Marin Sorescu, La Lilieci (Cartea a doua – 1977)

Marin Sorescu, La Lilieci (Cartea a doua – 1977) 

Neică, Neică

Neică, Neică, Neică,

Mi-e muierea bolnavă, neică, o frumoasă,

Merge bine, calcă bine,

Păpuşă de marmoră, neică, păpuşă de marmoră! Râdeau ăilalţi:

„I-auzi, e păpuşă de marmoră, aşa o vede el

Şi ea e neagră de tot".

Muierea lui Mărineaţă era bolnavă,

Se făcuse cocârlă

Şi el mergea pe drum şi se văita:

„Aurica mea, calcă bine, se-ncinge frumos.

E bolnavă, neică, moare".

N-a murit, i-a trecut, Da' atunci se găsise şi el

Să spună cât e de frumoasă. Măria Bălii îi zicea Pucioasa. „I-auzi, e bolnavă cioara pucioasă,

Du-te, Uţule, şi vezi ce are." Uţu era Marin al lui Păsărică. „N-are nici pe dracii,

Se vaetă ăsta degeaba,

S-audă lumea ce bine se-ncinge nevastă-sa."

Schisma

Nicolae trecuse nitam-nisam la adventişti

Şi mama, de nevoie, s-a pomenit sărind în apărarea bisericii

Ortodoxe.

Erau câţiva credincioşi de ziua a şaptea în sat,

Se strângeau la Fănică al lui Ciucă acasă, \

Acolo în Nătărăi şi cântau „înălţat fie Domnul".

Cineva citea din Biblie, îşi spuneau „fraţi" şi „surori",

Fratele Nistor, fratele Vasile, sora Măria lui Budeanu,

Veneau şi pocăiţi din Murgaşi.

Fratele Nicolae se vede că era

Cel mai proaspăt, ca un ou.

Erau şi mai tineri, şi mai în vârstă,

Răsuna casa de cântece şi rugăciuni,

Că se speriau cocoşii

Şi începeau să cânte,

Curcanii bolboroseau prin curte,

înfoindu-se, ca şi când erau

Păsările Domnului, menite să-i urce

La ceruri după aceea, aşteptau la scară...

Şi la urmă toţi îngenuncheaţi, pe duşumea,

Se stingea lampa, închideau ochii...

Lui Nicolae îi plăcea de Miţa lui Vasile.

Stătea pe lângă ea şi aştepta să-nchidă lumea ochii,

Să se gândească mai repede la Dumnezeu.

Cum-necum se lipise de adventişti.

Mama la-nceput n-a vrut să creadă,

Dar îi tot spunea lumea:

„L-am văzut intrând acolo"

Nu i-a zis nimic deocamdată,

Aştepta să se dea pe faţă.

Nicolae s-a dat pe faţă la masă.

-    Cu ce e prăjită fasolea asta? - a zis.

-    Păi, cu ce prăjeşte toată lumea, cu untură.

-    Nu mănânc.

-    De ce, mă? - se făcea mama că nu ştie. Ţi s-o fi aplecat din

Ceva.

-    Nu, că e de porc şi n-avem voie Să mâncăm de porc, că porcul Are unghiile despicate...

-    Şi până mai săptămâna trecută cum le avea, De nu te mai

Saturai de-ntins în tigaie? Tu ai fost chior,

N-ai văzut că tot despicate le avea?

-Nu, mie de-acum încolo să-mi prăjeşti separat,

Cu ulei de

Floarea-soarelui...

-Da, c-o să m-apuc acum

Să le fac la toţi mofturile.

Nicolae se supăra şi se ridica,

Mama lua şi ea, de necaz, masa

Şi-o arunca în bătătură.

Certurile se îndeseau.

„Domnilor, ne spune mama

Nouă, cei mai mici, care nu eram chiar domni,

Ăsta s-a jurat să nu mai mănânce

Ce mănâncă toată lumea.

Păi, nu vin eu la ăia care te învaţă

Să-mi strici mie cheful

De fiecare dată?"

într-o zi s-a dus şi-a început să dea cu bulgări In geamurile casei de rugăciuni a lui Fănica Ciucă. îl striga pe Nicolae, care avea glas şi cânta Frumos, se auzea.

-„Ieşi, mă, afară, că biserica e colo-n vale, în Săliştea, nu aci."

Şi jap! cu bulgărul. A spart geamurile Şi-a ieşit adventista:

-„Te dau în judecată, auzi

Dumneata, cu ce drept îmi spargi geamurile?" „Da' voi cu ce drept mi-aţi îmbrobodit copilul? Ieşi, mă, afară şi vino şi cântă-mi acasă

S-aud şi eu, c-oi fi având şi eu păcate,

Să mă pocăiesc

Ori încaltea du-te la biserică colo-n vale,

Că acolo e biserica,

Dacă te-au uns ăştia popă!"

în afară de carnea de porc, cearta religioasă începea automat

Vinerea seara, pe motive de numărătoare a zilelor.

-Nicolae, zicea mama, mâine te scoli de noapte,

Mergem să terminăm de răriţat

Locul ăla la Vâlceaua Bonii,

Că doar al nostru a mai rămas, râde lumea de noi.

-    Eu merg numai până acolo şi mă-ntorc, că e sâmbătă.

-    Şi dacă e sâmbătă ce e? se făcea mama că nu ştie.

-    Noi nu lucrăm sâmbăta, că e ziua a şaptea.

-    Care noi, mă, că eu iote că lucrez, care noi? Poate tu şi cu ai lui Vasile?

-    Da, noi, că e ziua a şaptea!

Se încăpăţâna Nicolae morocănos.

-Băă, de când? Că eu ştiam că duminica,

Atunci e ziua a şaptea, sărbătoare,

Stă lumea acasă, primenită şi se odihneşte. Dar sâmbăta, ca ce?

începea cearta, Nicolae căuta Biblia pe sub pat,

Pe sub căpătâie,

Pe poliţă, să vină cu argumente scrise -„Vezi c-o fi pe putinei!"

„Aşa, că puţin vă pasă de cuvântul Domnului!"

Citea un verset, mama sufla-n lampă: „Gata, că mâine ne sculăm

De noapte, mergem la răriţat!"

Lucrurile s-au tărăgănat aşa o vreme, Nicolae îşi făcea ciorbă singur neprăjită,

Se cam sfrijise.

Sâmbăta pleca cu Budeanca, şi cu ăia toţi la Murgaşi.

Trecea printr-o pădure mare,

Culegeau floricele, rupeau bozoţei

Şi discutau despre pierderea

Credinţei în zilele noastre.

Până când într-o duminică

îl vede mama că se găteşte frumos,

Se bărbiereşte la stâlp în prispă şi dă să plece.

-Mă, unde te duci tu, că azi e duminică, şi tu

Ziceai că duminica lucrezi,

încarcă colo carul cu bălegar

Şi împrăştie-1 pe Seci, că aşa fac

Ăi cu căciulă-n cap, au grijă de locuri.

-    în dedeseară, răspunde Nicolae moale,

Acum am o treabă.

-    Şi ce treabă?

-    Mă duc până la Ioniţă-al lui Cucu.

-    Aşa gătit?

N-a zis nimic, a plecat.

„L-am lăsat să se-ndepărteze,

Ne povestea mama mai târziu,

Am luat şi eu un ciomag şi fuga după el la deal,

Să văd eu unde intră el aşa gătit ca un ginere.

-Vezi la primărie, mi-a spus o fomeie. Intru, erau acolo la notar, el, Miţa şi Vasile Trecuseră pe vale, să nu-i vedem. Aşteptau să le scrie actele.

«Bună ziua.» «Bună ziua.» «Da' ce e, mă, Vasile, cu voi aici?»

-    Păi, ziserăm să-şi facă şi fata asta un rost.

-    Păi, fata dumitale e cuminte, că veni cu tac-su, Da' nărodul meu cu cine veni?

