Marin Sorescu, La Lilieci (Cartea a doua – 1977)

Marin Sorescu, La Lilieci (Cartea a doua – 1977) 

Duelul

Ivan Dumitraşcu la peste şaptezeci de ani

Nu mai mânca decât limbă

Şi inimă de vită, că erau moi.

Acum trecea la vale în sanie,

Cu sanitarul şi procurorul.

Şi-i curgeau lacrimile în barba albă.

Şi el un om mititel şi bătrân.

„Iete-1 pe Dumitraşcu ăl bătrân, îl ridicară

Cu sania la vale. Ce-or fi având cu ăl uncheaş?"

Lumea se uita la caii aburiţi,

Paşii alunecau scârţâind pe zăpada-ngheţată

Şi lui îi alunecau lacrimile pic, pic, pic, pic...

Dar nu plângea cu gură.

Se certa des cu fiu-său

Şi ăla nu ştiu ce i-o fi zis.

Şi el a pus mâna pe-o puşcă veche:

„Mă, nu te potoleşti? Nu taci mereu?"

Da' fiu-său nu tăcea neam, vorbea din prispa lui,

Că erau două case în aceeaşi curte.

„Bine!" zice moşul şi trage cu puşca aia,

Ce puşcă? o rablă.

Da' 1-a nimerit, cade omul mort.

Avea şi copii, venise de la moşi tocmai atunci.

Pe femeia lui o chema Gheorghiţa, o femeie sprâncenată,

Era a lui Ispăşoiu, neam cu Sandu lui Surghie.

„Ce se-ntâmplă, oameni buni, de ce-1 luară?" Mai întreba câte unul peste gard.

„Păi, ce să fie! Duel. Avură un duel (nu ştiu cine-o fi zis)

Ăla din prispa lui, ăla din prispa lui,

Unul cu gura, altul cu flinta,

Şi-ăl cu gura tăcu." „Mă, nu mai râdeţi, închinaţi-vă.

Când să iasă din Bulzeşti, Moşul zice:

- Mă, nene, pe mine degeaba mă duceţi la proces.

Trimiteţi-mă de-aici la ocnă de-a dreptul,

Că sunt vinovat, ce să mai faceţi ocol?

Uite drumul ăstălalt,

Că pe-aici trec ăia cu lanţurile la picioare

(Erau chiar la răscrucea cu drumul Vâlcii).

Procurorul tăcea.

Şi la urmă tot Dumitraşcu: „Ba nu! Merg acolo

La proces, să-1 judec eu pe Dumnezeu.

Cum îmi dădu el pedeapsa asta, la anii mei?

Nu mă las până nu-1 bag la ocnă,

Dacă e să fie dreptate-n lume,

Intru cu Dumnezeu de barbă-n ocnă. Mână, mă!

Iu, fir-a dracu de puşcă!

Cum te slobozişi tu tocmai atunci, tocmai atunci?

Că nu mai erai bună de nimic,

Te ţineam să dau cu tine de-a azvârlită după câine.

Cum mă duc eu şi-mi las copilul mort în bătătură?

Doamne, stai, nu fugi!

Mână, mă."

Între vecine

Cum făcea a lui Jaliu ca s-o înfurie

Pe Măria Bălii, vecina ei.

Dădea gură la vite, striga păsările, câinii.

-Hea, hea! Nea, Priene! Gâţi, gâţi! La vale, la vale cu voi!

(Casa Măriei era mai la vale.)

Na, Scandal! (Avea şi-un căţel, Scandal.)

Şi Măria se plângea lui Dumitru lui Chirimenţ

-Jaliu, fir-ar al dracului, Jaliu mi-a adus sărăcia Boghii.

Măria venea pe la noi cu furca-n brâu

Şi punea furca aşa pe pat şi se culca lângă ea.

-    Păi, bine, fă, cu furca ce mai venişi,

Dacă te culcaşi? zicea mama.

-    Lasă-mă, că nu mai văd să torc.

