Marin Sorescu, La Lilieci (Cartea întâi – 1973)

Marin Sorescu, La Lilieci (Cartea întâi – 1973)

Nea Florea

Îmi arăta încă de cu toamnă opincile viitoare,

pe spinarea porcului gras,

Venit blând la şanţ, la politica oamenilor,

şi întinzându-se să-l scărpinam pe burtă,

Cu degetele mari, noduroase, de la picioare.

Zicea: Uite, de aici până aici, ia pune laba, să luăm măsură.

N-am potricala la mine, că le-aş da şi gaură.

Nici n-ai să simţi cum trece viforul, o să domneşti, la iarnă.

Ia vezi, ţin de cald?

– Nea Florea, de ce vorbeşti aşa, de faţă cu Guţu-Guţu? îl doare,

Mă prefăceam eu că mă supăr şi puneam încet şi cu

                sfială talpa, se cam gâdila porcul,

Îmi era milă de el, că mă lăsa să-1 încalec prin curte, şi să sperii găinile.

Lui Nea Florea îi plăceau copiii, lui nu-i dăduse Dumnezeu

şi-n ajun de Paşti şi de Crăciun

Ne chema, pe mine şi pe Ionică, să ne tundă,

Ne făcea capul lună, cu o foarfecă, adusă de el din armată,

care tăia foarte bine.

E nemţească, nu i-am bătut degeaba, zicea.

O ţinea pe poliţă, lângă brici,

Pe-asta n-o folosea niciodată când miţuia oile popii.

Ştiu că stăteam pe un scăunel cu trei picioare

Şi din când în când îmi scăpăm ochii pe perete

Unde era o litografie scorojită înrămată de el, înfăţişând

Lupta de la Mărăşeşti.

– Care eşti dumneata? – îl întrebam, să-i fac plăcere,

                pentru a nu ştiu câta oară.

– Neică, ăsta! Mergea şi-mi arăta cu vârful foarfecelor nemţeşti

Un ins dezbrăcat până la brâu, aplecat pe puşca grea

                cu baioneta la vârf,

Într-o atitudine de „ura" plină de spaimă şi de vitejie.

Păi, să vezi cum a fost: era că ne mâncau păduchii, nene!

Aveam ordin să ne spălăm cămăşile în râu,

Nici nu le-am pus bine la uscat, prin copaci,

că s-a dat alarma: începuse atacul.

Abia ne-am încins cu centironul, ne-am luptat la baionetă.

Se auzea: trosc, trosc!

Bunăoară ăl de aici trebuie să fie

taică-tău, Fănică, Dumnezeu să-1 ierte.

Ne-am întâlnit după aia, când ne căutam cămăşile...

Se uscaseră, dar multe au rămas acolo, cine să le mai ia...

Se mai ducea o dată

La litografie şi într-un colţ, unde se vedea o mare

Învălmăşeală de trupuri şi baionete, îmi arăta alt ostaş

Strigând ura, acolo pe peretele scorojit, şi la Mărăşeşti.

E statul lui Fănică, vezi, aşa era el voinic, bălan, n-a apucat

să vă vadă şi el mari.

Se-ncrunta, luat de amintiri.

Nea Florea avea pământ doar pe sub unghii, cum zicea el,

Şi „poate când oi muri, deasupra".

Muncea cu palma, săpa gropi de vie, scotea buturugi, pe Sălişte;

Avea secure, sapă, foarfecă, un coş de paie şi cam atât.

Nevastă-sa ţinea toţi sfinţii, era un fel de calendar

însemnat tot cu roşu, dar degeaba,

Eu ştiam pe dinafară nişte balade foarte lungi, că n-aveam treabă.

Îi plăcea să i le spun la poartă pe nerăsuflate şi legănând capul.

Le prindeam şi eu din zbor de la sora mea cea mare, Marioara,

Care mi le citea doar o dată în întregime

Şi a doua oară, pe sărite, că n-avea timp

Şi asta, cu condiţia să-i fac ţevi pentru ţesut,

Ori să bag aţă-n ac. Ea ţesea mereu la război

Dimie ori cusa fluturi la cămăşile de zestre.

Era înglodată în treburi, dar veselă şi râdea tot timpul.

Cum mă legănam eu la poartă pe versuri din bătrâni

În admiraţia lui Nea Florea şi a altora

Care se strânseseră să caşte gura,

Apărea şi Ţaţa Măria cu furca în brâu şi cu mămăliga

Să dea la câini –  şi da să treacă mai departe.

Mărie, neică, mânca-te-ar stelniţele, îi zicea el nevestii,

Cu care se tachina mereu, cu tandreţe, i-auzi cucul pe coastă,

Ascultă şi tu, fă, şi cruceşte-te, că altfel toată ziua te-nchini.

A căzut dintr-un car cu fân şi şi-a rupt gâtul.

De fapt a rămas cu el ţeapăn,

Eu trebuie să mor, spunea, cu zâmbetul lui,

Că nu ştiai: glumeşte ori vorbeşte serios.

Ascultaţi-mă pe mine, o să mor,

Că, uite, am început să mă-ntorc ca lupul.

Lupta cu gărgăunii

Cei mai viteji dintre noi merg la gărgăunariţa

Descoperită într-o scorbură de salcie, o adevărată comoară,

Şi dau cu bulgări în gărgăunii

Care sunt la fel de veninoşi ca şerpii.