-    Bine, mă, tu n-ai mamă să te chibzui cu ea, Dacă vrei să

Te-nsori,

Cum te laşi tu dus de nas de stricata asta?

Şi jap! cu reteveiul pe şale.

Am dat tare de vreo două ori,

El s-a ferit o ţâră, dar n-a zis nimic...

îl făcusem de ruşine.

-înapoi! Acasă! şi stăm noi de vorbă.

Am lăsat-o pe aia acolo cu buza umflată, îi prinsesem pe toţi Cu mâţa-n sac, cât făceau ei pe sfinţii, Vasile bodogănea."

Pe drum, Nicolae mergea făcut foc înainte,

Mama în urma lui, parcă-1 scăpase de la înec,

Parcă-l scosese de păr. îl certa tare, s-audă lumea.

- Bine, mă Nicolae,

Mie mi-ar crăpa obrazul de ruşine,

Tu om eşti, mă, om cu războiul făcut, şi-ncolo şi-ncolo

Şi - bătut?

Vezi unde te duse năroada aia?

Mă schimnaticule,

Cum te iei tu după toate arătările?

-    Da, că nu mă laşi să am credinţa mea.

-    Ce spui tu, mă? Cu cine crezi că vorbeşti?

Băiete, după ce mor eu, crezi în ce vrei,

Poţi să crezi şi-n cucul ăla care cântă pe coastă,

Da' pân-atunci, faci cum zic eu.

Şi aşa s-a terminat marea schismă,

Nicolae şi-a găsit altă fată,

A-nceput să mănânce carne de porc,

Să muncească sâmbăta

Şi să doarmă duminica,

Lăsând credinţa şi mersul la

Biserică pentru bătrâneţe,

Ori de-un Paşti, de-un Crăciun, cum

Face toată lumea.

Câteodată eu cu Ionică

îl mai necăjeam cântând prin curte,

Dar destul de departe, să nu ne-ajungă, în caz că se-nfurie:

„înălţat fie Domnul... înălţat fie Domnul..."

„Sări Nicolae, că te cheamă fraţii

Pe poteca Murgaşului"

Zicea mama râzând, bucuroasă că până la urmă învinsese tot credinţa strămoşească.

S-a-nchis pământul

Când era tata bolnav. A venit Chirimenţu Şi-a zis:

-    Moaşă, am visat c-au tăiat garniţa dumneavoastră De la Delniţa.

-    E-he! Aia sunt eu, zice tata.

-    E, cum să fii, că nu-ţi trece?

-    Nu-mi trece.

Tot atunci mama a visat că făceau trei oameni O groapă în fundul grădinii în vale. Vine şi ţaţa Manda:

-    Fă, să ştii că nepricopsitul ăsta moare.

-    Da, de ce, că e tânăr, cine moare la 43 de ani?

-    Am visat rău azi-noapte, că

Veni malul, se dărâmă şi vă prinse casa Şi se-nchise pământul deasupra.

Şi-am mai visat, zice mama,

Că eram în casă, la foc

Şi-am auzit zdupăind la fereastră.

Când mă uit, trei oameni cu hârleţu: „Iu, hoţii!"

Soacră-mea a zis:

„Lasă, fă, că fugiră,

Dar luară calul ăl roşu al lui Graure".

Mi-a murit. S-a-nchis pământul deasupra,

Toate visele rele s-au izbândit.

43

Babă-ta, când a murit tac-tu,

M-a întrebat de câţi ani este,

Şi i-am spus: 43.

- Ei, am visat la ursitoarele lui

Că eram peste Răculeţu,

C-o albie mare în cap.

Şi-a trecut un cârd de gâşte sălbatice,

Peste mine, la deal.

Tot în deal, la apus.

Şi-am aplecat aşa albia, să mă uit în sus.

Şi-o femeie mi-a spus:

„Ei, nu te mai uita că sunt 43".

Gâştele alea sălbatice - anii lui.

Aşa a fost ursit.

Sovonul

Spunea Constantin Duţă de muierea lui, Marina,

Când a luat-o el şi-au făcut nuntă:

„Şi era un noroi mare,

Amestecat cu zăpadă, şi eu, călare, pe lângă sanie.

Cine era ca noi? Cu flori cusute la căciulă.

Pe la Cişmele s-a răsturnat sania

Şi muierea nu vedea să se

Scoale,

Că era cu sovonul în cap."

-    Dar ce era sovonul, mamă?

-    Doi metri de stambă roşie, cusută ca sacu, o glugă,

Aşa ca sacul când îl îndoieşti.

Şi ţi-1 puneai în cap,

Şi ăla era sovonul de mireasă.

Ii mai venea o pulpană

Pe ochi. Şi mireasa era obligată, de la ea de-acasă

Pană la biserică, să chiuie mereu,

Să fie veselă, să chiuie,

Ca să i se facă vara cânepa. Cânepa era baza.

Cânepa şi borangicul. Făceau cotare de borangic.

Şi atunci după ce-i lua sovonul de mireasă din cap

I se punea cotarul, un fel de cârpă de borangic.

O femeie, după ce se mărita,

Nu-i mai vedea nimeni părul.

Constantin Duţă era bătrân, peste optzeci de ani,

Şi eu eram copil când spunea el de nunta lui

Şi de mireasa însovonită.

Pe Marina am văzut-o când murea. M-am dus cu mama.

Parc-o văd într-un pat de la vale Şi ea trăgea să moară.

Mureau femeile tinere. De la treizeci de ani în sus începeau să moară.

Copii, necăjite, nu erau doctori, nu era nimic.

Uite-aşa cu nunta lui Constantin Duţă, el călare

Cu flori cusute la căciulă şi ea în sanie şi sania

Răsturnată şi nu vedea să se scoale de-acolo

Că era cu sovonul

Pe ochi.

Cei unsprezece stânjeni

Era în burtă babă-ta, când a murit tatăl ei, Drăghicioiu.

Şi fraţii ăilalţi n-au mai vrut să-i dea pământul,

Ş-o mai socotească de frăţie.

Au zis că n-o fi bună, a făcut-o mumă-sa cu altul.

Şi i-au dat ceva, numai când s-a măritat cu Ioniţă Bălan.

El având pământ mult şi ea fiind frumoasă,

S-a mulţumit cu ce i-au dat,

Pe câtă vreme soru-sa, Ilinca,

Avea tot, adică unsprezece stânjeni din hotar până-n hotar,

Din matca Delniţei până-n matca Dobreţului, bun pământ.

Ele se socoteau, veneau una pe la alta,

Se pieptănau una pe alta şi discutau. Da' zicea Ilinca:

„Ce să-ţi fac ţie, dacă nu vor ceilalţi!"

Fănica, tot văzând că se-nmulţesc copiii, a-nceput să aibă

Pretenţii la dreptul de pământ

Ce i se cuvenea după mumă-sa.

Cei unsprezece stânjeni care rămăseseră la Ciuculeşti.

A dat cazul în judecată. Mulţi îl descurajau,

Că a trecut prea mult timp şi nu mai are dreptul.

Văzând asta, el a început să muncească pământul,

Punea pluguri

Pe locurile alea

Şi la păduri, tăia lemne, să intre în posesie.

Nepoţii s-au întărâtat.

Şi când s-a dus odată cu carul la

Lemne

Cu Nicolae, cu George şi Sandu lui Moisă, au venit mai mulţi

cu securile

Pe la spate şi Constanţa, cu revolverul

Şi s-au certat la Băzgărăi.

Fănica s-a dat jos din car,

(El încărca sus şi Moisă îi da de jos)

Constanţa a început

Să blesteme. A venit şi Fănică Ciucă, el a dat primul

Cu muchea în tat-tu, aşa fără veste.

Al doilea, Nicolae Nedelea

S-a repezit şi-a dat şi el în Fănică.

Sandu a rămas deoparte, nu s-a băgat.

George şi Nicolae,

Copii, au fugit ţipând la deal.

