coarne-ascuţite-şi despleteşte-n vânt.

Cu paşi uşori, cu paşi înceţi, coboară…

Tresare când îl vede căprioara,

Copitele-i se scutură şi fug,

Dar paşii n-o mai duc pe căprioară

Către păduri, ci către el o duc.

El îşi apleacă fruntea cu sfială,

Apoi se prind alături în dans mut

Şi se privesc de parcă s-ar cunoaşte,

Deşi nicicând ei nu s-au mai văzut;

Alături amândoi aleargă,-apucă

Cleştarul serii-n coarne ca în cleşti,

Cap lângă cap nedesluşit se-ntreabă

Cu gâfâit de şoapte omeneşti.

Dansând trec prin poiana luminată,

Se depărtează-n trap prin munţii grei

Şi-n urmă-n dâră lungă se înşiră

Stârnitele copitelor scântei.

Numai izvorul singur a rămas

Cântările de dragoste să-şi sune

Şi să-şi deschidă între copci oglinzi

Sub alba sărutare-a sorei lune.

Prietene, e timpul şi noi doi

Spre sat să ne întoarcem laolaltă,

Purtând în suflet roiuri de lumini

Şi albe purităţi de iarnă caldă.

Un tren s-aude şuierând în munţi…

Poate acum, învăluite-n sară,

Fete iubite undeva, vibrând,

Ascultă-un tren ce şuieră în gară…

ÎNCHEIERE

Pământ împădurit, ne revedem

Din ce în ce mai rar lângă izvoare,

Dar spune-mi, nu îţi sunt la fel de dragi

Sălbaticele păsări călătoare?

Peste străine aşezări lumeşti

Duc câte-un fulg de-al tău, un cânt din tine,

Şi mor cu tine-n inimile lor

Când le frâng zborul gloanţelor haine.

Eu n-am să uit c-aici am râs întâi,

Că am strigat întâia-njurătură,

Că am gustat din scorburi faguri dulci

Ori gustul lacrimii sărate-n gură,

Stângaci, iubind aici întâia oară,

Ţi-am spus, când nu-i spusesem încă ei

Tu mi-ai vegheat încovoiat asupră-mi

Întâii şovăielnici paşi ai mei.

Copiii cresc şi unii se despart

De cei ce le-au dat viaţă din iubire.

Plecările din tine-n alte lumi

Să nu le iei nicicând drept despărţire.

Când eu greşesc ori mă stropesc noroaie,

Mă chemi şi eu la tine vin tiptil,

Si-n foşnetul luminii din frunzişuri

Mă faci din nou nevinovat copil.

MOMENTE BIOGRAFICE

1

Ţi-a însemnat natura prin trăsnet unde stai

Zdrelindu-ţio, cu flăcări primejdioase, casa.

E semn de neastâmpăr şi de noroc — să-l ai

Până când neagra doamnă o să-şi învârtă coasa.

Tu ai luat mistria şi gurile spărturii

Le-ai astupat croindu-ţi sălaşul iar curat,

Orgolios cerându-i în viitor naturii

Un semn mai nobil şi mai cizelat.

2

Prea multă grabă-n viaţa ta

Drum prea-nclinat au fost să-ţi mai aştearnă,

Când te-au înmugurit din lut şi stea

În dimineaţa tulbure de iarnă!

Fugind cântau copiii trist colind,

Zbura colindul, irosindu-şi ultima silabă,

Trecea-nainte iarna rece clănţănind,

Lupi albi o alungau urlând a grabă.

Doar cariul într-al timpului crivat

Nepăsător bătea şi măsurat.

3

Şi-a murdărit herminele omătul,

A putrezit în soare pe încetul,

Din tuiuri crude flutura brădetul

Iar florile-ntrebau cu glasuri moi:

— Unde te duci şi mic şi fără noi?

