PROFIL DE SCRIITOR
ŞTEFAN DINCESCU
DINCESCU ŞTEFAN (numele literar al lui Ştefan Dincă), n. 22 sept. 1954, în
comuna Carpen, cu Filologia la Craiova (1981), este un doljean devenit băcăuan,
care debutase în antologia „Prier“ (1988)
cu poezie, continuând să persevereze în lirică, publicând între altele: Turnir cu Demostene, Viaţă în pielea goală, Ultimele rubaiate ale lui Omar Khayyãm în
traducere imaginară de Ştefan Dincescu, Decesul
trompetei, Pandaliile fericitului Iov,
Se spânzură condeiul!, Fiii alambicului, Jelind mălinii viscoliţi (Serghei Esenin, traducere imaginară) şi
lucrări de gramatică practică (27 de titluri), pe care eminentul dascăl le-a
tipărit pentru învăţământ. Membru al Filialei Bacău a USR. „În Bacău – oraşul adoptiv al acestui oltean nărăvaş şi abrupt, care
este Ştefan Dincescu – ar fi, cred, imposibil ca printre cei ce mai citesc
poezie să se afle cineva care să nu se fi speriat de limbajul frust şi de
spontaneitatea versurilor lui: ele scuipă flăcări şi împrăştie fecale peste
alcătuirea ipocrită a lumii noastre.“ (Eugen Negrici)
BORIS CRĂCIUN
DANIELA CRĂCIUN-COSTIN
(Din ,,DICŢIONARUL SCRIITORILOR ROMÂNI DE AZI“,
Editura PORŢILE
ORIENTULUI, IAŞI, 2011)
ŞTEFAN DINCESCU
1. Facultatea de Filologie, Craiova,
1977 – 1981
2. Masterat: Facultatea
de Litere, Universitatea „Vasile Alecsandri“, Bacău, 2007 – 2009
3. Membru
al Uniunii Scriitorilor din România, Filiala Bacău
4. Director al Editurii Amphion
5. Director al revistelor: Anteu, Athanor, Syrinx, Corn de melc
6. Debut editorial, prin concurs, în antologia Prier, Editura Cartea Românească,
Bucureşti, 1988
7. Colaborări:
√ Ramuri;
√ Ateneu;
√ Deşteptarea;
√ Ziua;
√ Argus;
√ Catedra;
√ Luceafărul;
√ Plumb;
√ 13 Plus;
√ Vitraliu;
√ Literatura şi arta.
CĂRŢI PUBLICATE
I. POEZIE
◊ EDITURA
CARTEA ROMÂNEASCĂ
Străjer (în antologia Prier; 1988)
◊ EDITURA EMINESCU
Turnir cu Demostene (1991)
◊ EDITURA
PLUMB
Viaţă în pielea goală (1993)
◊ EDITURA AMPHION
1. Lancea lui Ahile (antologie; 2002)
2. Cel de pe urmă Laocoon (2003)
3. Ultimele rubaiate ale lui Omar
Khayyãm în traducere imaginară de Ştefan Dincescu (2004)
4. Ieşirea din cetate (antologie; 2005)
5. Decesul trompetei (2005)
6. Fiu al Maicii Lot (2005)
7. Pandaliile fericitului Iov (antologie;
2006)
8. Se spânzură condeiul! (2007)
9. Clóţele Şeherezadei (antologie; 2009)
10. Fiii alambicului (2009)
11. Jelind mălinii viscoliţi • Serghei
Esenin • Traducere imaginară (2010)
12. Adio, Mister Bashô! (2010)
13. Metaforă tăiată la gât (antologie;
2011)
14.