Ăia au dat cu el jos,

Au tăbărât pe el. El era voinic,

Dar ăia mai mulţi şi apucaseră

De-1 loviseră întâi, era ameţit.

După aia el abea s-a târât la

Coada Săliştii sub un jugastru bătrân,

Unde l-a găsit Nicolae.

L-a trimis:

„Du-te, mă, de ia nişte apă, să mă spăl de sânge".

Fuge copilul acasă,

Departe, vreo doi kilometri să tot fie,

Şi-am venit eu cu două ulcioare.

Nedelea nu m-a lăsat să trec peste

Pod.

Am început să plâng şi-am ocolit balta.

Putea să moară în timpul

Ăsta. Am ajuns, l-am găsit, s-a spălat

Şi-am plecat spre Ungureanca la deal, cu el de cot.

Ii curgea sângele din cap.

Şi între păduri Fane al Dinii

Şi cu Fănică Ciucă s-au repezit şi-au tăiat spiţele carului. Pe Ungureanca venea şi cumnatul Dobrescu Cu un pistol mare.

Fănică zice: „Lasă-i, mă, că acum e târziu". Până seara făptaşii au fost legaţi

Că Ion Roncea, care era factor poştal, a anunţat repede,

S-au judecat, procesul se amâna.

Ciuculeştii începuseră să cedeze.

„Bă, ţi-1 dăm, dar să ni-l plăteşti".

Popa, lacom, începuse să cumpere el câte-o curea

Şi aşa taică-tău şi-1 făcuse

Duşman acum şi pe popă care avea bani.

Asta s-a petrecut cam prin 1934-1935. Nu erai tu făcut.

Uite ce necazuri a avut taică-tău, cu pământul,

Ca să vi-1 ţină.

Pe vremea aia pământul nu era ca acum

Să te strâmbi la el şi să nu-ţi pese.

După spată, drum lung

Aş avea nevoie de-o spată, nu daţi voi o fugă

Până la moşica, s-o luaţi pe-a ei, că e mai lată.

Ieşiţi în drum şi-o luaţi pe linie şi-o

Ţineţi drept. Treceţi de Nea Florea, ajungeţi la

Moară. O fi gloată, vă strecuraţi printre cară,

Mergeţi, mergeţi, mergeţi până daţi de-o fântână,

Unde curge apa pe-un ţurţur

Şi se vede nisipul bolborosind.

Din deal e un mal mare dărâmat,

Ia lumea năsâp, nu intraţi

Că se răstoarnă.

Mi-e degrabă şi-mi trebuie spata, stau cu ăl război întins,

Dar mergem noi odată toţi

Şi vă-arăt eu cum se ia nisip cu postava.

La urmă sunt iar două

Fântâni,

Pe mâna stângă, când te duci, una lângă alta. Iar astea sunt acoperite.

Nu v-amestecaţi printre boii care beau la jgheab,

Să vă calce pe picioare,

Că vă mai alegeţi şi c-o copită.

Şi-asa ajungeţi la-nvăţător. Stă din vale

De Tiuganu. Casa aia mare, cu stupi sub fereastră.

în dâmb e Codin, care-o să vă coase

Vouă nădragii, bun om, priceput,

Are şi maşină de cusut.

Are un metru de-ăla moale, îl ţine după gât.

La urmă începeţi să coborâţi,

Dar mergeţi tot aşa la

Deal. Mă, să n-o luaţi la vale,

Că nimeriţi în baltă.

Ţineţi drumul până daţi în Trântorul.

Nu, nu sunt albine

Aşa a fost botezat cătunul ăla. E un pod de lemn,

Treceţi peste podul de lemn,

Ziceţi bună ziua la creştini,

Dacă-or fi stând pe

Capul podului şi-ncepeţi să urcaţi spre Trăşculescu,

Care stă pe mâna stângă cu mâna la ochi.

La urmă se vede Biserica a nouă,

Pe mâna ailaltă.

-    Cum sta ăla pe-o mână şi biserica pe-ailaltă?

-    Mă, băiete, aşa vine vorba, adică: Din deal şi din vale.

La biserică nu intraţi,

Să puneţi ţărână în capul sfinţilor

C-am văzut eu un şarpe mare în tindă,

Coborâse din iadul de pe perete,

Din cazanul unde fierb dracii mămăligă din păcătoşi.

L-a omorât tata lui Savu c-un par.

Un drum în vale, duce la cimitir.

Dincolo sunt ai lui Păun, verii voştri.

Au doi corcoduşi mari, încărcaţi,

Cad corcoduşele vara în pat

în cerdac.

La urmă iar coborâţi şi-n vale se vede altă

Cişmea. Pe lângă drum se-ntind nişte duzi mari,

Scorburoşi, să nu băgaţi mâna-n scorburi după ouă.

Că cine ştie ce balaur vă mai ia de deşte!

O ţâră mai încolo e tata mare.

Vă abateţi să vă odihniţi, dacă vă dor picioarele.

Ce-o să zică Mărica? Nu e ea stăpână,

Ea dă cu mătura şi nu-i plac copiii.

Ei, o să vă vadă maica

Pe ferestruică, din pat, unde stă şi bea ceai de românită,

C-are de mult un dor la inimă. Spuneţi-i că suntem bine,

Lisandria, cu vacile, Nicolae şi George, pe câmp.

O să vâre uşurel mâna sub saltea:

„Na, mă, şi vouă nişte

Creiţari, de alviţă".

Ţineţi mânuţa strânsă aşa, să nu daţi cu ei după

Câini, până întâlniţi alviţarul cu cobiliţa, atunci

Ăla pune coşurile jos şi v-alegeţi,

Alviţă, floricele, susan.

Treceţi de primărie.

Şi pe la Chirţu iar urcaţi dealul.

în coastă stă Luţa, suntem rudă.

După aia coborâţi lin,

Şi drumul o ia-n sus, şi-acolo, de la vale

De biserică stă poştarul. Aia e moşica voastră,

Riţa. Abea o să vă vadă, că ei n-au copii.

Biserica nu e-a lor, cum să fie-a lor? E bătrână

De pe vremea lui Pazvante.

Ce căşti mă, Ionică, te luă somnul?

Mă, să nu vă culcaţi pe drum, că vă trage pământul.

Şi la urmă, n-o ţineţi prea aproape de gard,

Că vă rup câinii

Picioarele, pe rost.

Să nu bateţi în porţi, să-i întărâtaţi.

Vedeţi vreunul culcat în drum, îl ocoliţi frumos.

Luaţi-vă o nuia în mână.

De gâscani să nu vă fie frică, sâsâie şi tac.

N-o ţineţi pe şleau, să vină vreo căruţă tare,

Să dea peste voi.

Nu vă amestecaţi cu alţi copii, să vă pună piedică.

Luaţi seama pe unde călcaţi, să nu alunecaţi pe balegi...

-    Şi-napoi?

-    Păi, tot aşa, dar de-a-ndoaselea,

Adică nu cu spatele-nainte,

Cum vă jucaţi voi, asta nu e joacă, acum sunteţi mari.

Cum v-aţi dus, numai că în loc să mergeţi la Deal, mergeţi la vale.

Ţineţi drumul, vă mai

Luaţi după vreun car.

Vedeţi să nu treceţi de casa noastră

Că vă pomeniţi în pădurea Murgaşului, ferească Dumnezeu,

Vă mănâncă lupii!

Luaţi-vă şi-un flanelaş pe mână,

S-o pune vreo ploaie, când vedeţi că picură

Vă trageţi sub vreo troiţă,

Vă strâmbaţi la ăi doi tâlhari

Şi ei la voi, Doamne iartă-mă!

Mă, dar voi ştiţi ai cui sunteţi? dacă vă rătăciţi

Să vă aducă vreun om de mână.

Ia spune tu, Marine, că eşti mai

Mare,

Ai cui sunteţi voi, ai?

Ecoul

N-ai ecou, domnule,

Nici bun, nici rău...

Să trăieşti aşa, s-o duci,

Neştiut de nimeni, te strecori...