-    Ba ţi-e lene.

-    Ei, mă, nu-mi crede nimenea...

Rugatul ploii

Când nu ploua, era secetă,

Plecau cu fierăritul, copiii, fetele, băieţii

Zdrăngăneau din clopote, tălăngi...

Şi ieşea lumea cu căldările cu apă

Şi-i uda, să plouă.

Ziceau că dacă merg cu fierăritul,

Strigă ploaia cu tălăngile alea.

Şi-o aduc. Era zarvă mare pe drum,

Ţipau, chioteau, fugeau,

Turnau pe ei cu căldările, cu oale.

Zicea Nea Florea, când pleca Stanca pe undeva,

Zicea:

„Păzea, că iar pleacă Stanca cu fierăritul. Asta e nebună, neică, e nebună".

„Păziţi, că vine fierăritul la vale!" Lătrau câinii, cântau cocoşii, Era o landră pe drum

Şi muierile strigau: „Păziţi, că vine fierăritul". Ei pe cine-ntâlneau în cale, vărsau apă pe el, Trebuia să te-ascunzi în curte, ca să nu te ude. Ieşeau femeile cu căldările cu apă şi turnau pe ei, Cu oalele,

Ei erau îmbrăcaţi în boji... Aşa se ruga ploaia.

Mitru Ceapă

O cârpă de cânepă era înmuiată în ceară topită.

Şi după aia o răsucea pe fus

Şi ea se-ntărea şi se făcea ca pâlnia.

Şi după ce-o scoteau şi se usca ceara,

Băga vârful ăl subţire pe urechea bolnavului,

Cum sta el aşa culcat cu urechea în sus.

Şi-i da foc cârpei

Şi ardea aşa acolo

Şi trăgea dorul din ureche.

„I-am făcut feştilă în urechi,

Că-1 dureau urechile."

Dar ce, parcă-1 dureau numai urechile?

Ţoţuleasa fierbea o oală cu apă în clocot,

Cenuşa din vatră o netezea

Şi făcea cu fundul oalei ăleia nouă urme de oală.

Şi la urmă lua cu lingura şi cu fusul din fiecare fund de oală

Cenuşă. Se punea de lua cenuşă, de trei ori aşa la rând

Şi-o punea în apa aia clocotită, o descânta

De-năbuşală şi punea o strachină pe ea.

Şi când se răcea, o da bolnavului să bea - şi ăla era doctorul.

Dar ce, parcă omul avea numai înăbuşală?

„Trebuie să prindem moleţi, zicea Ţoţuleasa

Pentru cap. Hai după moleţi, fă!"

îi prindeau prin făină, prin grâu, prin butoaie,

Erau nişte viermişori mici,

Alegeau nouă şi-i omorau pe-un pieptene

în moalele capului - ca să-i moară durerea de-acolo.

Dacă nu-i trecea nici cu asta,

Ce să aibă? Ce să aibă?

Dacă i s-o fi răsturnat rânza?

Apoi venea o muiere meşteră la tras,

îl trăgea bine, lua o aşchie, înfigea aşa Patru lumânări aprinse, încrucişate, Le punea pe burta bolnavului Şi punea o oală pe lumânări -

Şi lumânările ardeau şi oala s-afunda în burtă ca o ventuză,

Ştii,

Şi trebuia să-i treacă de răsturnat de rânză.

D-apoi ce, numai la burtă fusese omul vătămat?

C-avea şi junghiuri.

Lua Ţoţuleasa o blană de iepure proaspătă,

0ungea cu ţuică,

Şi-o punea unde-avea junghiul.

1se mai aducea şi-un fuior de cânepă,

Se făcea din tot fuiorul ăla o aţă mare,

I se băga după cap,

Şi se tot trăgea de ea în jos, Să ajungă în dreptul junghiului Şi descânta, descânta de junghi. Stătea pe vatră,

Cu capul gol şi cu ochii închişi şi descânta

Cânepa aia şi-o torcea aşa s-o facă aţă.