Ţi-a spus regina surelor furnici:

— Nu mai putem să te urmăm de-aici…

Iar ursu-a dat înduioşat din labă

Şi s-a întors, că are altă treabă.

Mergeai tăcut, poate fugeai, săgeată,

După-o poruncă-n tine încuiată,

Şi-o clipă doar descumpănit ai stat în drum

Când te-ai visat, mergând, cum eşti acum.

4

Ea ţi-a zâmbit rodind tremurătoare

Multicolore aripi de răcoare,

Şi glasul ei s-a risipit în melodii

Ca un ciorchin de clopote-argintii,

Iar braţele-i au prins să se dezbine

Ca nişte şerpi de flacără spre tine.

Petala gurii, desfăcută-abia

Ţi-ai ţuguiat-o a sărut spre ea.

Dar împlinirea-n aer s-a topit

Lăsându-te hazliu şi umilit.

5

Pădurea ta mai lumina-mpăcată

Cu mirt în flori şi-n ape cu făclii,

Dar trăsnet lung se coborâse din tării

în verdea catedrală despicată.

Ai cunoscut că liniştea s-a stins,

De-acuma ţie n-o să-ţi mai revie

Decât, înşelătoare, o stafie

Cu pasul dincolo de vis prelins.

Vedeai tălăzuind ca mări de pară,

Prin crăpătură, lumea din afară,

Şi ai sărit încins de-nfrigurare

În primul tău botez şi scăldătoare.

6

Ţi s-a-ntâmplat ceva; nu ai să spui

Acel ceva, din neguri, nimănui,

Pentru că de atunci în strat de vremi

Tu cauţi puritatea şi o chemi.

Ai iscodit-o-n nouri ori în munte,

Între copii şi-n Marele Păcat,

Dar ţeasta ta, nimbată alb pe frunte,

În faţa ei nu s-a-nclinat.

Căci n-ai găsit-o, n-ai găsit-o, nu,

Era ascunsă-n miezuri ori prea topită-n spaţii,

În firul singuratic de nea care căzu,

Ori în întreaga togă ce moaie-n alb Carpaţii.

Fierbinte cercetând-o bucată cu bucată,

Pierdeai înfăţişarea-i şi o stricai uşor —

Aşa cum nu aduce a oameni niciodată

Desfiguratul fum de cremator.

Dar îţi trimise rază înalta stea polară

Menindu-ţi cugetarea în sensuri să-ţi împărţi,

Cum magica lumină a lămpilor de cuarţ,

Uluitoare taine sub ochi îţi desfăşoară,

Filigranată-n fire de purpurie pară

Atoateschimbătoare, ţesută din scântei,

Ai înţeles ideea de om întâia oară

Tu, nărăvitul lacom la idei.

BIOGRAFIE

Stiu eu, mama şi-a zis că mă nasc într-o zodie bună;

Plinului pântec aşa îi cânta într-o noapte cu lună.

Trăsnete reci de furtună vedea cum în zare detună.

Ştiu eu, mama şi-a zis că mă nasc într-o zodie bună,

Ea mai vedea cum în şa voi sălta împreună

Cu îndrăzneaţă fecioară-a pământului, brună,

Şi-n goană nebună vedea de pe-atunci cum răsună

Tropotul lung şi mereu al galopului meu.

Ştiu eu, mama şi-a zis că mă nasc într-o zodie bună,

Şi că-s menit să înving veşnicii şi genună.

Dar nu ştia de pe-atunci că în mine-o să pună

Suflet prea grav şi răsunet prea slab, că adună

Abur de vis şi de boală ce-ar fi să răpună

Tropotul lung şi mereu al galopului meu,

Iată-mă azi înarmat cu acele credinţi,

Cu îndârjirea păstrată — cuţit între dinţi —

Dar cu prea multă dorinţă să vii, să-mi alinţi,

Brună fecioară a păcii adânci şi cuminţi,

Tropotul lung şi mereu al galopului meu.