Ştiţi caii ăia furaţi,

De li se pun cârpe, trenţe, pe copite

Să nu facă zgomot, când sunt scoşi din grajd?

Cine ne-a furat pe noi? ce fel de vite, mârţoage de rasă

Mai suntem şi noi?

Ia suie-te în Piscul cu Bojii

Şi strigă... să vezi, te aude cineva?

-    Ce să strig?

-    Ce vrei... strigă că iote nu plouă... Să vezi ce se întâmplă.

-    Păi, ce să se întâmple?

-    Păi, aia e, că nu se întâmplă nimic.

Ca şi când ai împunge o dată cu acul în cer,

Nu zice nimeni „au",

Nici un sfânt, nimeni nu zice „au"

Dacă împungi o dată în cer

Cu acul.

Fiindcă de aici n-ai nici un fel de ecou.

La tulburat

Eleşteul era plin de şerpi cât codiria biciuştii.

Se suiau pe papuri în sus, până la moţ, se-ndoiau cu ei,

Ori ieşeau în fân - fâş, fâş! îi tăiau cositorii cu coasa

Şi-i întindeau pe mărăcini, să-i numere

Ca şi când popa (Eleşteul cădea pe-a popii)

Ar fi tocmit un cârd de Sfinţi Gheorghe

La tăiat de balauri.

Lângă Eleşteu era Vâltoarea, adâncă,

Şi-n câte-o duminică, vara, se strângeau oamenii la Vâltoare

Să prindă peşte.

Se făcea întâi zăgazul, cu brazde, crengi.

La urmă intrau toţi, mai în izmene, mai goi

Dacă reuşeau să ţină la distanţă muierile,

Şi-o luau de la o margine, tulburând afundul cu piciorul,

Răscolind mâlul gros, te duceai în el până spre genunchi,

Ca-n coca dintr-o căpistere, ori parcă jucai în teasc.

Ca să meargă mai repede, aduceau şi-o pereche-două de boi

Mai paşnici. Cineva-i trăgea de lanţ, ca la brăzdat

Dar era un arat de formă, tactic,

Ori numai îi goneau cu parul de colo-colo.

„Nea, Surane! Hei, nene! Hai cu tata, că nu muşcă!

Nu le staţi, mă, boilor în cale!

Că se sperie, naiba, şi vă amestecă aci cu gioavla."

„Nene" erau boii. „Boilor" li se zicea oşiştiilor mici, copiilor

Care se-ndesau în coarnele animalelor.

In pieile goale, roşii ca racii, ei fuseseră primii

In gâldan. Tulburau mai pe la margine,

Unde era gârla până la glezne.

Cei ce nu ştiau să-noate şedeau cuminţi ciuciuliţi pe lângă

Sălcii, răchite,

Cu hăinuţele chitite şi legate cu cureaua să nu se-mprăştie.

Erau îndoiţi: să intre şi să dea şi ei din picioare acolo

Câineşte, ţinându-se cu mâinile de mal? ori să mai aştepte

Să mai crească o ţâră şi-n ăst timp mai scade şi nivelul?

Unii veniseră cu câte două tiugi, legate cu aţă,

Şi alea-i ţineau,

Pluteau ca boierii pe deasupra. Şi-odată cineva

Le trăgea tiugile de sub burtă

Şi-i vedeai cum se duc speriaţi în jos,

Ţipau şi-nghiţeau apă.

Al Nepoatei ieşea, cât era de lung. Se făcea că are treabă

La ţoale şi jarp! câte-un brânci la fricoşi şi corconiţi,

Se pomeneau ăia dând din mâini, ca-naintea trenului.

Ori îi lua frumos de mijloc şi-i azvârlea, fleaşc!

în mijlocul liştevii, ca pe sacii cu făină.

„Curaj, găină, că te tai" - râdea el cu dinţii mari şi galbeni.

Era o chirăială, o bâzâială, un râs! Bâlci, auzi dumneata!

Ţipau muierile mai de departe, de la taină: Muică, muică!

Şi aruncau cu zburaturi. Drăcuiau, că le-neacă zăltatul odoarele.

Dar cum să se-nece, ce vorbă? Că ăi de-notau ca vidrele,

Vârlan al lui Ioane, ai lui Cretan, ai lui Seder, Gică-al lui Rinu,

Numai ce-i luau de tur, vorba vine, şi dădeau cu ei pe mal,

Mai săreau şi de trei ori în sus, ca mingea.

„Iote că şi-ncepură să se dea prinşi! Cine zicea c-o dispărut

Peştele din Ţara Românească şi Oltenia? - făcea Marin al Nepoatei

Dar ce? Acolo se-nvaţă marina pe dâmb? - râdea el.

Pe mine, când eram ca ei, nu m-a aruncat, tot aşa, Ilie al Floarei?

M-am dus la fund de nu m-am văzut.

Mai am şi-acum apă-n urechi.

Vă clătirăţi, bă, gura cu odicolom?

„Da, că te spui eu la nenea!"... scâncea vreunul.

Vâltoarea începea să se-ngroaşe, să se-negrească,

Bolborosea din jos,

Făcea si spumă murdară pe sub sălcii.

„Gata, scoateţi boii afară, să rămână doar dobitoacele!"

„Care aruncaşi, mă, a javră? Marş afară, nu mai limbai apa acia!

Ni! Mânca-ţi-ar stăpânul coada!"

„Bă! Nu vă mai ţineţi de drăcii!"

Erau şi oameni mai în vârstă acolo, cu mustăţi, foarte serioşi.

Când tulburau, parcă erau toţi şchiopi,

Aşa mergeau, ameninţând de-un picior.

Dădeau ca-n muşuroaiele de cârtiţă.

Apa le mai lua greutatea de pe inimă,

Vorbeau despre împroprietărire,

Ori îşi aminteau din armată.

„Acum om lăsa-o o ţărişoară, să se slăiască,

Să vedem când scoate capul inamicul."

„Na! Că şi eu căleai pe ceva moale! Să mă răstoarne, auzi?

Doamne fereşte! Dacă n-om prinde noi un loitrar de peşte aici

Ca Petru Rareş, să-mi ziceţi mie Cuţu - se mira al Nepoatei.

Deodată apăreau spinările albicioase.

Năuciţi, scoşi cu japca de sub răgălii,

Bieţii peşti îşi sclipeau în nesiguranţă solzii graşi.

„Iii! Uite-1! Sări! îl văzurăţi cum făcea bolta?

Săi, nene Tomo, cu dumicatul. Să-ntingem în el, cât sfârâie..."

Iar nunta-ndărăt, în baltă.

Acum îndrăzneau şi unele cucoane.

„Ei, da' ce? Nu sunt oamenii noştri?

Nu-i vedem şi-acasă?"

îşi sumeteau fustele până mai sus

Şi-aşa făceau prin valuri cu ciurul, sita a rea, cu vreun geac

Rupt.

„Leliţo, nu te uita prin sită, fa, că orbeşti.

Şi nu le da să sugă din ţâţa a stângă, că se-nvaţă stângaci".

Unii pescuiau chiar cu mâna goală.

Era ameţit peştele, nu mai avea nici o snagă-n el,

Şi nici direcţie.

O dată ştiu că Ilie a scos de la podul lui Giurcă un crap cât Plosca.

Dar cei mai mulţi erau aşa ca deştiul ăl gros, Alţii, mai lungi - nisipariţă, crăpeeni, plătică de

Are solzii în multe culori, ca betele,

-Şi fâţe mărunte,

De sunt bune-n tigaie, trecute prin mălai şi prăjite

Cu ulei de floarea-soarelui şi cu ceapă verde.

 „Tot la mine trag, mânca-i-ar tata!

Ştiţi, cât de sărac, dar să ai bani mulţi.

Bani mulţi colo, boldoaşă la brâu!"

Al Nepoatei, cu gura lui mare, prindea, nu prindea,

Arunca o altă lumină asupra situaţiei, o cârmea din vorbă.