Dar junghiul, ca junghiul, obrinteala îl durea rău pe om,

Că se umpluse şi de bube, ca Iov.

Pentru asta i se punea Iarba-lui-Tatin la gât.

Ţinută în lapte dulce şi făcută turtite.

Şi de obrinteala aşa-i descânta:

„Şi-au venit şapte femei mari, negre,

Cu şapte seceri mari, negre,

Şi s-au dus şi-au secerat grâul mare, negru.

N-au secerat grâul mare, negru

Şi-au secerat umflătura şi obrinteala şi buba de la Mitru Ceapă.“

Era uns tot cu unt proaspăt şi

Descântat cu-un cărbune într-o ulcea

„S-a sculat un om mare negru

Şi-a înjugat doi boi mari negri

La un plug mare negru

Şi s-a dus şi-a arat un loc mare negru

Şi a semănat grâu mare, negru.“

Bolnavului îi era din ce în ce mai rău.

Fa, să-i frecăm şi pietrele roşii!

Avea o femeie nişte pietre roşii - nu sunt de pe la noi -

Şi le tot freca una de alta, într-o strachină cu apă.

Apa aia era luată şi i se da bolnavului s-o bea.

S-a dus Gheorghiţa, Cepoaia, la femeia aia

Şi-a frecat pietrele şi i-a dat.

Bolnavul abia mai putea căsca gura -

Nu-i ardea de spălaturi de pietre.

Atunci Ţoţuleasa s-a dat la o parte -

Păi să chemăm pe popa.

-    Când 1-a apucat boala?

-    Păi, sâmbătă.

-    Ei, dacă 1-a luat de sâmbătă, amin, nu-i mai trece.

Apare şi popa să-1 grijească.

-    Să-1 grijeşti, părinte, că cine ştie ce-o face,

Şi ea sta cu lumânarea aprinsă lângă popa,

ă vadă cum da grijania.

-    Cum dete, părinte, grijania?

-    De, e cam rău, să vedeţi de el.

Că dacă grijania se trăgea la coada lingurii,

Mai trăia, dar dacă

S-a tras la vârf, moare - şi grijania s-a tras la vârf.

Grijit ăla s-a simţit mai bine...

După aia s-a oticnit de vreo câteva ori şi-a murit.

Aşa i-a fost să fie, Dumnezeu să-1 ierte.

Feştila din urechi, oala cu lumânări pe spate,

Trasul, descântatul - degeaba, dacă n-a avut omul zile...

Mai bine

Da, da, grijit, Mitru Ceapă s-a simţit mai bine.

S-a dus, s-a uitat prin celar,

La râjniţă,

Că avea râjniţă acolo, de râjnea mălai,

Că erau mori puţine,

Şi-şi râjneau câte-o strachină pe zi şi-şi făceau turtă.

Aveau toţi râjniţă.

Ei, şi-a văzut omul râjniţă, şi-a văzut oile

închise în saiâ, ei, găinile

Şi-a venit liniştit în casă.

S-a culcat şi şi-a dat duhul.

Am auzit dimineaţă:

- A murit şi bietul Ceapă.

Ilinca

Drăghicioiu ăl bătrân a avut trei copii,

Pe Măria, pe Enache şi pe Ilinca.

Ilinca asta era o femeie înaltă,

Inimoasă, semăna cu baba

Şi ea s-a măritat cu Marin Băzăvan,

Care s-a făcut haiduc

Umbla cu ceata unuia, Cârstea.

Şi i-a prins peste Jii, la un popă.

Au tras în ei şi pe Cârstea 1-a nemerit în picior.

Şi tovarăşii l-au adus până aci la Drumul Muierii.

De-acolo n-au mai putut să-1 poarte în spinare, că-i ajungea

Potera.

L-au lepădat la un pom.

El se ruga, „Nu mă lăsaţi, fraţilor,

Mai bine omorâţi-mă!"