Dacă te-nţeapă nouă dintr-o dată, mori umflat.

Toată vitejia e să-i întărâţi şi la urmă să ştii

Cum să te aperi, fugind în zig-zag şi acoperindu-ţi mai ales faţa.

Gărgăunii zădărâţi, plini de otravă, vin spre noi val-vârtej

Cu ácele de cumpănă, vâjâind ca săgeţile,

Se reped ca nişte fiare, ca nişte zimbri,

Fiecare dintre noi se consideră Dragoş mândru ca un soare

Şi cu un roi întreg după el, chiuind, fuge în zig-zag.

Eu m-am împiedicat, dar am avut noroc, nu m-a-nţepat decât unul,

Dar tocmai de ochi!

Şi era şi ochiul care abia-mi trecuse după albeaţă,

Când mă zgâriase drept în pupilă o foaie de porumb, la răriţat.

Se umflase ochiul cât pumnul, pesemne că îşi frânsese acul în pleoapă,

Mă ustura groaznic şi în secret mă interesam dacă şi un singur

Gărgăune e de ajuns ca să te dea gata.

Mama zicea: bine ţi-a făcut, n-am umblat eu cu tine

Toată luna trecută să te vindec de albeaţă,

De ce nu te-astâmperi? Uite, o să rămâi chior – şi începea să plângă.

Albeaţa fusese şi mai dureroasă, îmi lăcrima ochiul încontinuu

Şi mă pregăteam să fiu chior pe lumea asta, cu mare jale,

ca unul Surdu, care nici n-auzea.

In privinţa leacului, sfaturile femeilor pricepute erau împărţite.

Unele au încercat cu zahăr, punându-mi sub pleoapă,

Ca să roadă albeaţa şi să-ndulcească

Durerea şi lacrimile,

Dar era greu de găsit zahăr în tot satul, care nu se da în vânt după dulciuri.

Până la urmă cineva a spus că numai laptele de femeie te face bine

În cazuri de-astea pe viaţă şi pe moarte,

Şi ştiu că vreo trei săptămâni m-a dus mama de mână

pe la toate muierile care alăptau

Şi erau bucuroase să-mi picure şi mie câte-o picătură-două în ochiul

Care atunci simţeam că nu mă mai doare.

Glumea câte una cu mama, de mă roşeam tot:

Nicoliţa, de ce nu-1 înţărci, cumnato, c-a început să muşte.

Am văzut atunci cu ochiul celălalt, ruşinat, ce ţâţe frumoase şi bune

Au femeile de la noi şi cred că mai mult asta m-a făcut

bine şi mi-a ţinut vederea.

Momâile

Asta e arătura, uite, zice mama, când o-ncepe

Să-nverzească, gata, puteţi sări şi într-un picior, dar până

Atunci, aveţi o treabă, fiţi cu ochii în patru.

Ne-a arătat ce-aveam de făcut.

Erau acolo şi două sperietori adevărate, din zdrenţe,

Cu câte-o bejarcă de pălărie spartă-n cap,

Foarte urâte, aduceau a oameni mari,

Dar vrăbiile, ale naibii, se-mprieteneau repede cu ele.

Parcă ar fi fost puse acolo de frumuşaţă,

Cum zicea Marioara.

Le mişunau prin buzunare, după seminţe de floarea-soarelui,

În jurul lor, în anii ăilalţi, răsărea cânepa rară ca

Dinţii babei.

N-o să vă fie urât, ce vorbă e asta, sunteţi copii mari,

Şi la urmă, uite, cimitirul e-aici în vâlcea, vin muierile

La tămâiat,

Dacă vi se pare cumva, strigaţi – c-aveţi o gură cât o şură.

Ionică îşi adusese de joacă de-acasă în poală un cui

Ruginit şi-o potcoavă,

De vreo două zile se căznea să îndrepte cuiul ăla cu potcoava,

Eu l-aş fi îndreptat cât ai zice peşte, dar nu mă lăsa inima

Să-i stric jucăria.

Pe locul cânepei fusese, ehe, demult, casa lui

Stanciu Drăghicioiu, unde se născuse baba,

Bunica mea dinspre tata, cea mai frumoasă femeie din sat,

De-i făcuseră şi cântec.

Peste tot erau cioburi, cărămizi, câte-un ban găurit

Şi poveşti, parcă aş fi călcat pe ele.

Răscoleam c-un surcel

Pe mejdină, poate descopăr comoara haiducului Trancă, ăl

De-a venit într-o noapte de i-a băgat ţeava puştii pe gât

Lui Matei Popescu, cârciumarul, parcă ar fi vrut să-i dea o

Doctorie, un praf.

Din greşeală, şi-a cerut iertare, dar ăla horcăia...

– Mă, unde vă uitaţi voi, zice mama râzând, înainte

De-a pleca,

Că vrăbiile şi veniră!

Uite, aşa să faceţi: s-a aplecat, a luat un bulgăre şi 1-a

Aruncat peste loc.

Tot stolul: fâl! a zburat spre Sălişte.

După aceea, mama ne dădea numai direcţia, dimineaţa,

Arătându-ne cu mâna,

Pe la Ungureanca la vale.