Altfel, puteai să te crezi şi-ntr-un vis rău,

Cu oamenii într-o apă mare-neagră,

Zbătându-se ca înecaţii, să iasă din balta aia,

Cât albul ochiului la orb, plină de gunoaie,

Mocirlă în care te duci la fund, ca sorbit de-un gâtlej mare

Şi-n ceafă simţi pumnul unui val cât muntele.

Goi până la brâu, uscaţi, oamenii parcă încercau să

Se prindă de-un peştişor care să-i şi ţină deasupra,

In timp ce muşcau din el şi-1 îmbucau, cu oase.

Se mai nimerea şi câte-o broască,

O azvârleau măgădanii ăi mari tocmai în sânul vreuneia mai aşa,

Sărea aia de-un stânjen, zdruncinată,

Ca-n carul Sfântului Ilie.

„Iote tocmai unde trasă, nene? Nu mişca, Tilino,

Stai că ţi-o scot eu ca pe mărăcine...

Lasă, că nu fac blândă unde pun mâna, că mă spălai adineaori.

Dacă te mai fereşti o ia-n jos, ţin-te mă, la ea!"

Era mai uşor cu cele ţestoase, grele ca râşniţa,

Să rupă văşcălia ciurului, nu alta.

Aşa mişcau capul mic într-o parte şi-n alta,

Ca pendulele din Craiova, care se văd pe fereastră.

Ţestoasele stăteau poate-n mâl ascunse, din vremea

Ultimelor năvăliri barbare, erau ca nişte copite pierdute.

„Bagă mâna-n apă, bă!" a ţipat Al Nepoatei la mine.

Trăsesem de sub răgălii un şarpe să nu zic cât sulul războiului

Dar nu mult mai mic. Văzusem mişcând şi-am îngâmbat mâna.

Se-nfăşurase pe braţ ca jurebia pe vârtelniţă.

„Nu-1 ţine la aer, că te muşcă!"

Mi s-a părut că toţi de-acolo din baltă

Suntem înfăşuraţi de şerpi veninoşi, ca de bice,

Care ne mână în Eleşteu, de unde nu mai poţi ieşi.

Ţipăm, dar n-avem glas,

Doar căscăm gura şi bolborosim ceva prin apa tulbure.

Lighioana s-a îndepărtat cuminte, înotând cotit, ca urina boului.

La urmă s-a dat drumul la zăgaz. Muierile, fetele îşi storceau poalele.

Peştii se zbăteau cu gurile căscate în gărniţi şi coşuri.

Se credeau tot în Vâltoarea, care nu seacă niciodată

Cu ochii fără pleoape plângeau la soare şi prevesteau seceta

Broaştele-ţestoase se cuibăreau iar în adânc

în vechi urme de copite.

Lumea se risipea pe la case,

Bucuroasă c-a ieşit la linia de plutire.

Acum, la anul, cine-o mai avea zile albe.

Fârşeala

Începutul bătrâneţii se cunoaşte după aceea

Că, de la o vreme, nu mai sărezi mămăliga.

Se aşezau ăia la masă, hupiţi,

Luau cocoloşiţi, îmbucau şi scuipau.

-    Ptiu! că iar uitaşi să sari.

-    Aoleu, păcatele mele.

-    Păi, gustă şi matale.

Femeia mesteca şi se oprea

Şi-i întreba pe copii, care se uitau:

-    Mă, muică, ori oi fi pus eu sare în a drăcie? Parcă nu.

-    Ba da, nu-mi ceruşi mie tiuga adineaori? Nu ţi-o detei eu cu sare?

-    Iote-mi uitai.

Asta venea odată cu părul cânepiu,

Când plecai spre vadră şi nimereai la unghete,

Ei, d-apoi sunt bătrână!

(Avea patruzeci de ani şi se socotea bătrână!)

Mă luă aşa o fârşeala prin corp,

Mă fârşii toată.

Trenul

Cazacu venise din armată. Era gros

Şi cu nişte mustăţi mari, zdupos.

Şi cu ochii bulbucaţi, bolboiaţi, aşa.

Şi pierduse efectele militare

Şi-l dă Curtea marţială în judecată.

Vine cu citaţia la Fănica.

-    Bine, mă, ce-ai făcut?

-    Am pierdut ţoalele - sau puşca - nu ştia nici el.

-    Mă, tu te joci cu puşcăria?

-    Păi, ce să fac, frate-meu, dacă le-am pierdut?

S-a dus acolo în Moldova, la Iaşi.

Şi când a venit:

-    Ce-ai făcut, mă, cum ai petrecut pe-acolo?

-    Bine, nu mi-au făcut nimic.

-    (De unde, i-au dat ăia drumul,

Văzând că e otova).

Mă, da' mi-a plăcut în tren!

Numai femei frumoase, numai fete, cocoane frumoase.

Să tot pupi şi să muşti.

Tata râdea de se prăpădea.

-    Păi, bine, mă, tu te repezi la ele - alea erau ale tale?

Călătoreau femeile, ce, stăteau?

-    Bă, numai femei frumoase, să tot pupi şi să muşti.

Cel mai mult mi-a plăcut trenul!

-    E, de-aia ai pierdut tu puşca şi-nainte.

Uite-aşa a descoperit Cazacu trenul

Şi i-a plăcut înghesuiala, putea omul să vorbească.

Să se afirme.

Pamală

Mitru lui Viţă se-mbăta

Şi când se-mbăta, toată noaptea

Alerga prin curte, drăcuia.

Spărgea toate prin curte, lovea.

Ea se pitula, nevastă-sa.

Dormea prin paie, să n-o găsească.

Povestea:

-M-a apucat într-o zi, el aşa cu ţuica-n nas,

Şi eu doar băgasem mălaiul în ţest, că aveam,

Şi s-a pus şi-a scos mălaiul din ţest

Cu vătraiul Şi-a jucat în el.

-    Şi ce-ai făcut, fină?

-    Păi, ce să fac? El s-a culcat, s-a liniştit,

M-am apucat şi-am făcut altul.

Avea şi ea copii, care cereau de mâncare

Şi oameni la lucru.

Lui îi zicea lumea Pămală.

Era mare, bloncos, purta căciula pe-o parte.

Şi plăcerea lui, să-ntindă hora-n mălai,

Aşa de unul singur,

Trăgea o sârbă-n mălaiul cald,

Haiduc de codru de mălai.

Purcea

Lucrau la casa noastră, după ce-a ars.

Am găsit doi oameni, pe Titu Popescu şi Sandu Sfoiog.

Ce făceau? Făceau ciorba, la lipit, vergeluiau,

Făceau speteze de podeau podul.

Şi mai era şi Purcea.

Nu ştiu cum îl chema, lumea îi

Zicea Gheorghe Purcea, mai mult Purcea.

Toţi, trecuţi prin câte-un necaz cu muierile.

Şi se-ntâlniseră ei şi-şi povesteau.

-    Şi cum ai făcut, mă Sande, când te-a scos Gligorina Afară? - zicea Titu.

-    Era nebună, mă. Mă duceam si eu la muncă, de, ca omul, Veneam seara acasă, frânt,

Da' ea stătea până adormeam, Să nu adoarmă ea înainte, se uita să nu-i iau ceva Din casă. Mă, îmi pierea şi somnul, cât eram de ostenit, Gândindu-mă că ea se uită-n gura mea să sforăi. Abea aşteaptă să-nchid ochii.

Aşa căsca, şi se-nvârtea prin casă şi aştepta să adorm. Casa ei, ce să-i faci! Trebuia să-nchid ochii.

-    Da' tu, Gheorghe, cum ai făcut? Căuta Sfoiog să mai abată vorba.

-    Ce să fac, mă?

Vin şi eu cam băut şi ea se ceartă cu mine Şi mă dă afară.

-    Ia stai tu, muiere, că nu merge aşa. Eu am o putină Aici la tine, am dat bani pe ea.