Poeme foc cu foc (2013)
II. LIMBĂ ŞI
LITERATURĂ ROMÂNĂ
◊ EDITURA
PLUMB
1. Sintaxa frazei (1995; 1997)
2. Sintaxa propoziţiei (1996; 1997)
3. Analize gramaticale (1997)
◊ EDITURA AMPHION
1. Gramatica limbii române • Teste (2000)
2. Morfologia limbii române
(2000)
3. Sintaxa frazei (vol. I, 2001)
4. Sintaxa
frazei (vol. II, 2001)
5. Sintaxa propoziţiei (vol. I, 2002)
6. Sintaxa propoziţiei (vol. II, 2003)
7. Limba română în gimnaziu (2003)
8. 132 de teste de limba română
(2003)
9. Gramatica limbii române • Fraza
coordonativă • Fraza subordonativă • Tipuri structurale (2004)
10. Lexicul limbii române (2004)
11. Fonologia limbii române (2004)
12. Limba română • Morfosintaxă (2005)
13. Gramatica limbii române • Evaluare
(2005)
14. Limba şi literatura română în
gimnaziu • Testare naţională (2005)
15. Sintaxa propoziţiei în
gimnaziu (2005)
16. Limba română • Lexic • Teste de evaluare (2006)
17. Sintaxa frazei în gimnaziu
(2007)
18. Fonetică funcţională (2007; 2008)
19. Limba şi literatura română în
gimnaziu • Teste • Evaluare • Autoevaluare (I, 2007; 2008)
20. Morfologia limbii române • Teste •
Evaluare • Autoevaluare (2007; 2008)
21. Lexicul limbii române în 50 de
teste (2008)
22. Limba română. Sintaxa
propoziţiei (I, 2009)
23. Gramatica limbii române • Propoziţii
subordonate necircumstanţiale (2009)
24. 30 de teste de limba
română (2009)
◊ ÎN COLABORARE
(ŞTEFAN DINCESCU, DANIEL FLORIN DINCĂ)
1. Limba română. Fonologie. Lexic (2009)
2. Morfosintaxa limbii române (2009)
3. Limba şi literatura română în
gimnaziu (2010)
POEZIE – REFERINŢE
CRITICE
1. Eugen Simion (România
literară, nr. 6, 1989)
2. Gheorghe Iorga
(Ateneu, nr. 5, 1989)
3. Petru Cimpoeşu (Pur
şi simplu, nr. 11, 1991)
4. Mircea Moga
(Luceafărul, nr. 41-89, 1991)
5. Gheorghe Iorga
(Catedra, nr. 23-24, 1991)
6. Victor Mitocaru
(Ateneu, nr. 1, 1992)
7. Eugen Budău (Pur şi
simplu, nr. 36, 1992)
8. Eugen Budău (Viaţă în
pielea goală, Plumb, 1993)
9. Ştefan Radu
(Deşteptarea, nr. 35, 1993)
10. Ioan Enea Moldovan
(Ateneu, nr. 1, 1994)
11. Dumitru Micu
(Literatorul, nr. 2, 1994)
12. Petre Isachi (Viaţa
băcăuană, nr. 29, 1995)
13. Eugen Budău
(Zburătorul, nr. 1-2-3, 1995)
14. Dumitru Micu (Istoria literaturii
române, Saeculum, 2000)
15. Eugen Budău
(Scriitori băcăuani, II, Plumb, 2001)
16. Gheorghe Iorga
(Lancea lui Ahile, Amphion, 2002)
17. Gheorghe Iorga
(Ultimele rubaiate ale lui Omar Khayyãm în traducere imaginară de Ştefan Dincescu, Amphion, 2004)
18. Eugen Budău (Bacăul
literar, Universitas XXI, 2004)
19. Cornel Galben
(Poeţii Bacăului la sfârşit de mileniu: debuturi 1990-2000, Studion, 2005)
20. Gheorghe Chiţimuş
(Vitraliu, nr. 3-4, 2005)
21. Dumitru Micu
(Pandaliile fericitului Iov, Amphion,
2006)
22. Petre Isachi (Pandaliile
fericitului Iov, Amphion, 2006)
23. Petre Isachi (Se
spânzură condeiul!, Amphion, 2007)
24. Dumitru Micu
(Clóţele Şeherezadei, Amphion, 2009)
25. Eugen Negrici
(Jelind mălinii viscoliţi, Amphion,
2010)
26. Dumitru Micu (Jelind
mălinii viscoliţi, Amphion, 2010)
27. Gheorghe Iorga
(Adio, Mister Bashô!, Amphion, 2010)
28. Laura Frîncu (Ateneu, nr. 4, 2011)
29. Petre Isachi (13
PLUS, nr. 152, 2011)
30. Ateneul scriitorilor
(Ateneul scriitorilor, 2008)
31. Antologia Plumb
(Ateneul scriitorilor, 2008)
32. Enciclopedia judeţului
Bacău (Agora, 2008)
33. Scriitori români
clasici şi contemporani: un dicţionar biobibliografic esenţial (Porţile Orientului, 2010)
34. Dicţionarul
scriitorilor români de azi (Porţile Orientului, 2011)
35. „SIMPOZIONUL
CUCUTENI – 5000 Redivivus: Ştiinţe exacte şi mai puţin exacte (ediţia a VII-a)
Culegere de lucrări“ (Chişinău, 2012)