Luaţi-o pe vale, să nu vă muşte câinii lui Nină.

Vedeţi să nu păziţi cânepa altuia, c-aţi fi în stare!

Ioane, îţi luaşi, mă, jucăriile? întrebam eu,

Grăbit să scap de-acasă, unde erau mai multe treburi,

Şi eram în centrul atenţiei, hai că răsări

Soarele, uite câtă fleaşcă,

Ne prinse acasă, eu ziceam să ne prindă pe loc.

– Să nu vă puneţi ţărână-n cap, că faceţi bube,

Şi ascultaţi încoace: nu vă culcaţi în iarbă, să vă intre

Vreun şarpe-n gură.

Nu vă uitaţi în Eleşteu, să cădeţi cu capu-n jos,

Nu vă mai trage nimeni de-acolo, nici cu boii.

Aruncam cu bulgări spre cimitir, studiam câte-o gărgăriţă,

Punând-o în palmă şi-ndemnând-o să zboare spre casa ei,

Câte-un guştere, măcar că-i pusesem piciorul pe coadă, ca

Sfântul Gheorghe,

Făcea pe balaurul cu şapte capete cu noi.

Multă verdeaţă în jur,

Numai arătura noastră neagră, neagră.

Unul se ţinea la brabeţi, sticleţi, păsări necunoscute,

altul măsura umbra

Soarelui cu ciomagul,

Şi din când în când se apleca să vadă ce Dumnezeu se-ntâmplă

Acolo jos,

De nu mai răsare odată cânepa, sub brazdă?

Oricum, se chema că facem o treabă, aveam o funcţie,

eram chiar mândri

Şi, ţin minte, seara, la masă, când ne strângeam toţi

Fraţii şi zbârnâiau lingurile,

Noi mâneam cu multă demnitate.

Numai Lisandria ne dădea, pe furiş, cu cotul, se strâmba

La noi

Şi zicea, ca-ntr-o doară: – Mă, momâilor!

Bâr, bâr!

Descoperirea mieilor abia fătaţi

Era primul semn de primăvară.

Chiar înainte de ieşirea ghioceilor apăreau mieii,

Cine-i găsea dimineaţa primul, avea dreptul să spună că sunt ai lui,

Şi nu te lăsa să te uiţi la ei, ca să nu-i deochi.

Îi aduceam în braţe în casă la căldurică,

Unde rămâneau până se dezmeticeau bine şi, cu rugăminţi,

chiar mai târziu

Când începeau, îmblânziţi, să se joace, sărind după noi în pat.

Eu săream primul, ca mai mare şi mai deştept,

Al doilea - Ionică,

Ultimul, zdup, mielul.

Fiecare rămânea pe locul lui, fix, să se poată constata care-a sărit

Mai departe.

Mielul dădea să pască florile din căpătâie şi perini.

Săriturile erau reluate, făceam progrese în pat

Sărind tot mai aproape de perete.

Se umplea odaia de praf, ca pe linie, când trece o sarabalie întreagă.

Apărea mama îmbujorată de ger, de la tocat lemne,

Ce e aici, mă, măgarilor, vă puneţi mintea cu dobitocul?

Şi jap! câte una, două, câte apuca

Până reuşeam să ne băgăm repede sub pat.

Mielul era scutit de bătaie, ba chiar mângâiat,

dar ne pomeneam cu el după noi,

Găsindu-ne foarte jigniţi, printre opinci vechi.

Hai cu oile-napoi la munte, spunea Ion,

Nu e bine la şes; ia, mă, şi cojoacele... Bâr-Bâr!

Pe sub pat ni se părea că înaintăm, mândri,

În negura munţilor.

De-a-n boul

Vitele nu ştiu să se joace de-a-n boul,

Ce păcat, ele n-au atins nivelul nostru,

Al celor care avem oi în păzeală.

Ne strângem pe matca Delniţei sau pe Stava, băieţi şi fete,

Toată ceata, fiecare cu ciomagul în mână.

Cine nu ştie să joace de-a-n boul, să stea deoparte

Şi să facă zâmbri.

Dar nimeni nu se lasă, toţi dau de-a azvârlitelea cu bâzdoaca ageră

Care sare până departe, făcând tumbe.

Numai vreo doi-trei, prea mici şi fără muşchi la

Mână, dacă-i ciupeşti dai de osul subţire, ca la miei,

Caută ciuciuliţi prin pădure, pe sub frunze uscate:

Cică peste tot pe unde-a fost demult potopul ar fi rămas ouă de raţă!

Nimeni nu mai e atent să nu intre boii în turme

Şi să ia berbecul în coarne,

Dinspre partea lupului suntem liniştiţi, abia săptămâna trecută

A luat o oaie de grumaz şi a mânat-o cu coada în codru:

N-are obraz să mai vină aşa repede!

Şi la urmă, toţi câinii care au fost bătuţi atunci pentru neatenţie

Stau acum cu ochii în patru, nu mai prind muşte.

Vacile au ugerele unse cu balegă şi viţeii prostiţi printre picioarele lor,

Parcă aud laptele izvorând,

Apucă şi ei papagaliceşte câte un fir de iarbă şi se împiedică la mestecat,

Iarba e bună, bineînţeles, dar nu ca ţâţa.