-    Ia-ţi putina, fi-ţi-ar brădoaica a dracului, că curge. (De unde? nu curgea, era bună, umflată.)

Ce să fac? Mi-am luat putina, am dus-o-n porumb în vale Dacă aş fi plecat s-o las singură... dacă mi-o fura cineva? Dădusem bani pe ea.

Aşa, am stat ciucit în ea. Dimineaţa, de noapte, Fănică Ciucă trece pe la porumbi, Că îi mâncau câinii, noaptea. Vede ceva negru. Vine acolo, Se uită-n ea. Eu am zis ca să tac. Auzisem foşnind porumbul, Paşi, da' am am zis că să tac. Şi el se uită-n putină-n capul meu.

-Ce e cu tine mă, aci?

Păi, uite, mă dădu Miţa afară,

Şi eu mi-am luat putina, că ştii c-am cumpărat-o eu.

-    Păi, bine, mă, cum ai stat tu să tremuri în ea?

-    Şi-aşa a fost, întăreşte cineva care asculta, că Dimineaţa mă duc şi eu pe la

Cumnatu-meu, vorbim de una, de alta şi el îmi spune:

-Văzui ce n-am văzut! Fusei pe la porumbi şi-o

Putină-n porumbi. Şi un om făcut covrig în ea.

Purcea luase pe Miţa lui Dumitru Pazu. Asta era văduvă

Şi el venise la lucru la casa lui Marin Corniţă. Era de prin

Gorj. S-au plăcut şi-a rămas la ea.

După întâmplarea asta şi-a vândut putina lui Jupânu.

A mai stat

Vreo două săptămâni pe-acolo pe

Mătăsoaia şi i-a trimis aia vorbă să se întoarcă, fiindcă are nevoie de el să dreagă rosturile.

Şi s-a întors.

A murit sub o căruţă. Fusese cu porumb

Să vândă, la Măciuca. S-a răsturnat căruţa şi

L-a luat târâş. L-a târât cu capul prin piatră.

Asta e viaţa omului,

Şi mai veselă, şi mai tristă.

Biografii

Muma lui Nae era de la Floreşti. Fata lui Mitruş Nică, foarte bogat, Şi mai avea ea un frate

Care era perceptor. Iar ăla era foarte rău.

Şi cotea beuturile, cât au cârciumarii în beciuri

Şi-atunci, într-o noapte, a luat o lumânare,

A intrat în gârliciul beciului, la urmă în beci

Să cotească un butoi de spirt.

Şi când a apropiat lumânarea, să vadă,

A luat foc butoiul şi-a ars acolo în beci,

Cu casă cu tot.

Şi Nae era tot vrăjmăşos aşa

Şi mumă-sa îi zicea: „Astâmpără-te,

C-o să arzi ca frate-meu Nică".

Iar tata lui Nae era bulzeştean, Banta,

Şi el rău, nu suferea pe nimeni să-1 calce.

Ori să intre în pădurea lui.

Aveau pădure multă, bogaţi.

Porţile erau de-alea acoperite cu şiţă, mari, frumoase,

Şi-acolo Banta îi pitula pe haiduci,

Pe Trancă şi cu hoţii lui, de nu-i găsea potera, neam.

Pe Trancă îl îndesa cu pungi de aur,

Şi-aşa se-mbogăţise Banta. Cumpărase moşii, păduri.

Au avut mai mulţi copii. întâi o fată, Anica,

De-a ţinut pe Gogiuman,

Care-a venit c-o pereche de desagi cu bani de aur,

 Ăsta i-a dat fata, pe Anica, şi-au făcut şi ei casă

Pe locul care vine de la deal de casa noastră.

Şi Anica a murit tânără.

La urmă Gligore, care s-a-nsurat cu fata lui Şonea

(Tatăl Vitilinei, cu casă în Mătăsoaia), iar bogată. La urmă Gogu,

Care s-a-nsurat la Bălceşti şi-a fost blestemat,

Machea, c-a făcut doi băieţi şi când au ieşit învăţători

Au murit amândoi de oftică.

La urmă, după el, Mitru.

Şi pe urmă a mai avut unul, Fănică,

De-o seamă cu tata, şi-a murit în 1917 în război.

Ăştia erau copii lui Banta, fraţii lui Nae.

În timpul ocupaţiei nemţeşti, Banta avea cinci feciori

Toţi în război, dar el se făcuse primarul nemţilor,

Se ducea pe la oameni, drăcuia, înjura,

Le lua boi, oi, şi ouăle de sub cloţă,

De-l blestemau toate muierile,

Şi el umbla cu trandafiri în piept.

Îmbrăcat c-o giubea peste cămaşă, cu găetane negre

Pe piept. Giubeaua n-avea mâneci.

Iar la picioare, pe pulpe, tureci, tot numai găetane.

Se gătea şi pleca la vânătoare de toate alea,

Să le dea nemţilor.

A murit bine, acasă.

Verii Ilincăi

Tata îi zicea Ilincăi „gagă“.

Muma Ilincăi era din Frăţila,

Şi când se ducea tata pe la Bălceşti

Se-ntâlnea cu verii ăia ai ei din Frăţila.

Întreba Ilinca:

-    Da' rude de-ale noastre ai văzut pe-acolo?

-    Am văzut, gagă.

Erau îmbrăcaţi cu şubele bune pe didijos

Şi cu câte-o treanţă rea pe deasupra.

-    Ei, gagă, treanţa rea păstrează haina a bună.

-    Taci, gagă, din gură, nişte năroji.

Păi, cu căciulile-ntoarse pe dos şi cu ciomegele mari?

Uite-aşa umblau prin târgul de vite.

Se plângea Ilinca, altă dată:

„Aveam şi eu, mumă, giubea,

Aveam giubea cu sangepii până jos, aşa de laţi.

Şi mi-au furat-o, mi-au furat-o, mumă“.

Ignatul

– E, azi-noapte visă porcul sânge, zicea mama, dimineaţa, oftând.

-    Păi, cum aşa?

-    Fiindcă azi e Ignatul, îl tăiem, -îu!

Se ducea Nicolae de-i chema pe Mitran, pe Seder, pe Chirimenţi,

Vecini care ştiau dinainte, îi găsea ascuţindu-şi cuţitele.

Le vedeam căciulile ţuguiate pe deasupra gardului, aşa săltau.

-Duceţi-vă unul de legaţi ăl câine, mă. Să nu se dea la lume.

Porcul parcă presimţea, odată se făcuse spărios, nu mai venea

La porumbul întins.

Ceva de pe vremea când era frate cu mistreţul şi liber îi scapără

In ochii roşii. Părul i se zburlea pe coamă.

înghesuit lângă gard era prins de picioare şi răsturnat jos, buf!

„Mă ţine bine de el! Hăă!!"

Se auzea guiţatul lung, horcăitul.

Noi, închişi în odaie, ne îndesam deştele în urechi, dar vaietele

Prietenului nostru, sfâşietoare, se strecurau pe lângă deşte,

Ne cutremuram.

Ne schimbam părerea despre Mitran, Seder, ăştia care ştiau atât

De bine să facă de petrecanie.

Când aflam mai din timp când cade Ignatul, eu cu Ionică ne sculam în ziua aia mai devreme, şi-1 scoteam în vale, pe la fundul Grădinilor.

Să se piardă în lume, să ia drumul codrului, pe Mătăsoaia, ca Haiducii.

Dar porcul venea de cum o auzea pe mama râcâind ceaunul.

Odată abia învăţasem să fac literele şi i-am trimis de cu seara

Un bileţel, scris cu litere de tipar.

I l-am pus în coşare.

Mesajul era cât se poate de clar.

Guiţ, după ce-a-ntors la lumina lunii pe toate părţile

Bucata aia de hârtie cu pătrăţele,

A mâncat-o ca pe dovleac, fără s-o citească.

Cum am văzut mai târziu că se întâmplă în drame, când împricinatul

Nesocoteşte ştirea de păzeală.