REFERINŢE CRITICE (SELECTIV)
PANDALIILE FERICITULUI
IOV
Traversate separat, volumele de
versuri şi lucrările de gramatică semnate de Ştefan Dincescu par a nu fi ale
aceluiaşi autor. Profesorul de limba română instruieşte asupra morfosintaxei şi
propune teste gramaticale urmând cele mai stricte norme ale metodologiei
didactico-ştiinţifice; poetul e un nonconformist radical, un anarhist, nu o
dată agresiv, un „gângav Musaios“, care îşi „schimbă veşmintele cu
măscăriciul“, care „adoarme înjurând (...) visează blestemând“, care surprinde
„viaţa în pielea goală“. Este oare poetul negaţia dascălului? Doar la prima
impresie, la o lectură neanalitică. La primul contact cu poemele lui Ştefan
Dincescu, cititorului îi sar în ochi violenţe de limbaj, licenţe lexicale,
oralităţi frivole, unele cu tentă argotică: „devlă“, „scăfârlie“, „maţ de
bazar“, „Stafii gravide / vor să borască“, „Dă-l dracului veacul!“,
„Păpa-ţi-aş, veacule, şoricul! “. Un efect de sfidare se produce, intenţionat
sau nu, şi prin abundenţa termenilor regionali: substantive şi adjective ca
„sfârlă“, „iosag“, „jujeu“, „ludă“, „coşave“, „otac“, „talan“, „pârgav“,
„zăblău“, „năprui“, verbe ca „a gogi“, „a ciocârti“, „a migoroşi“, „a leorpăi“,
„a ţâpa“ (pentru „a arunca“). Frecvent apar imagini şocante: „Cântând şi
dansând, / limba ţi-au smuls-o; / ţi-a rămas
doar un ciot“; „Caiafa / spală maţele de porc / în creierii privighetorii“;
„Astăzi, în aplauzele atâtor zei derbedei, / drăgălaşă istoria se
cufureşte pe voi“. La un minim examen, constatăm că toate aspectele de
această natură ale discursului se înscriu perfect în codul celor mai corecte
principii formative ale limbii române. Poetul „înjură“ şi „blestemă“ fără
lezarea regulilor gramaticale. Şi în respectul deplin al „disciplinei lirei“.
Rebel faţă de datele realului, el nu afişează anarhisme artistice. Nu numai că,
adesea, adoptă stihul consacrat, ritmat şi rimat la modul clasic (uneori, având
şi rime interioare), dar cultivă forme antice orientale, haiku-ul,
rubaiatul, practică „traducerea imaginară“, recurge la „poemul într-un vers“.
Pe acesta din urmă îl dotează (inovaţie!) cu „două uşi“, în sensul că, în unul
dintre volumele sale, „Fiu al Maicii Lot“, „poemele” (versurile) ce îi aparţin
în exclusivitate alternează cu versuri analoge (de exact acelaşi timbru) ale
fiului său, Daniel Florin Dincă, un heteronim al poetului Ştefan Dincescu,
amintind de Alberto Caeiro, Ricardo Reis, Alvaro de Campos, heteronimii
portughezului Fernando Pessoa. La nivel microtextual, poemele învederează o
preocupare de-a dreptul obstinată pentru formă. În reeditările repetate,
versurile apar cu titluri schimbate sau fără titluri, şi nu fără numeroase
retuşuri. Oricât principalul mobil al actului poetic ar fi revolta, poetul nu
scrie doar, ca Giovanni Papini, spre a se „descărca“; întotdeauna el caută
efecte de stil. Departe de a respinge „literatura“, precum Paul Verlaine, şi
chiar dacă, uneori, pare să o repudieze, ca avangardiştii, Ştefan Dincescu se
străduieşte să procure poeziei sale statutul de „literatură“. Literaturizează
însă atitudini de situare în diametrală opoziţie cu lumea, cu prezentul. Având
sentimentul de a se fi născut într-un „veac idiot“, „într-un veac jumătate porc,
jumătate câine“, poetul se regăseşte în „jălbarul Iov“ şi, lăsându-se cuprins
de „pandaliile“ năpăstuitului biblic, vede pretutindeni orori, hidoşenii,
monstruozităţi, manifestări ale răului. Ale unui rău nu doar social, ci
ontologic, chiar metafizic. Asemenea expresioniştilor, autorul „Pandaliilor
fericitului Iov“ semnalează ubicuitatea manifestărilor desacralizării totale.