Boii cei mari s-au bătut în coarne cu mare tămbălău

şi îndemn dintr-o parte în alta,

S-au scrijelit, şi-au luat

Frica şi-acum îşi ling rănile, ori boncălăiesc, râcâind cu copita

Şi-aruncându-şi ţărână în spinare.

Caprele cu salbe de mărgele la gât dau să se urce în frasini.

Una face echilibristică pe cumpăna fântânii în care s-a înecat

Anul trecut o fată de măritat. Capra poate-o vede,

Că din când în când, sufletul iese la suprafaţă să respire.

Vâjâie ciomegele ca zbârnâitoarele de la zmeie,

Momentul emoţionant e când, după fiecare aruncătură,

toţi se reped

Să vadă rezultatul.

Cinematograful nu există pe la noi, poate prin copaci

s-o fi arătând ceva, vreo stafie.

Taţii şi fraţii mai mari sunt pe front, despre unii s-aude c-ar fi murit,

Aproape în fiecare dimineaţă altă femeie împarte colivă cu bomboane moi

Din cauza lacrimilor. Ne lăsăm prinşi de frumuseţea jocului,

Care ne fură ca şi poveştile.

S-aud ghinzile şi colţanii căzând din stejarii care au sub coajă sute de cercuri,

Unii sunt mai groşi decât fântâna şi rădăcinile lor

or fi la fel de adânci.

Umbra pădurii ne-nvăluie.

Buduroi

Beam apă din gâldanul cu broaşte,

Izvorul susura printre frunze moarte,

Brotăceii plecaţi prin iarbă îşi umpleau guşile cu verdeaţă.

Eu mă aplecam pe brânci, la buza buduroiului,

Şi ţinându-mă cu amândouă mâinile de marginile de lemn putred,

Sorbeam apa rece, venită pe sub pământ cu crenguţe

de brad de la munte,

Întâi suflam broaştele, pe care, oricât de spălate,

nu le sufeream prea aproape.

Se făcea un cerc limpede în jurul gurii,

Broaştele se uitau la mine speriate,

Cum le sorbeam apa,

Mie-mi era teamă să nu vină peste mine.

Cum stam, mort de sete, cu muşchii încordaţi de efortul de-a nu

Cădea cu capul în imaginea mea de copil cu oile,

Mi se bulbucau ochii.

O clipă ochii bulbucaţi ni se întâlneau.

Cenuşă

Punea cenuşă în pod să nu plouă.

Toată iarna tot urdina în pod cu cârpătorul cu cenuşă,

Era stratul aşa.

Era mai lesne de suit prin acoperiş,

Că doar punea un picior pe ulucă, după aia ălălalt

Pe un căprior şi se pomenea în pod.

Acoperişul era spart rău, puteai să intri pe unde pofteai.

– La dumneata nu plouă-n casă?

– Nu plouă, cumnată, c-am pus cenuşă.

Din zestrea ei mai avea şase bani de aur,

Galbeni, cum se puneau atunci la ureche, trei la una,

Trei la ailaltă, ca să nu-ţi atârne capul mai greu într-o parte.

Şi-i păstra, îi pusese bine, îi cususe în brâu.

Mai târziu când i s-au mărit copiii, ăi trei băieţi,

În loc să dreagă casa, s-au luat de tabac.

Ilie a pândit-o într-o seară până s-a descins,

I-a luat galbenii şi i-a schimbat pe tutun.

Stăteau toţi trei şi fumau,

Se umpluse casa de fum, şi femeia plângea,

îi blestema să-nceapă o ploaie

Să treacă prin cenuşă

Şi să-i înece-n casă.

Ei râdeau şi se-necau de fum.

Minunea

Lui Lungu i s-a arătat Dumnezeu azi-noapte,

A avut el o vedenie de-asta, nemaipomenită, ieşită din comună,

Care-a-ntors tot satul cu curu-n sus,

Că din Prejoi de la deal de la Pazu şi până la Nătărău la vale

Toţi se-nchină, nu mai prididesc cu-nchinatul,

Au făcut scurtă la mână.

Ieşise pe-afară, că-i pierise somnul,

Era aşa cum încercase să doarmă,

În izmene, desculţ. Îşi zice: „Ia, să mă uit pe la vitele

Alea!

Dacă le-aud cum rumegă, asta mă face-ntotdeauna să picotesc",

Şi-odată, fâs! foşnea ceva în pătuiag.

Când se uită în sus – Dumnezeu!

Sta aşa în capul oaselor.

L-a întrebat: „Ce mai faci?"

Şi asta fusese totul.

Lumea voia lămuriri.

Bunăoară: –  Şi zi, aşa, îl văzuşi?

– Îl văzui. – Păi, cum? – Păi, aşa.

Fiecare îl punea să povestească de la-nceput, cum a devenit

Minunea,

Să priceapă tâlcul. Era şi prima minune pe comuna Bulzeşti,

 „Acum s-or ţine lanţ", zicea Sandu lui Chioveanu,

Că noi, de când ne ştim, n-am văzut decât pe dracul.

– Scuipă, mă, în sân, nu pomeni numele necuratului, daţi-vă la

O parte, ho,

Lăsaţi omul să răsufle.

– Şi cum fu, mă, cum fu îmbrăcat?