FIOR

Poate-am visat ceva rău şi-am uitat,

Poate-i doar pentru că vişinii s-au înflorat,

Poate-i doar vântul ce limpede sună,

Ori pentru că au muşcat astă noapte din lună

Vârcolacii, ori stele prea multe pe faţă

Mi-au picurat o otravă de gheaţă,

Ori poate e dimineaţă.

Cine eşti, ori ce eşti,

Abur ori duh străveziu de poveşti,

Care-ai pătruns şi îmi macini mereu

Trupul şi sufletul meu?

Privesc în oglindă — acelaşi mi-i chipul

Şi buzele groase tăiate ca-n lemn.

Pe pavăza frunţii văd bine că nimeni

N-a scris, încă nu, nici un semn.

Dar vorbele-mi murmură: sună-ne,-ncearcă-ne,

Sufletu-şi pâlpâie albe chemări,

Ochii îmi ard rotunjiţi peste cearcăne,

Inima-şi bate ecoul de zări.

Cine eşti, ori ce eşti,

Abur ori duh coborât din poveşti,

Undă prelinsă să mă învenine,

Stea fulgerată în mine?

Aprilie 1956

SUNT SPIRITUL ADÂNCURILOR

Eu sunt spiritul adâncurilor,

Trăiesc în altă lume decât voi,

În lumea alcoolurilor tari,

Acolo unde numai frunzele

Amăgitoarei neputinţi sunt veştede.

Din când în când

Mă urc în lumea voastră

În nopţi grozav de liniştite şi senine,

Şi-atunci aprind mari focuri

Şi zămislesc comori

Uimindu-vă pe cei ce mă-nţelegeţi.

Apoi cobor din nou prin hrube trudnice

În apa luminoasă, minunată.

Sunt spiritul adâncurilor,

Trăiesc în altă lume decât voi.

DOR

Pentru ce-am plecat,

Unde mă îndrept?

S-au întunecat

Sensurile-n piept,

Dar o flacără

Mă cheamă acolo

Sub straturi de nea

Şi vreau să treacă

Liniştea mea.

CEARA

Crâmpeie de idei neterminate,

Şi-un zbor de păsări albe şi un vis

Şi cântecul sunat pe jumătate

Despre-un tărâm ce încă nu-i descris.

Iar liniştea, în cadenţare fină,

S-a mlădiat smerită peste burg

Şi te topeşti şi curgi fără pricină,

Felină ceară, dragoste-n amurg.

SCRISOAREA MAMEI

de Anul Nou

În munţii noştri astăzi zăpezile torc leneş,

Izvoarele îngheaţă în clinchete subţiri,

Şi caprele de munte nervoase prin poiene-şi

Urmează-n taină calea iernaticei iubiri.

Cred că pe masă vinul aşteaptă-n adormire —

E vinul roş din care pe-atunci n-ai vrut să-mi dai,

În vremurile-acelea săpate-n amintire

C-o mamă grijulie şi-un băieţel bălai.

Oh, lumea cenuşie cum se spărgea deodată

Şi năvălea într-însa al datinei popor! —

Strălucitoare capre cu lâna colorată

Şi toboşari de basme săltând într-un picior.

Şi feţi-frumoşi cu stele de-oglinzi din tălpi în creştet,

Şi draci blajini, tot focul punându-şi-l în joc,

Şi ursul cu dairaua purtând cojocul veşted,

Şi dorul de pădure purtându-l în cojoc.

Sau clopoţeii molcomi cernuţi pe-ntreaga vale,

Care-aduceau colinde la noi în lung convoi,

Când ascultam la geamuri şi palma dumitale

Îmi mângâia obrajii îmbujoraţi şi moi.

Azi e la fel, şi vinul aşteaptă-n adormire;

M-aştepţi cu vinul roşu, voioasă să mi-l dai,

Dar sunt acum departe, privind în amintire

O mamă grijulie şi-un băieţel bălai.