Şi l-au împuşcat.

Şi pe ei tot i-a prins şi i-a-nchis.

Şi Marin Băzăvan a murit în puşcărie la Bucovâţ.

Nu era vinovat, dar s-a pus pe el aşa.

Lui Cârstea îi ieşise cântec:

„La un pom mare rotat,

Şade Cârstea răsturnat

De şapte gloanţe-mpuşcat.

Trei în piept şi patru-n spate

Nu mă omorî, măi frate".

Şi a venit unul şi i-a spus muierii lui

Să se ducă să-1 ia, că e mort acolo. Avea

Cârstea o muiere grasă

Roşie la faţă şi frumoasă

Şi-a rămas c-un copil, Oniţă Chirţu (tata lui Chirţu).

După aia, Ilinca s-a măritat cu unul Mitre Păpuşă

Şi-a murit şi ăla.

Şi pe ea a gonit-o şi s-a-ntors la frate-său,

Enache Ciucă

Şi i-a crescut copiii, că-i murise muierea.

Trecea la deal, la Paşti, şi lua ouă în sân

Şi când se-ntorcea se abătea pe la noi:

„Uite nişte ouă să ciocnim, că suntem rudă".

Somnul pe loitră

Costandin avea o fată de măritat

Şi-o păzea şi el, de!

El dormea afară pe sanie,

Pusese-o loitră acolo, dormea vara pe ea,

Şi n-o lăsa pe fie-sa, pe Păuna,

Să se dea-n vorbă cu Sandu,

-    Tu ce tot faci acolo-n casă toată noaptea? Dormi buştean?

-    Nu pot ieşi, mă băiete, că e culcat Tica la uşă.

-    E, lasă că-1 urnim noi de-acolo! Sandu lui Cină 1-a mai luat şi pe Petrică-al lui Mocofan

S-au dus în prispă, uşurel

Au apucat doi din două părţi loitra

Şi l-au cărat pe-ăla, dormind.

Tocmai la baltă-n vale,

Tocmai în luncă.

El nici măcar nu s-a-ntors pe partea ailaltă, S-a trezit dimineaţa în miros de oglice, De landră, podbal, şi răsuri. Când să-şi ia opincile să se-ncalţe, Dă cu mâna-n fân, Vară, fânul până la brâu.

Noroc că nu s-au suit şerpii pe el.

Ori să-1 fi ros dihorii.

Şi ăia nişte năroji.

Să-ţi baţi joc de somnul omului!

Când se uită Gaga Măria în vale, El venea cu loitra în spinare.

-De unde vii, mă, Costandine?

- Nu ştiu, că m-am culcat şi eu

Ostenit de la cosit aseară

Şi mă deşteptai lângă baltă. Şi vin acasă cu ea - să-mi las Loitra acolo?

Omul, când venea vara şi putea dormi

In prispă, era ca şi când s-ar fi dus

La munte, ori la mare. Alt orizont, alt aer.

Asta era excursia lui,

In prispă, pe loitră.

Şi ăla venea cu loitra-n spinare

De la baltă, ca din străinătate.

Cununia

Măria lui Lungu, când s-a măritat cu Ion Lungu,

S-a drăcuit că nu se cunună cu el.

Se certaseră, că el mai ţinuse o muiere.

Şi când a fost să moară ea, bătrână,

A chemat pe popa şi i-a cununat.

Mireasa culcată pe pat de blane, pe cergă,

Cu lămâiţa pe cap, trăgând să moară

Şi el, Lungu, drept în picioare,

Drept că se mai sprijinea şi-ntr-un baston.

Şi popa le citea, îi dezlega de blesteme.

Că nu e bine să mori necununat,

Că popa zice că e preacurvie.

Aveau şi doi naşi, tot bătrâni, leatul lor.

Şi după ce termină popa cununia, aia murea.