După un ropot de plâns, biruia curiozitatea şi setea de spectacol,

Ieşeam din casă, cu ocazia pârlirii.

Legat de un par, era perpelit prin paiele care ardeau cu

Vâlvătaie. Focul zvântă lacrimile. Acum, dacă tot apucase de

Murise!

Parcă îţi mai trecea supărarea. începea să miroasă curtea

A şorici. Mama, în casă, cu ceaunul cu apă clocotită pe foc,

Cu postăvi întinse la vatră. Trei zile ţinea treaba.

Mai răsufla când făcea trandafirii, seara, pe măsuţa joasă,

Plină cu carne tocată cu mirodenii.

Ceaunul cu burta fierbea pe foc.

O dată a luat-o Osman, ne-a stricat Crăciunul, javra.

Crăciunul fără porc era ca şi când nici nu s-ar fi născut Isus.

„Ăia de nici n-au tăiat porc" - asta însemna că umbli

Gol,

Cea mai mare mizerie şi-un început de stricare a sufletului.

Te-ai păgânit! Te-ai păgânit! Tu nu tai porcul.

După sfintele sărbători femeile, iar cu mâinile până la coate în Carne. Topeau osânza, făceau untura, puneau la afumat slănina

Sus pe fiare pe unde iese fumul, după care o mutau pe bârnele

Din casa cu focul.

Umpleau o garniţa cu untură, puneau şi cârnaţi prin ea şi-o

Săltau în pod. Acolo se-ntărea, de frângeai lingura-n ea

Căutând după jumări ori pecie.

După aia - săpunul. Osânza şi grăsimea a rea erau fierte în cazan,

Se punea sodă, se făcea leşie din cenuşă - venea o

Muiere care ştia să facă leşie bună şi-o mai ajuta pe mama la

Mestecat,

Până când începea cazanul să bolborosească. Era dat jos şi

Până dimineaţa se închega un săpun cât roata carului.

Aici se termina şi povestea porcului, la săpun.

„Mă, Nicolae, ia du-te tu cu sacul la Picături şi cumpără

Un purcel, repezi-te mâine dimineaţă" - zicea mama –

Că văd că vă place la toţi carnea, nu vă e silă, nu faceţi

Nazuri.

Se aducea purcelul, era slobozit în coşare, mic cât o găină.

Eu şi cu Ionică şi începeam să ne facem treabă pe lângă el,

Dă-i lături, învaţă-1 să mănânce boabe, împrieteneşte-te cu el,

Gâdilă-1. Şi tot aşa.

Lăutul

- Ai, mă, că pusei albia. Care eşti primul?

Trage, mamă, 'mneata focul de sub ceaun, că se-ncinge prea tare

 Şi-i mai şi opăresc.

Reta i-a spălat pe cap, până mai încolo,

Când şi băieţii şi fetele se făcuseră aproape buni de horă.

Albia era pusă la unghere, în mijlocul încăperii, cu un cap

Pe-un scaun răsturnat, să stea apa aşa înclinată,

La capul ălălalt.

Copiii îşi aşteptau rândul în pielea goală, îşi tăiau unii altora

Unghiile cu foarfecă mare, a lui Nea Florea, împrumutată, ori îşi scoteau câte-un mărăcine din picior. Ca la recrutare,

Fiecare îşi aştepta rândul.

Săpunul mare cât un grunj sta la capul mai ridicat,

Din când în când mai cădea, ştobâlc, pocnindu-1 pe ăla care era

În albie la spălat pe piele.

„Ho, bă, ce te fereşti aşa! Că nu-ţi rupse coastele, nu nimic!

Cel mai greu era spălatul pe cap. Aici îi prindea Reta

La-nghesuială,

Pe-ăi pe care avea necaz, făcuseră vreo poznă,

-Bă, Prică, tu n-auzi? Fă-te-ncoa! (Prică era cam tare de urechi,

Se certase mumă-sa c-o vecină, când era borţoasă cu el,

Şi-atât strigase la gard că asurzise ăl copil.)

Îl lua de urechi şi-1 trăgea să miroasă ceaunul cu apă.

-Stai pe ciuci! Se apleca peste el, ţinându-1 între picioare,

Ca uliul puiul de găină, când se-nalţă cu el în slavă şi nu vrea să-i

Dea drumul deloc, oricât ai da tu cu zburaturi. Dădea cu apă

Fierbinte - „Arşi", făcea ăla, „arşi, aleu!" „Ho, că pe mine cum nu

Mă frige? Eu nu iau tot cu pumnul, că n-oi lua cu gamela."

Îl mozolea bine cu săpun - până când îi intra în ochi

Şi-ncepea să chirăie. Dacă mişca şi se văita îl lua la palme

Peste turul gol. Ţine ochii-nchişi, mă! - făcea Lie de pe

Margine.

-    Îmi intră în ochi! ţipa Prică. Jap! - altă palmă.

-    Păi, ce ziceai tu? Că nu mai încapi în mâinile mele?

De ce-ai lăsat oile de-au scăpat în lucerna? Dacă plesneau? Pleoţ!

Mai bine te plesnesc io!

- Dă mai repede cu apă, că mă ustură! ţipa copilul.

După ce curgea primul rând de murdărie, Reta se crucea de ce Vedea.

- Bă, da' ce-ai în cap, mă, omul lui Dumnezeu? Dumnezeule, iote ce găoază! Cine ţi-o făcu, mă? De ce nu Mă-ntrebă

Şi pe mine - măcar să ţi-1 fi spart de tot.

-    Bube? Lindini? venea şi gaga Iţa să se uite.

-    Aoleu! Ai lui Bâţu, mi-1 sparseră. Când ne-am bătut cu Zburaturi.

-    Mă băiete, copiii mei or să umple drumurile, că nu ştiu

Să se arănească, ofta biata femeie.

Îi creşti, numai tu ştii cum, îi faci mari, şi ei, ia uite...

Sunt numai zgaibe. Acum începea să plângă Prică de părere de rău

Că moare. „Ho, că nu ţi se vede creierul, nu-ţi ies maţele

Pe-aici,

Altă dată să te mai prind că mai ieşi la joacă."

Urma Lie. Ori rămânea numai ea cu fetele şi

Le-nvăţa să-şi spele coadele, - „că azi, mâine vă măritaţi

Şi n-o să stau io lângă voi toată viaţa".

Şi tare, către băieţii care stăteau primeniţi cu cămeşoaiele

Lungi

Pe scara înaltă, să se zvânte la soare,

„Vedeţi, acuşica ieşiţi colo-n drum, unde e mai moale, unde se

Scaldă

Găinile alea şi puneţi-vă ţărână-n cap.

Făă! dă cu leşie mai multă, ce faci tu acolo? Pe cine zici că

Păcăleşti, ai? Doamne, pupa-ţi-aş tălpile...“

Procesul

Moaşa asta tânără era nouă în comună,

Venise dintr-un sat de la Dunăre

Şi Nae, cum era el bun de fomei,

S-a luat cu ea.

Ea sta întâi la cineva în gazdă,

Şi el a luat-o de-acolo şi-a mutat-o în casa lui Gogiuman,

Care era cumpărată de el.

Şi-au pus la cale să-şi lase el muierea şi s-o ia pe ea,

Că e moaşe, de!

Degeaba era ea moaşe, dacă el nu făcea copii! A dat divorţ, fără să ştie nevastă-sa,

Şi când a fost la pronunţare, el s-a dus cu moaşa la Craiova

Şi-a băgat-o pe aia, la judecată, în locul muierii.

Ea s-a dat drept ailaltă şi a zis că: „Ei! dacă el vrea să mă lase...

Eu n-am nici o pretenţie! că dacă n-am avut şi eu noroc, de!"

Şi Ana, nevasta a bună, numai că s-a pomenit cu hotărârea de

Divorţ acasă, precum că Ana Banta e desfăcută de Nae Banta.

S-a crucit, că nu ştia nimic

Şi nu voia să plece de-acasă, de la rostul ei.