„Hă, ce-1 doare pe ăsta, ce ţoale are!"

„Era în razele ale bune ori alea de purtare?"

Şi, către ceilalţi: – Staţi aşa, să-1 prindem cu fofârlica.

„Pe mine m-o fi vorbit Dumnezeu de bine,

Că toată noaptea sughiţai", adăuga sceptic Spânu.

Nea Lungu relata cazul cu rumegatul vitelor – spunea

C-a auzit foşnind în pătuiag, „Mă, ce să fie?"

Şi când s-a uitat el în sus, minune mare: Dumnezeu.

L-a întrebat: „Ce mai faci?"

– Tu l-ai întrebat — ori el pe tine, ai?

Aici ceva nu era limpede în minune.

Vă-nchipuiţi că n-ar fi fost tot aia.

Săteanul, buimăcit, spunea că el, bineînţeles, se pomenise îngânând,

Pentru că nu se aştepta la una ca asta,

L-a luat arătarea prea repede, atât l-a tăiat capul să-ntrebe

La momentul oportunist (prindea şi el câte un cuvânt din zbor

şi se căznea să-1 brodească),

Dar tot Lungu susţinea şi altminterea, adică Dumnezeu

Îl întrebase,

Blând şi aşezat de-acolo din pătuiag, parcă-ar fi fost pe tronul

Lui de aur,

Că sclipea totul în jur. Îi era chiar teamă să nu dea foc

La ceva, cu strălucirea-i,

Se mai alege si cu casa arsă.

Zice: „Ce mai faci?"

– Şi tu ce-ai răspuns, mormolocule, ţipa una, care nu reuşea

Să se-apropie mai în faţă, poate Veta lui Iedu.

Trebuia să-i spui că n-avem de niciunele.

Uu-u! că n-am fost eu.

Ştiam ce să zic!

Ieri mi s-a umflat boul – aşa degeaba – şi-a pleznit. Bărbatul

Mi-a pleznit pe front – copiii o să-i fac slugi.

Ăla din pătuiag ştie toate astea?

Tu, dacă ţi s-a arătat, de ce-ai stat ca Mutu Ioncicăi?

O fi venit să afle, să-i fi spus tot, dar auzi tu: tot.

– Păi, eu l-am întrebat... adică... m-a întrebat...

Lăsaţi-1, oameni buni, în pace, nu vedeţi că s-a prostit, e zăltat,

L-a pocit azi-noapte, o fi rămas şi cu gura moale.

– Ia fă, mă, gura aşa.

– Semăna c-un sfânt, spune omul pe gânduri.

Plutea pe un tron de foc... şi zbârr peste case... dând din

Bărbie... Eu nu ştiu acum... ce-o să se întâmple cu mine?

Dar simt o-mpăcare mare.

Lungu era un om la locul lui,

Nu-i plăcea să se amestece în nimic, un timid, şi deodată se

Pomenise luat pe sus, înconjurat de toţi, toţi se uitau în gura

Lui, ce să le spuie?

Măria Bălii se apropie, c-un scăunel: „Na sfinţia ta, predică-te!"

– Ce face?

– Suie-te aici, să te vadă tot satul şi predică! Spune-le

Hoţilor ăstora să se lase de rele.

– Care hoţi?

– Nouă, la toţi, nu vezi că nu se mai poate trăi, suntem nişte

Păcătoşi!

A venit vremea de-apoi, măă, ori ne pocăim, ori... Hai, ce mă

Laşi colea pe mine?

Dumneata se cheamă de-acum că eşti sfânt,

te-a ales pe dumneata,

Hai, pune-te aici,

Închinaţi-vă, oameni buni!

Măria Bălii cădea-n genunchi, făcea mătănii, dar sfântul

Sta-ncurcat rău...

S-a suit pe scăunelul care se hâţâna, s-a dat jos, s-a mai

Suit o dată, îl trecuse năduşeala,

S-a proptit bine pe picioarele răşchirate şi-a zis:

E-ei!,

Azvârlind mâinile-n lături.

După aia s-a dat jos.

Lumea s-a-mprăştiat. Ţaţa Măria şi-a luat scaunul şi

Lungu, rămas singur, a mai spus o dată: E-ei!

După aia - ce l-o fi apucat? – că odată s-a schimbat la faţă,

A prins un fel de transparenţă,

Dar rău de tot,

Că a intrat într-un sac rupt,

Şi-a pus o coroană de mărăcini de roşcov în jurul gâtului

Şi-a plecat să propovăduiască în pustiu.

A ajuns aşa, înotând prin pustiu, şi certând omenirea

Până aproape de Caracal.

Piscul cu bojii

Fugind după curci, mi-am dat seama

Cât de hurducat e globul pământesc,

Măcar că umblă zvonul c-ar fi rotund, aşa, luat la grămadă.

Treceam Mătăsoaia, dam în Vâlceaua lui Niţă,

Răzbeam în Poiana Popii,

Coboram coasta în Vâlceaua cu Izvorul,

Suiam iar printre stejari bătrâni, dând cu piciorul

În ciuperci,

Mănătărci otrăvite

Şi pălăria şarpelui. Răscoleam frunzele,

Intram prin tufişuri,

Scuturam tufele şi mărăcinii, poate nimerim peste vreun

Cuib de turturică.