Căsca gura. - Păi, s-o şi grijim, s-o şi spovedim, părinte,

Zic naşii că tot sunteţi aici - făceţi-i toate ale

Bisericii odată - de la botez până la grijanie...

Da' de botezată... cred că e botezată, dacă aşa a fost

Ambiţia ei să se drăcuie că nu se cunună!

Mulţi care rămâneau de-ntârziau, nu se mai cununau.

Şi tocmai când mureau, îi punea lumea: - Hai, să vă cununaţi

Că nu e bine să muriţi aşa simplu. Că sunteţi spurcaţi.

O să se creadă, acolo sus, c-aţi făcut preacurvie,

N-aţi trăit unul cu altul cinstit.

Că nu e bine să trăiască omul necununat.

Şi aşa mireasa lui Lungu moartă.

Şi i s-a adus şi bradul de nuntă şi l-au pus în cruce.

Bradul e umbra de pe lumea ailaltă.

Te dai la el, stai la umbra lui

Şi-ţi e mai bine.

Mai demult zicea că pe faţă să nu le pună decât pânză groasă

De tort, că zice că trec prin vămi

Şi dogoare focul.

Dar acum - pânza s-a tot subţiat,

Şi focul, cine ştie, s-o fi tot înteţit.

I-au pus Măriei pânză groasă de tort şi-au dus-o în Săliştea, la lilieci.

Şi ginerele a mai trăit vreo şapte-opt ani,

Văduv din ziua nunţii, dar cu copii bătrâni şi

Nepoţi însuraţi.

Măria era o femeie zâmbată,

Avea dinţii aşa unul peste altul.

Săraca, nu i-a tihnit şi ei cununia!

Nu trebuia nici ea să pună tagă, că să fie-al relelor cine

S-o cununa cu ăsta! Că de trăit tot a trăit cu el,

Şi de cununat tot au cununat-o ăia, mai mult moartă,

Şi ea cu dinţii ei zâmbaţi parcă zâmbea, îi părea bine,

Cu lămâiţa în cap în tron.

Mireasa bătrână

Când s-a cununat Cheagu, tot aşa bătrân,

Şi fiu-său cu bradul pe vale.

Luaseră şi ei lăutarii şi le cânta clanareta

Şi mergeau pe vale, veseli.

Şi-au făcut o masă-n curte, s-au dus vecinii,

Şi mireasa bătrână - a băut un pahar de apă şi s-a îmbătat.

„E, miresică, te dedeşi dracu, zicea Cheagu,

Eu acuma cu cine mă mai culc. Să mă tragă, să mă oblojească, Răcii pe vale."

Duduianu

Radu Ţiganu vine de la deal, beat.

-Hei, să nu mai fiu al dracu' două mii de ani! striga. Şi zicea: Chiu!

Să nu mai fiu al dracu'

Două mii de ani.

Ajungea în dreptul Mării. Măria: - Bă, te-mbătaşi, Nărodule!

-A murit Băla degeaba, I-ai făcut nişte bolindeţi arşi.

Băla era femeie cuminte, tu eşti o năroadă.

Aia erau moşchiori?

Ce moşchiori erau ăia, arşi?!

Se închina.

El fusese la pomană şi nu-i plăcuseră colacii

Şi când s-a-mbătat, i-a venit în gând s-o critice pe Măria.

Tata zicea: I-auzi, Duduianu

(Că peste Radu Ţiganu mai avea

O altă poreclă: Duduianu) o ceartă pe Măria că n-a

Făcut colacii buni ca ai Bălii

Şi-a murit aia degeaba.

Măria zicea: - Pleacă de ci, că eşti beat.

-    Da' ce e acolo pe culme, se chiora el, ai spălat?

-    Am spălat.

Măria nu spăla cămăşile bine, doar le-nvineţea,

Parcă le trecea prin cenuşă. Le atârna în curte, pe culme.

-    Le dedei prin apă şi le pusei colo la Iulica,

Avea o căţea de-o chema Iulica. Să le latre Iulica

Şi ăi de-ar mai trece cu ţuica-n nas.