Preoţii ne „trag pe sfoară“. „Sutanele jupoaie hramul / cu baniţa şi
kilogramul“. „Mefisto saltă zeii cu cricul“. „Solomon îşi peticeşte sacul / cu
Biblia şi comănacul“. „Îngerii trufanda se corciră“. „Sodoma îşi varsă maţele,
puii / prin botul hidos / al statuii“.
În ţară „trepanează Cristoşi păguboşi“. Dumnezeu e „spongios“. „Poveştile îngheaţă
/ în jegul zeilor plângând“. „În ieslea nopţii / căţeaua Iudei varsă pui“.
Nu toate priveliştile din spaţiul
poetic al lui Ştefan Dincescu sunt apocaliptice, nu toate stările de conştiinţă
poetizate exprimă dezamăgiri, răzvrătiri, silă, scârbă. Condiţia iovică e
contrapunctată de o virtuală condiţie cristică, ce include speranţa mântuirii.
Martirizatul îşi aminteşte că are o „maică“ în stare să-l înalţe din „valul ce
ne bântuie“, nu alta decât Maica Fecioară. Un întreg ciclu, „Turnul cel mai
strâmt“, însumează laude, invocaţii, rugi către Maica fără prihană, Maria. Texte din alte cicluri atestă
de asemenea o aspiraţie la pace interioară, la puritate. S-ar putea ca o
asemenea notă să indice posibilitatea lărgirii şi împrospătării în continuare a
registrului liric.
Prof. univ. dr. DUMITRU
MICU
(Vol. PANDALIILE FERICITULUI IOV, EDITURA
AMPHION, 2006)
CLÓŢELE ŞEHEREZADEI
De prin cei dintâi ani următori
insurecţiei decembriste – de prin 1993?
– profesorul Ştefan Dincescu, pe care nu-l cunosc decât din scris, îmi trimite
cărţile sale: culegeri de poezii şi
lucrări de gramatică. Numărul acestora din urmă este, la data când articulez
această frază, mai mult decât dublu faţă de al primelor: 25 / 11. La primirea
prin poştă a uneia dintre ele, nu-mi venea să cred că autorul riguros,
meticulos, sistematic, într-un cuvânt, spirit didactic exemplar, este una şi
aceeaşi persoană cu poetul dur, agresiv iconoclast, din ,,Viaţă în pielea
goală“ (Editura Plumb, Bacău, 1993). Şi, totuşi, aceasta este realitatea.
Coincidentia oppositorum! Cu un spor de
atenţie, observăm că nu doar scrierile de natură deosebită ale dascălului din
oraşul bacovian, ci şi volumele sale de versuri exemplifică această sintagmă
lansată de Nicolaus Cusanus. Poeme de speţă decadentă, cu libertăţi de limbaj
nelimitate, sunt cuprinse în volume şi, multe, sunt grupate în cicluri
prevăzute cu motto-uri din poeţi români şi străini şi poartă titluri eminamente
livreşti: „Turnir cu Demostene“, ,,Lancea lui Ahile“, ,,Cel de pe urmă
Laocoon“, ,,Ultimele rubaiate ale lui Omar Khayyām în traducere imaginară de
Ştefan Dincescu“, ,,Fiu al Maicii Lot“, ,,Valea Sidim“, ,,Spoon River“. Piesele
reunite în câteva dintre culegeri sunt compuse în metru tradiţional, rimate, şi
titlurile lor, câte unul singur pentru o întreagă serie, indică apartenenţa principială
(nu prea confirmată de structura lor interioară!) la specii stabilite de cele
mai vechi poetici, mai ales neeuropene: rubaiatul, haiku-ul, epitaful şi mai
ales… ,,poemul“, care, la Ştefan Dincescu, este un catren. Două ingenioase
formule inedite sunt introduse sub genericele „poeme cu două uşi“ („Fiu al
Maicii Lot“, 2005) şi „poeme pe două clape“ („Se spânzură condeiul!“, 2007).