Şi-a luat-o Nae târâş de picioare,

Cu capul troncănind pe jos prin gloduri, prin cărămizi,

A scos-o afară la poartă

Şi i-a-ncuiat poarta.

Iar pe dăbuleancă a băgat-o-n casă, că de la Dăbuleni era aia.

Pe urmă Ana a sărit şi ea peste poartă

Şi s-a dus şi s-a culcat la uşă,

A adormit toată noaptea la uşă, ca un câine.

Şi pe urmă, dimineaţa, o fată de-o crescuse ea de suflet

A auzit şi a venit cu bărbatu-său şi-au luat-o la ei.

Şi-a stat acolo vreo lună de zile.

Şi-au pândit până-ntr-o zi, când n-a fost Nae acasă,

Au venit şi-au intrat peste moaşă

Şi-au bătut-o şi-au turnat vitrion pe ea, pe ochi şi peste tot

Şi-aia s-a-mbolnăvit şi-a murit.

A dus-o Nae la Bălceşti la spital, degeaba.

Pe Ana asta o luase Banta când avea ea cincisprezece ani şi el treizeci.

Ea n-a păţit nimic, c-a sărit lumea,

Ce s-a băgat venetica peste femeie, să-i strice casa?

De întors, nu s-a mai întors să trăiască amândoi,

Că acum era divorţată. Vezi, dacă spusese la proces

Că n-are nici o pretenţie şi că se desface de el...

Ruda

Marin Trancă, fiind însurat de vreo douăzeci de ani,

A făcut el socoteala într-o zi şi s-a găsit rudă

Cu nevastă-sa. Aoleu, cum să mă mai culc eu cu ea,

Dacă-mi e rudă?

Şi-a găsit una care-i plăcea lui, de la Gaia, satul vecin

Şi se ducea întotdeauna acolo, venea seara prin pădure.

Pădurea mare, cu primejdii, dar lui nu-i păsa,

Aşa e omul, când îi e drag.

Mama fetii 1-a întrebat: - Mă, tu eşti însurat?

-    Am fomee şi doi copii.

-    Şi la ce venişi?

-    Păi, vreau să iau fata dumitale, că, vezi dumneata,

Cu nevastă-mea sunt rudă, m-am găsit rudă cu ea.

-    Pleacă de-aici, fire-al dracu de nărod,

Du-te la copii, când ai luat-o pe-aia, n-ai ştiut că ţi-e

Rudă? După atâţia ani ţi-ai adus tu aminte?

-Avea dreptate şi ea - asta o povestea chiar el –

Am plecat. Mă mai duc la trei, patru zile,

Intru în casă, dau bună seara, iese unu de după uşă.

-    Ce e cu tine aici? Şi dă-i.

-    Lasă-mă, neică, să-ţi povestesc.

-    Ce să povesteşti, bă? Tu ai muiere şi copii mari.

Şi m-a fugărit. N-am odihnit decât în pădure.

Altă dată Marin Trancă povestea mai frumos.

-    M-a întrebat într-o zi mama fetii:

-    Da' dumneata ce cauţi pe-aici, mă gagă?

-    Păi, iote la ce venii,

Vreau să iau fata asta a dumitale.

-    Păi, dumneata n-ai fost însurat, că eşti cam trecut.

-    Am şi muiere şi doi copii, de ce să mint.

Mă, parcă i-aş fi vărsat o oală fiartă pe picioare.

-Atunci ce caţi, mă, aci?

Să nu te mai prind că te opăresc, fire-al dracu de golan.

A tânără era pe-afar'.

„Fă, ce mă fac, că i-auzi

Mumă-ta să nu mai viu." „Lasă, să vii, zice, că îi trece."

M-am dus acasă cu inima grea.

Mai statui vreo două seri, nu mai putui răbda, mă dusei.

Mă duc acolo, a mică nu era acasă, intru şi eu,

Dau bună seara, ca omul, ea, a bătrână, nu-mi mulţumeşte.

-Ce cătaşi, mă, iar venişi?

Stau eu acolo, s-o mai încânt cu vorba.

„Gagă, că muierea

A plecat, că n-o mai ţin, că suntem rude."

Ea mă drăcuia: „Pleacă, golane, de-aci".

În timpul ăsta, ce să vezi dumneata?

Nu ştiu de unde iese, după uşă, unde l-o fi băgat,

Un găligan mare c-un ciomag. Şi jap, jap!

Nici nu ştiu cum am ieşit de-acolo.

Şi fugi, eu mic în pas, el mai mare, unde mă ajungea, da.

Eu cred că el putea să mă ajungă des-des, da'nadins

Mergea mai încet.

 „Lasă-mă, nene, că nu mă mai vezi pe-aici. Iartă-mă."

M-a lăsat la Prodişte, n-a mai coborât coasta.

S-a întors îndărăt.

Eu am stat jos, m-am închinat şi-am zis:

„Sufletul mi-o mai da

Pe-aici". Vin acasă amărât, abătut, bătut, cu spinarea umflată.

Muierea: Bine, mă, iar fuseşi?

-Lasă, fă, că s-a terminat, acum să mă mâi tu şi nu mă

Mai duc.

În casa muierii

Sandu Sfoiag s-a însurat cu Gligorina.

Sta în casa ei, că el nu-şi făcuse, dacă tot avea ea.

într-o dimineaţă ea pleca la Bălceşti.

-    Scoală, mă.

-    Păi, de ce să mă scol, fă, la miezul nopţii, că eu nu

Merg la Bălceşti.

-    Du-te pe la tac-tu-n deal.

-    Păi, ce să caut eu pe la tata, acum până-n ziuă?

Nu l-am văzut ieri?

-    Păi, să-ncui uşa, că nu te las eu singur în casa mea.

Acum eu aş fi plecat, dar îmi spălase cămaşa,

Că, n-aveam decât una şi-mi dăduse un combilizon de-al ei.

Cum să mă duc eu aşa la tata? Cămaşa era udă.

Ea-mi da zor să mă scol. Dacă-am văzut, m-am sculat,

Mi-am strâns bine haina la gât, am prins-o cu un cui

Şi-am luat cămaşa udă, chitită, s-o usuc acolo.

Când mă vede tata: „Păi, ce e, bă, cu tine?"

-    Păi ea plecă la Bălceşti să târguie.

-    Şi dacă plecă, ce?

-    Păi, mă dete afară şi-ncuie uşa, până se-ntoarce.

-    Fire-al păcatelor cu muierea ta - aşa o duci tu acolo?

Să nu te mai prind că-i mai calci pragul.

Dimineaţa am pus cămaşa la soare, s-a uscat,

Ea a venit după combilizon, dar nu l-am mai dat.

Fântâna

Dacă treci pe la fântână, înainte de răsăritul soarelui,

Vezi multe femei tinere şi bătrâne,

Scot apă şi ameninţă din mâini,

Ori boscorodesc descântece.

E un fel de coadă la apa ne-ncepută, fântâna are-n ea

Toate leacurile, ca un dispensar.

De, unele au copii mici şi le-a pierit laptele

Fiindcă le-a picat laptele din ţâţă pe jos

Şi l-au atins furnicile.

Sau după lehuzie, la primul drum în sat,

Stăpâna casei n-a stropit-o pe lehuză

Cu apă peste picioare

Şi nu i-a dat să mănânce ceapă cu sare.

Una avea o faşă în care erau legate o lingură

Şi-o ceapă.

A scos apă în vadră, a luat cu lingura de trei ori

Şi-a băut zicând:

„Eu beau cu lingura apă,

Să-mi vie laptele ca la o vacă".

Apoi a muşcat din ceapă zicând:

„Eu îmbuc din ceapă

Să-mi fie laptele ca la o iapă".

Aşa era înainte vreme la fântână,

Apa nu era doar apă,

Izvoarele din pământ aveau legătură cu ce i se-ntâmplă omului

Şi muieretul venea cu probleme, să le rezolve aici, înainte de-a se arăta soarele.