-    O s-aduc câinii toţi, şi să-i aduc în curte

Să latre la ele. Se sparie lumea şi nu mai trece la deal.

Şi, răcorit, Radu Ţiganu pleca mai departe. Chiu! Să nu mai fiu al dracu' două mii de ani! Şi cânta: „De-ar fi puşca iarbă verdeeeee Şi-o companie de feeeete Şi eu dom' locotinent

Să le comand cu respect". Se oprea la tata la poartă.

-    Ce mai faci mă, nea Duduiene?

-    îţi mint vreo vorbă?

-    Nu, dar mult respect ai tu pentru fetele alea. Dar respectul pentru fata Bălii l-ai cam terminat.

-    Dar ce-ţi mint vreo vorbă?

-    Nu minţi, mă, zi-i.

Pe muierea lui o chema Stanca, era

Mai omenoasă. „îmi dai, fă, gagă, un ciur de mălai?'

-îţi dau.

Duduianu s-a-mbătat odată şi s-a dus acasă Şi-a început să facă gură, Că aşa făcea când se-mbăta. Şi băiatul lui, Ilie,

A dat c-un ciumag de-a azvârlită şi 1-a lovit în cap Să tacă. Şi-a murit.

-Muri Radu, zicea lumea. Uite, muri la iuţeală,

Ce-o fi avut?

Şi s-a cunoscut că n-a fost moarte bună,

C-au pus câinii zaot acolo, la casa lui.

Ce-o fi fost în sufletul lui Ilie, cine ştie?

îl lătrau câinii, puseseră zaot de ziceai că e lupul.

-E, acum chiar că n-o să mai fie Duduianu al dracu

Două mii de ani, zicea Nea Florea.

îi luă ăsta păcatele.

Pomelnic

Mama zice: - E, muri şi ultima pensionară

Din 1918! Dina Naniescu. Toate s-au dus,

Rămăsei singură. Păi ce, era turmă de muieri,

Care se duceau la Murgaş să-şi ia pensia,

O sută de lei, pentru oamenii lor.

Dina avea 23 de ani când a rămas văduvă.

Eu ştiu la nunta ei. Era gătită cu fustă verde cu plantici

Roz, şi cu scurteică lungă până dedesuptul genunchiului

Scurteică roşie, de pluş. Vezi, se luau colorate,

Roşii, galbene, piersăcii, şi erau frumoase

Pe zăpadă.

Păi în primul război au murit, Numai de la biserica a veche încoa: Nae Naniescu, soţul Dinei. Nicolae Călina, al lui Dincă Gâscă. A murit unul al lui Ghirea. A murit, mai la vale, Patru lui Gogu. A murit Fănică al Banţii. A murit Gogu lui Ceapă.

Au murit ai lui Roşea, unul Gogu şi altul Dinu, doi. Şi pe-aici mai la vale, Mitrică al lui Duţă (la Turtucaia). A murit unul Marin Băzgărău. Şi Marin Chişu.

A mai murit Ioniţă Dolan, tata lui Surdu.

Pe 'ci mai la vale, a murit Marin Lungu, tata lui Mitru Lungu,

A murit Dumitru lui Nistor (fratele lui Ion Nistor)

Mai la vale, mai la vale, a murit Marin Graure,

A murit al lui Ilie al lui Mandă, unul Marin.

A murit al lui Ştefan... cum îl chema? Dumitru.

A murit Gheorghe al Dinii Bocşaru

A murit şi bărbatul Râpănoaicăi

Şi-a mai murit, mai la vale, la vale, nu mai ştiu...

Au mai murit mulţi.

Da' vezi tu, de la Luţa şi până la popa

Câţi au căzut? Dar ceilalţi nu-i ştiu, la deal.

Ce sunt la deal în Săculeşti, ce sunt la vale!

Vezi, dar nu-1 pusei pe Nicolae Sorescu, al lui Patru

Pe Marin al Bălii, tatăl lui Ilie...