Una dintre ele se constituie prin asocierea a câte două distihuri, primul fiind
semnat de Ştefan Dincescu, al doilea de Daniel Florin Dincă, fiul său;
cealaltă, amintind de „Comentarii lirice la poeme într-un vers de Ion Pillat“,
ale lui Mircea Streinul, parafrazează sau parodiază versuri ale unor poeţi
foarte diferiţi, de la Charles Baudelaire
la Mircea Dinescu, de la Ana Blandiana la Georg Trakl. O caracteristică a celor mai
multe bucăţi din întreaga culegere integrativă („Clóţele Şeherezadei“, 2009 )
este scurtimea motivată prin două stihuri de Aragon, afişate ca motto: „Cu cât
poemul e mai scurt, / Cu atât pătrunde mai adânc în carne“ („Poeme“). Oricare
le-ar fi aspectul grafic şi oricum s-ar intitula, toate piesele culegerii
exprimă un acelaşi fond sufletesc, cu acelaşi tip de figuraţie. Ceea ce din
primul volum antologat, „Turnir cu Demostene“ (Editura Eminescu, 1991), izbeşte
atenţia este elementaritatea reprezentărilor, suculenţa cuvintelor, încărcătura
metaforică a unora, nu rareori violenţa expresiei. Poetul operează cu
substantive din sfera semantică a zoologicului primar, a teluricului (cai,
mânji, câini, lupi, cerbi, zăgani, şerpi, arici, dudău, bahnă, topliţă), cu
verbe, dar şi adjective aspre sau mustoase până la exces, unele de circulaţie
restrânsă, în general cu vocabule percutante. Vigoarea acestora creşte în
context. În imaginarul poetic propus de Ştefan Dincescu, ,,nechează (…)
puiandrul cu aripi de foc“, ,,lupul asudă (…) cu botul în uger“, ,,fraţii
Căţelei s-au prăsit în versete“, ,,cerbii (…) rod bălării de stele“, visând
,,dudău de cântece“, ,,şerpii cu ochii şupuriţi în seu“ ies ,,luluind, la
paradă“, „fluturii sculptează poeme în vânt“, din toate părţile „ţâşnesc
ciocârlii“, ,,mierlele s-au storcoşit / de-o iarnă putrezind ocoale“. Acest
imaginar poetic este străbătut de făpturi urâcioase, demonice, de zapcii, de
imbrohori, de sicari, chiar de însuşi diavol. Poetul s-ar vrea „vâlvătaie în
vatră“, dar, vai, ,,sufletul său îmbăloşează o scară“ şi se întreţine cu
Necuratul: „La masă cu Satan îmi băui ceaiul“. Notele individualizante ale
poemelor din primele două volume trec în cele următoare, multiplicate şi
supradimensionate. La nivel lexical sare în ochi abundenţa termenilor locali şi
arhaici, dar şi a celor odinioară tabu, vulgari până la obscenitate. Pentru
înţelegerea multora dintre cei din prima categorie (cabaz, zglăvogi, ispol,
zăblău, ciocârtit, lerfă, a sfoiegi, coşave, gogleze, ociog, năprui, dănac
etc.) trebuie apelat la dicţionare speciale. Un provincialism: clóţă (cloşcă,
clocă) apare chiar în atât de bizarul titlu al culegerii integrante: Clóţele
Şeherezadei. Un alt fapt de stil caracteristic este larga prezenţă a rimelor
interioare. Rimează, în interiorul câte unui vers, atât cuvinte, luate izolat,
cât şi propoziţii: ,,tainele, fainele“, „lină lumină calină“, „Lot şi caşalot“,
„ovaţii şi fustigaţii“, „când tandru, când puiandru“, „Cristoşi păguboşi“,
„larii şi avarii“, ,,fântânile, săptămânile“, ,,mâinile, pâinile“,
„privighetorile, zorile“, „ploilor, boilor, oilor“, „şatră mă latră“, „zei
derbedei“, ,,ciocârlan de porţelan“, ,,Întreb ninsoarea: «Unde-i visarea?» (…).