Când ieşeam în Piscul cu Bojii,

Ni se lumina de-atâta lărgime.

Numele vine ori de la boji, ori de la Dumnezeu,

Dracu ştie, cum ne-a

Lămurit Moşu Patru.

Boji, în orice caz, pe vremea aia mai erau,

Dumnezeu – nu se vedea, dar îl simţeau puii –

Aici ar fi fost o mănăstire ţinută de călugări greci de la

Pera şi locul

Se numea pe-atunci Pera Boji, şi-ntr-o seară când erau

Călugării

La rugăciune, vin ai noştri, îi închid pe dinafară,

Le dau foc, de ardeau ăia ca

Dracii-n cazane, fiindcă le luaseră pământul la oameni,

Îl trecuseră pe-a mănăstirii şi oamenii au tot întrebat:

„Cu ce drept, cu ce drept ne luaţi voi pământul?"

Până odată li s-a pus un năduf la inimă,

Şi-au venit cu jeregai şi cu şomoiagul aprins.

În câteva ceasuri a rămas cenuşa,

Cum s-ar zice, s-a ales praful. Cică ardeau înăuntru,

Se-nchinau şi blestemau.

Sătenii blestemau şi ei pe dinafară, să se mai răcorească.

Nu puteam să discut cu curcile chestiile astea

Şi nici cu Ilie, care nu credea pe ce nu putea

Să pună el mâna, să pipăie şi să strice.

Puii de curcă dădeau iama în greieri,

Călugăriţe, păianjeni, fluturi, tot felul de gogoşi,

Le luau în cioc, le studiau

Ori le-nghiţeau dintr-o dată.

După piuit ştiam că se bucură de viaţă.

Cei de găină, mai tăfălogi, cam rămâneau în urmă,

Curcile ale bătrâne întorceau capul după ei: „Mă, mă, mă!"

Ferească Dumnezeu să fi apărut vulpea,

Erau în stare

Să sară pe ea s-o sfâşie, s-o facă bucăţele.

Acum, ca să vorbim drept, nu ştiu cât ar fi sfâşiat-o ele,

Dar ne plăcea să le credem foarte viteze, ca pajurile din

Poveste.

– Mă Ilie, îl întrebam pe Ilie al Vetii, primul prieten la

Cataramă,

Coleg de gâşte şi-aşa mai departe,

Până la vaci,

Tu ai văzut vreo vulpe omorâtă de curcă?

Că tu eşti mai mare c-un an, ştii mai multe.

Începea ploaia.Trăznetele trânteau uşile

Încă nefăcute din copacii seculari.

Puii cu sclipiri de spaimă în ochii mici

Alergau spre mamă, bombardaţi de mărgele.

Curcile încremeneau deodată ca Maica Domnului pe icoană

Şi-i primeau sub pene, ca-ntr-o scorbură caldă,

Sub coverca de frunze o aripă mare

şi bună simţeam deasupra noastră.

Lumea albă

Ieşirea în lume este la poartă, duminica,

Aici curg veştile ca pe câmpul de luptă,

Afli ce-a mai făcut lupul şi ce-a visat

Ţaţa Anica.

– Uliuliu, străfigai! zice Gaga Riţa,

Care strănută tare.

– Noroc, cumnată!

Muierile îşi aduc scăunelul, ori ne trimit

Pe noi după el,

Unele şi-au pus oamenii de le-au făcut pat la poartă,

E un fel de bancă, dar nu ştiu de ce i se spune pat,

Cele mai în vârstă stau chiar jos - se aşează: hopa!

Dă-te, fa, mai încolo, că bine mai e şi pe pământ,

Că parcă în groapă nu stai tot pe jos?

Şi împopoţonată cu ţoalele ale mai bune!

Bărbaţii şed pe lângă uluci, fumează, dau să se

Caţăre pe pod,

Dar e văruit, ochii tuturor sunt pe drum:

Cine mai trece la deal, la vale? Te pomeneşti

Că apare şi vreo nuntă, de vin ăia-ntâi cu

Plosca şi dau şi la copii.

Cei de pe linie sunt primeniţi cu cămăşi cu ciucuri,

Chiar dacă merg cu boii la potcovit, şi au

Buzunarele pline de caiele,

Nu le mai atârnă brâul,

Dau bună ziua de departe şi au timp să schimbe

Şi două, trei vorbe.

Li se descoperă numai părţile bune

Şi îmi apar într-o lumină nemaipomenită, lăptoasă,

Parcă toţi ar fi ctitori de fântâni cu cumpănă.

Mă, ăia de vă suirăţi pe pod, se aude o voce slabă

Din casă,

Daţi-vă, gagă, mai la o parte, nu-mi staţi în zare,

Să mai văd şi eu lumea albă.

E vreo babă căzută rău, care măcar că nu se mai poate

Urni din pat

Dar pe geam s-ar uita, printre dreve, cu ochii aproape

Stinşi.

– Asta ce-o mai fi vrând să vadă, săraca?

I-o fi moartea sub pat, odată îi face „bau"...

– Ei, mă, vrea să se mai uite şi ea la lume, că e

Duminică

Şi să mai vadă şi ea lumea.