Vezi câţi au murit odată - ia numără tu di colo până colo. Câţi copii au rămas săraci atunci, câtă jale. In fiecare zi se jelea la câte două-trei case. Se jelea tare, prin curte.

Şi când s-a terminat războiul, Marin Clanaristul Venea cântând cu clanareta de la război. Cu vreo zece, unsprezece după el. Şi ăia mai rămăseseră.

Şi ieşeau muierile ţipând: - Pe-al meu nu l-ai văzut? - E, nu l-am văzut.

Dar ei, chiar dacă mai ştiau, nu spuneau.

Noi am auzit de departe clanareta. Iute să vedem cine e.

Şi lumea: - Vin de la război, vin de la război!

E Marin Clanaristu, îi aduce.

Şi ei atâţia, zece-doisprezece.

Şi la ceilalţi le curseseră oasele prin şanţuri.

E, mumă, mumă!...

Şi când i-am văzut - o ceată, parcă veneau de la prăşit.

Şi femeile: - O fi şi-al meu, o fi şi-al meu.

Şi la urmă a venit comunicatul şi i-a anunţat pe toţi

C-au murit. Femeile le-au făcut pomeni, le-au pus cruci...

E, acum se duse şi Dina Naniescu să-i spună lui bărbatu-său

Cum a petrecut ea văduvă 68 de ani, că a fost ursită să trăiască

Şi mult, să apuce potopenie de necazuri.

Grănicerul

- Uite-aşa, a avut zile.

Da' întâi s-a îmbolnăvit de tifos, la Tomeşti, judeţul Iaşi Mureau, îmi spunea, câte un car, câte un car

Ridicau dimineaţa. „Mă sculam dintre ei, zice, Ăla mort, ăla mort."

Şi-i săltau în care şi făceau groapă comună, cu var

Şi-i băgau acolo. Mâine mureau alţii, mâine, alţii.

Boala e rea, cu temperatură, cu gura numai bube.

Erau goi, în opinci, desculţi, vai de ei!

El a fost mai tare, că era voinic.

Da' când s-a sculat după boală, l-a luat vântul

Şi l-a prijonit într-un gard.

A stat în spital, până s-a refăcut.

La urmă i-a scos la instrucţie.

Făceau instrucţie cu ofiţeri englezi şi francezi.

Şi după aia s-au dus la Mărăşeşti.

„Ne luam de mână pe muntele Soveja şi suiam.

Şi când se rupea lanţul, unii se duceau în prăpăstii."

Erau slabi după boală, erau plini de păduchi ca câinii,

Şi acolo la Mărăşeşti, ştii tu de la istorie.

Şi după ce s-a terminat războiul pe cei de nu-şi

Terminaseră anii de armată i-a mai ţinut.

Pe Fănică l-au dat la grăniceri,

Şi-a mai stat din 1918 până în '20, de-aia n-a venit el

Atunci cu Clanaristu.

Şi când s-a întors, ne-am căsătorit.

Murise tatăl lui în 1919, rămăsese baba singură.

„Mă iei?" zice, „Te iau".

Am făcut nuntă, cununie, tot.

La urmă mi-a povestit el cum a fost pe-acolo.

Se mai întâlnea cu Nea Florea

Şi-şi mai aduceau aminte.

Păun Umblatul

Păun s-a dus în America, până-n primul război. Era tatăl Gligorinei lui Marin a lui Apostu. Cum a ajuns el aşa la vale? Cu căluşarii până-n Franţa Şi de-acolo cu vreun vapor cu ceva, o fi mai găsit Vreunul ca el.

Oamenii ziceau c-a pus mâna pe marginea lumii.

Şi venise cu un ceas. II lega de vestă,

Avea zale lungi, şi-1 băga la brâu. Aşa purtau toţi,

Doar îl scoteau şi se uitau la el, care ştia, care nu ştia

Ce scrie pe el, dar ziceau că au şi ei ceas.