/ Întreb căpriorul: «Unde-i izvorul?» (…). / Întreb copaia: «Unde-i văpaia?»
(…). / Întreb sonetul: «Unde-i poetul?» (…).“ Nu doar lexicul, ci toate
componentele limbajului, implicit toate mijloacele de plasticizare, sunt organe
ale unei poetici a demitizării şi a desacralizării. Enunţurile sunt cinice,
provocatoare, sacrilege, sceneria poetică se constituie în spaţii ale
degradării fiinţei, ale păcatului şi ale damnării. Subiectul liric cheamă o
„fată cu pistrui“ într-o „magherniţă“, ce-i drept, „cu damf de soare“, pentru
ca ,,să coşcovim năplaiul din icoane“. ,,Lihnit şi posac, zgribulit şi sărac“,
„scuipat de fraţi“, „tras pe sfoară“ de ,,îngerii Domnului“, ,,plesnit peste
limbă c-o nuia“, ,,pictat în cărbune“, constrâns, ,,într-un orăşel cu
fluierari“, să „cânte dintr-o cociorvă“, el ,,se iscăleşte pe ficaţii leoaicei
flămânde“. Experienţele lui se petrec în medii corupte până la îndrăcire,
într-o lume în care ,,sub pod un cerşetor / şi-un câine jigărit / ling jegul
din acelaşi blid“, ,,păsări de pradă – vorace, inept – / ne ciopârţesc ficaţii,
îndurerate“, ,,soare nasol / se rupe din beznă, din ghiol, / ca un porc din
nămol“, ,,Caiafa / spală maţele de porc / în creierii privighetorii“,
,,poveştile îngheaţă / în jegul zeilor plângând“, ,,din ieslea nopţii, /
căţeaua Iudei varsă pui“, ,,uşile soarelui sar din ţâţâni“. Totul, în această
lume, este, ca în poezia expresionistă, ca în ,,The Waste Land“ a lui
T.S.Eliot, ca în „Plumb“ şi ,,Scântei-le galbene“ ale lui Bacovia, ca în
arghezienele „Evoluţii“ şi „Triumful“, decăzut, deposedat de orice aură. ,,Privighetorile s-au încleiat în beznă (…)“, poetul „îşi umflă
versul cu pompa de la bicicletă“, de când „din rime nu plăteşti chiria“, el
„învârteşte la manivelă / să demareze miracolul / îngrăşat cu surogate“.
Poezia, ,,cu beregata retezată, / îşi clefăie tărâţele, scrumul“; metafora este
,,vădană (…) tăiată la gât“. Sacrul este pervertit, redus la derizoriu.
,,Raskolnikov s-a pensionat: nu se mai interesează / nici de gâturile noastre,
nici de şira spinării“. În curând, Montezuma va solicita să-i fie lacheu poetului, care, ,,iarna
şi vara“, se va da „cu Nefertiti pe derdeluş“. „Calchas jupoaie ţapul cherchelit“, Agamemnon ,,se roagă (…) în costum de gâde“. Devenit un simplu ,,coţcar“, ,,Ulise fierbe zgură“. Orfeu este ,,scopit“. ,,Solomon îşi
peticeşte sacul / Cu Biblia şi comănacul“, ,,Abel, nimfomanul, / vinde-n iarmaroace Biblia, Coranul“. ,,Mefisto saltă zeii cu cricul“. Dumnezeu însuşi a ajuns un ,,boşorog“, având ,,creierii spălaţi“, un derbedeu, „sârguincios chiulangiu la orele de religie“, care „stucheşte“, care ,,face semne cu mâna, golăneşte“ şi care, în cele din urmă, ,,se spânzură cu iţarii“. În locul zeilor şi al eroilor venerabili, au apărut,
spre a stăpâni pământul, Humbaba, Maica Lot, Iuda, Caligula, Mengele. Temporal,
macrounitatea care focalizează fenomenalităţile degenerescenţei speţei umane,
erorile, insanităţile, monstruozităţile este ,,veacul“. Se subânţelege, veacul nostru: în înţeles nu de secol,
ci de epocă. Pentru a-l defini, poetul recurge la toate epitetele infamante:
,,idiot“, ,,găgăuţ“, ,,guşat“, ,,greţos“ şi, considerându-l factor regresiv în devenirea istorică („veacule, racule“), îl ,,dă dracului“. Rezumativ vorbind, sursa discursului poetic al lui Ştefan Dincescu este
sentimentul de a se găsi, cum zicea Tudor Arghezi, ,,cu toate-n veac nepotrivit“. Aşteptându-l în zadar pe Godot, imaginat ca un Mecena
prin care ar fi să-i ,,bată în porţi / cerbul cu soarele-n coarne“, poetul se întreabă, exasperat, cât va dura condiţia lui
de exilat într-o provincie analoagă celei a lui Jules Laforgue: ,,Păi să rezişti, deznădejdea mea, să rezişti
/ într-un orăşel cu fluierari / dintr-o cociorvă cântând! // Până când, tăcerea
mea, / deznădejdea mea, până când / să mai suflăm în cornul turbării ajustate?