Casa Leliţei

Casa Leliţei era o bujdulă veche, de pe vremuri,

De bârne, cu o uşă grea dintr-un singur lemn

Cioplit, abia se deschidea,

Te aplecai când intrai în casa cu focul,

Că pragul de sus era cam jos.

Era parcă mai simplu de intrat

Direct din pod.

Noi, copiii, ne urcam pe ulucă

Şi de-acolo ne strecuram pe sub straşină.

Podul era plin de străchini puse

Pe unde ploua prin acoperiş,

Întorceam străchinile cu fundu-n sus.

După aia înfundam cu cârpe şi urloiul sobei

Şi când făcea focul, ieşea fumul buşneag din ogeac,

Nu te vedeai, te loveai cu capul de corlată.

– Oho, se văita Leliţa, plecând prin odăi,

Mai stau şi eu o ţâră pe la voi,

Că nu se mai poate trăi, fato, în cojmelia aia,

Ori plouă peste mine în cergă,

Parcă vine ududoiul,

Ori iese fumul buşneag.

Tata

Aveam vreo trei ani,

Stăteam în curte şi mă jucam cu nişte surcele

Şi Rujan, care se învăţase să-mpungă,

Nu ştiu cum scapă de unde era legat

Şi vine la mine, mă ia în sus şi mă pomenesc zburând,

Noroc că m-a luat între coarne, nu m-a înţepat, nu nimic,

Eu căzusem în picioare şi râdeam, că-mi plăcuse

Cum mă lansase în aer.

Boul venea iar spre mine şi-atunci a apărut tata,

S-a răstit la el şi-a-nceput să-1 bată cu un resteu.

Aşa mi-a rămas în minte tata, mânios,

Bătând o vită care era să-i omoare copilul.

Eu stăteam şi mă uitam la omul acela înalt, cu mustaţă,

Care sărise să mă apere. Încă mai râdeam,

Dar tata era supărat tare, şi pedepsea straşnic vita nărăvaşă.

De felul lui se zice că era foarte blând, visător,

Seara se suia pe o plastă de fân şi se uita la stele.

Scria şi poezii.

Pe una a publicat-o, încrustând-o cu briceagul

Pe o plută tânără pe Dobreţ,

Singura lui tipăritură în timpul vieţii,

Care a tot crescut cu copacul

Şi a avut mare influenţă asupra mea.

Asta este însă imaginea care mi-a rămas,

La scurt timp a-nceput să-1 doară un picior

Şi-n trei zile a şi murit,

De-a rămas toată lumea trăznită, jumătate din sat a mers în urma

La-nmormântare...

Parcă-mi mai amintesc cum aruncau nişte bani pe la poduri,

Când trecea carul, mergând încet şi lumea jelindu-se în urmă.

Baba

Spăla clanţa uşii după fiecare musafir,

La urmă dădea şi peşchirul printr-o apă, două,

Şi-1 zvânta în mână, la soare, în fundul curţii,

Să nu-1 spurce microbii de pe gard,

Unde avea numai oale puse în pari, cu gura-n jos.

Stătea dreaptă, înaltă şi serioasă,

Cu mâinile-ntinse cât era peşchirul de lung,

Care, uscându-se, începea să se umfle de vânt.

Asta iar se pregăteşte să zboare,

Acuşi o s-o vedem peste case.

Se duce să măture raiul.

Era mare ceartă în casă dacă noi copiii

Ne apropiam prea mult de patul ei, după sobă,

Că zicea că-1 pângărim,

Noi ne feream cât puteam, dar din şase câţi eram

Unul tot mai scăpa mâna pe piciorul patului,

Baba da fuga cu apă clocotită şi spăla bine locul,

„Tu îi înveţi", bombănea către mama.

Numai de tata îi părea rău

Şi de când a murit, se ducea în fundul grădinii,

Sta aşa tristă ori se jelea: „Fănică, Fănică, murişi nevecuit".

Dacă ne apropiam vreunul, odată tăcea.

Dormea cu picioarele scoase din pat încolo,

Aşa drepte, afară din cergă, ca dintr-un tron prea scurt.

Când pleca pe la fie-sa Riţa,

Desfăcea patul şi chitea blanele.

Le lua câte una şi le făcea grămadă.

Că ea pe scânduri dormea, nu voia să pună saltea,

Zicea că salteaua n-o odihneşte.

Cerga, velinţa, tot aşa le chitea pe lacră.

Când venea, le lua la spălat.

Blanele patului le usca rezemate de gard.

Apa n-o aducea de la prima fântână, ci, ehe,

Se ducea peste şapte, opt fântâni încolo, care aveau cumpănă,

Până ajungea la cişmele.

Nu suferea fântânile stătătoare, de teama să nu fi luat

Apă înaintea ei de-acolo de-i necununaţi,

nişte pângănii, cum le zicea.

La cişmele apa se primenea încontinuu...

Venea de la o poştă cu oala mare de apă,

Aşa pe podul palmei, parcă era o sfântă.

Dacă se-ntâlnea cu popa, cu vreun om necununat, ori vedea

Vreun os, vărsa apa-n curte să n-o vadă lumea

Şi se-ntorcea să ia alta. Aşa o ţinea toată ziua.

Când spăla cămăşile, începea de lunea şi până vineri le tot

Linciurea.