Şi toate femeile torceau. Atunci lâna era la putere.

Se făceau haine, ciorapi, flanele, nu se-mbrăcau oamenii

Cu târgoveţe de-astea.

întâi făceau şube albe, cu găitane negre, cu cusături frumoase.

Le cusea unul Ştefan al Budei.

Stă unde e Nicolae al lui Codin, şi ăsta tot croitor,

Şi când întâlnea câte o femeie torcând

Păun americanul scotea ceasul de la brâu

Şi umbla la el.

-    Ce faci, mă?

-    Păi îl dau în urmă, să meargă odată cu fusul. Zicea: - Uite că trecui în alt fus.

La urmă întâlnea alta răsucind,

Şi iar umbla la ceas - acum, zicea, sunt cu trei ceasuri

Mai înainte decât în Secuieşti. Iar la Gura Racului cu două în urmă

Ia te uită ce mare e lumea,

Cum să te mai descurci cu atâtea fuse!

Lumea nu înţelegea, îl lăsa în pace, zicea că asta e Damblaua lui, s-a dus în America să înveţe să spună cât e Ceasul. Da' de ce n-a rămas acolo şi-a venit

Aici, unde nu interesează pe nimeni cât e ceasul,

 Fiindcă sunt la fel de precişi şi cocoşii de pe gard?!

El era dulgher, făcea la case cu frate-su Preda,

Şi-şi mai adusese scule de peste ocean, ca nimini. Cu vaporul. Burghiu, sfredel, fierăstrău, chiser,

Bardă. Alea trebuiau, asta a fost averea lui

Făcută în America, o paporniţă cu scule. S-a însurat bătrân cu Mitra Baloţancăi

Şedea în Cioarecu la ea.

Căluşari mai erau Nae al lui Urezanu, Florea ăl Mic.

Şi-au făcut ei o echipă şi s-au dus la Paris.

„Da' când ne-au văzut pe noi aşa împodobiţi,

Cu plantici şi cu feţe de perini cusute frumos pe dinainte

Şi cu clopoţei la picioare mulţi şi cu pinteni colea!

Când săltăm piciorul şi făceam aşa piciorul

Un ceas cânta cioaia, un ceas răsuna Parisul.

Păi, se puneau ei cu Bulzeştiul?"

îşi făcuseră poze la Paris şi le ţineau

Bătute-n cuie-n pereţi şi le boteza popa când venea cu

Botezul, ca pe icoane,

Parcă fiecare ar fi fost Sfântul Gheorghe

Şi-ar fi omorât o parte din balaur jucând „hărăhăp-hăp!"

La Paris, în jurul turnului E Fă-l.

în America, Păun n-a mai jucat în căluş,

C-a zis că nu ştia limba, cum să explice, fără mut şi fără vătaf.

Şi niciodată nu s-a-ntrunit acolo numărul de români talentaţi, iuţi de picior.

„Domnule, unsprezece dacă ne nimeream

Şi-un mut bun, ager,

America era a noastră, a Bulzeştiului",

Aşa că şi-a luat ceasul, sculele

Şi s-a-ntors acasă,

Să se-nsoare

Şi să trăiască după fusul Mitrei Baloţanca.

Tare ca fierul

Floarea lui Cazacu

Făcuse copilului o cămaşă.

A luat foarfecele, că sunt de fier,

Şi le-a trecut de trei ori prin cămaşă,

Dar neîncheotorată, până a-mbrăca-o el.

Asta, ca să fie tare ca fierul.

„Să fie tare ca fierul cine te poartă,

Să nu se lege boalele de el,

Ca de fier rugina."

Când făceau femeile câte un flanel,

Vreun mintean ceva mai lung,

Ziceau: „Lasă să fie mai lug,

Să zică curul bogdaproste".

Floarea ştia bine obiceiurile vechi,

Descântece, tot, şi le ţinea,

Că zicea că să aibă şi copiii ei noroc.