// Până când, Dumnezeule rânced, până când / să mai necheze calul troian /
între jucării mutilate? // Ai să deraiezi, deznădejdea mea, / ai să turbezi,
tăcerea mea, / între zglăvogi, văduviţe şi fâţe! // Să adormi înjurând, să
visezi blestemând / lângă un ispol cu
tărâţe, / hei, până când, fraţii mei? Până când?“ („Hei, până când?“) În deznădejdea lui, damnatul se adresează mamei pământeşti („Stai lângă
mine, maică, lângă mine, / pe scăunel – de strajă – lângă pat! / Aprinde-mi
lumânarea! Cine / icoanele mi le-a grimat? / Pădurea vaită jivine. / Stai lângă
mine, maică, lângă mine! // Stai lângă mine, maică, lângă mine! / Hăitaşii se
corcesc prin munte. / Aprinde-mi lumânarea! Cine / îmi schilodeşte steaua de pe
frunte? / Pădurea vaieră jivine. / Stai lângă mine, maică, lângă mine!“), dar şi Mamei din cer: ,,Maică Marie, mi-e trupul
curat, / mi-e gândul în rană scăldat! / Maică Marie, mi-e verbul curat, / mi-e
versul de zei înfiat! / Maică Marie, mi-e chinul curat, / mi-e visul de îngeri
visat! / Maică Marie, de ce se închid / fraţii-n tăcere, în spaimă, în zid?“ („Turnul cel mai strâmt“, 3)
Adorarea eternului feminin, în variantă maternă, ar putea explica momentane
liniştiri ale sufletului zbuciumat, generatoare de visări idilice: „Zăvoi
pictat într-o mărgea de rouă. / Goi pescuiam luceferi c-o nuia. / Oh, aşteptam în fiecare oră / o
ciocârlie-n gheare să ne ia / să ne înece în văzduh. // Pe ghizdurile
Desnăţuiului pripit / poemele şi le scria pământul. / Un clopot cald ne ogoia /
şi ne clădea în zbor Cuvântul.“ („Carpen“) Idilicul apare, în poemele lui
Ştefan Dincescu, doar incidental. Covârşitoare sunt stările depresive,
deznădejdile, sarcasmul, decorurile sumbre, infernale. Parvin acestea,
constant, la condiţia artei? Cele opt volume comasate selectiv în „Clóţele
Şeherezadei“ înmagazinează mult material poetic, peste 400 de texte, dar nu şi
tot atâta poezie. Vreau să spun: poezie în stare pură. Numeroase piese conţin
poezie – virtual. Pentru decantarea acesteia, ar fi necesare prelucrări,
selectări, concentrări. O transfigurare constantă! „Extracţie de radium, /
aceasta-i poezia! // Avan – să scoţi un gram – / munceşti un an… / Pentru-un
cuvânt de-al tău, mai rău ca un hamal, / cari tonele, cu mia, de minereu
verbal.“ – avertiza Vladimir Maiakovski, poetul din ale cărui poezii se puteau
culege, spre a fi afişate ca motto-uri, numeroase versuri. În poemele lui
Ştefan Dincescu există radium, dar conţinut în zăcăminte minerale mai puţin
rare. Cu cât – în viitoarea lui producţie poetică – autorul antologiei „Clóţele
Şeherezadei“ (Editura Amphion, Bacău, 2009) va extrage mai mult radium pur,
neamestecat, cu atât şansele sale de a urca tot mai mult pe scara înfăptuirii
vor creşte.