Le punea seara iar în albie, dimineaţa

Iar le punea la spălat. Şi era cu gândul numai acolo.

Când să ia varză din beci,

Întâi se spăla bine cu apă caldă, în casă,

La urmă mai lua şi-ntr-o cană să se spele acolo

Înainte de-a umbla-n putină, fiindcă pusese mâna pe clanţă.

Toate certurile în casă începeau de-aici, că le cerea la toţi

Să facă la fel.

În tinereţe fusese o frumuseţe de femeie,

Cu pielea albă, roză, înaltă şi subţire,

Cu ochii mici, negri.

Se-mbolnăvise când au făcut casa, că gătea singură pentru

Oameni, în curte în soarele ăla, pe lângă foc,

Şi-ncepuse s-o doară capul rău de tot,

La urmă odată i s-a zbârcit fruntea,

Şi cam surzise

Şi din asta rămăsese ea cu durerea spălatului.

O durea dacă ceva nu era spălat din şapte ape, de la şapte fântâni,

Iar nora în loc s-o înţeleagă, i-a umplut casa de copii.

Săreau toţi în toate părţile,

Acum nici un lucru nu mai stătea la locul lui.

Când făcea noru-sa colivă, zicea că să i-o spele din

Patruzeci şi patru de ape şi îi comanda: apă de la cişmea.

Pălărie

Pălăria mea a ajuns în casă,

Niciodată nu credeam

C-o să fiu aşa de important

Să am pălărie în cap.

Când eram mic, fratele mai mare

Ne cam bătea – şi avea pălărie

Care îl dezvinovăţea

Şi umplea casa.

Spânzuratul

Mitrele, de câte ori se certa cu muierea,

Îşi lua betele să se spânzure la sălcii, în vale;

Să vadă şi că, fir-ar a relelor,

Ce-nsemna el în casa asta, na!

Săriţi lume, ţipa Leana. Nea Dumitre, Nea Ioane,

Duceţi-vă, daţi fuga-n vale după ăl nebun.

Ţicu, Bag' Samă, Cazaca, Mitrănoaia, tot cătunul

Se strângea la panoramă.

Mitrele mergea înainte, considerându-se de pe

Acum mort,

Vedea negru-naintea ochilor şi-aştepta să sune

Goarna de apoi

Pe podul lui Giurcă.

Spânzurătorile lui, fiind mai dese în anii de secetă

Şi sărăcie,

Îndulceau întrucâtva atmosfera,

Adică n-o fi nici dracul chiar aşa de negru,

Nu moare omul cu una cu două nici de foame, nici de

Nimic,

Nu vă uitaţi la Mitrele?!

Ajunsese să fie dat exemplu de longevitate.

Lega betele înflorate, ţesute cu drag de muiere, asta

El o uita întotdeauna,

Trebuia să-i aducă ea aminte, cu târnul,

Le înnoda de-o creangă, scuipa spre Leana şi-şi

Băga capu-n ştreang.

Când îşi da drumul, altul, suit din timp în salcie,

Jap! cu securea, tăia ori creanga ori betele,

Spânzuratul buf, jos,

Leana venea repede cu găleata cu apă rece de la

Fântână şi turna pe el, să-nvie.

Conta cât era de mort: alteori numai îi dădea de băut din cauc.

Să-l mai fi lăsat o ţâră s-atârne, se vaită vreuna,

Să fi apucat măcar să scoată limba, venirăm degeaba,

Mi-o fi dat

Şi laptele-n foc.

Omul lui Dumnezeu, îl încuraja Ţicu pe Mitrele, care

Se arăta mahmur ca Lazăr după înviere, nu ştia ce

Atitudine să ia,

Îi era ruşine şi necaz, toţi ne mai certăm cu muierile,

Alaltăieri eu nu i-am aruncat alei mele masa-n bătătură?

Nu mi-a făcut mâncare bună; am luat masa de margini,

Cu tot de pe ea

Şi-am dat-o zdup! peste prispă.

Dar de ce să mă omor? Mai bine o fac vânătă, cu mine

Să nu se pună!

Femeii nu trebuie să-i verşi laptele-n păsat.

– Ăsta cu spânzuratul lui a ciuntit toate sălciile –

Râdea cineva

Hă, hă!

– Oricum, de murit în pat n-o să moară.

Lumea vorbea tare, unii îl căinau pe bietul creştin;

„Cine ştie ce-o fi în casa lui, de-ajunge el până-acolo."

„Da din ce vă luarăţi, fă?" –  întreba Veta.

„Lasă, ce să mai... hai acasă, omule!"

Mitrele se ştergea de paie şi pleca bombănind pe

Coastă-n deal,

Leana venea în urmă cu vadra-n cap.

Noi, copiii, rămâneam ultimii la sălcii.

Ne-ar fi plăcut să vedem un om spânzurat şi să ne speriem.

Unii abia aşteptau să se facă mari şi să-şi pună ştreangul

De gât,

Ca să se strângă lumea, să-i vadă şi ei să facă pe grozavii,

Morţi, cu ochii beliţi.

Cine spunea asta acasă, se pomenea cu palma peste gură:

– Mă zăltatule, tu ştii ce lozăşti?

I-auzi, ăştia altceva mai bun n-au învăţat de la ăi

Mari.