Prof. univ. dr. DUMITRU
MICU
(Vol. CLÓŢELE
ŞEHEREZADEI, EDITURA AMPHION, 2009)
TRIUNGHIURI
Cea mai simplă figură geometrică
plană, ca perimetru, triunghiul, poartă în sufletul său adevăruri fundamentale
ale ştiinţei: cel al lui Pitagora, al înălţimii sau al catetei. Oricât de mari sau de mici ar
fi laturile sale, suma unghiurilor într-un triunghi este constantă. Asta în
cazul geometriei clasice sau euclidiene. Dacă laturile triunghiului se curbează
(convex ori concav), această sumă nu mai este o sută optzeci de grade şi se
pătrunde în zona neeuclidiană de unde cerul ne oferă toate bucuriile şi
durerile vieţii. Gândurile de mai sus m-au adus, iată, în perimetrul poetic (ce poate fi, de data
aceasta, un triunghi) prin superbul volum de poeme Fiii alambicului, ultimul
semnat de poetul Ştefan Dincescu. Volumul, în exuberanţa lui, trădează ştiinţa
cuvântului stăpânit total de adevăratul profesor de limba română, „stăpână a
sufletului meu, deplină“. Sunt prezentate 92 de poeme cu mesaje precise, dar
foarte diferite, închise ori eliberate spre neant în conturul a trei versuri,
fiecare redus la înţelepciune şi meserie. Cu „zvârcoliri de stele
proptindu-se-n penel“, „răcnetul anonimatului“, „tărâţa soarelui“, „scriptorii
şi-adorm visul pe ţeavă“, „Grasa Dinapoia“, „Maria croşetează azur pe-o limbă
de câine“, „o femeie îţi fierbe ţâţele-n vis“, „peniţa vântului“, „poetul
reciteşte Evanghelia melancoliei“, „damblagii se dau în ţiţeică“, „menade
tărcate“, „fiii alambicului râd în hohote“ şi... , mă opresc aici, pentru că
fiecare poem are, în construcţia lui, mesaj propriu şi imagini poetice
remarcabile. Este greu de conturat coordonatele poetice ale unui om de cultură
erudit şi poet talentat cum este Ştefan Dincescu. Oricum, fiecare exprimare a
sa, scrisă ori vorbită, face din personalitatea poetului o enigmă estetică de
invidiat şi, mai ales, de preţuit.
Prof. univ. dr. VASILE GEORGE PUIU
(Vol. FIII ALAMBICULUI, EDITURA AMPHION, 2009)
ESENIN DINCESCU
În Bacău – oraşul adoptiv al acestui
oltean nărăvaş şi abrupt, care este Ştefan Dincescu – ar fi, cred, imposibil ca
printre cei ce mai citesc poezie să se afle cineva care să nu se fi speriat de
limbajul frust şi de spontaneitatea versurilor lui: ele scuipă flăcări şi
împrăştie fecale peste alcătuirea ipocrită a lumii noastre. Cu apucături şi
gesturi pandureşti, Ştefan Dincescu are darul concretizării brutale şi tăria de
a spune lucrurilor pe nume cu o naturaleţe pe care, de regulă, poezia o evită,
iar interpreţii ei o detestă. Nu ţi-e uşor, citindu-i poeziile, să rezişti
asaltului neostenit de cuvinte vechi şi de mult uitate, smulse din somnul lor
şi readuse la suprafaţă din cotloanele graiurilor olteneşti şi nu numai, din
limba veche bisericească şi din cea cronicărească. Ele şochează, întrucât intră
în conflict cu problematica de o acută actualitate a textului. Dar dacă
izbuteşti să treci peste acest baraj de stridenţe simpatice, ai satisfacţia să
descoperi sufletul său luptător, dispreţuitor de convenţii şi făţărnicii
literare, decis să înfrunte atât teroarea bunului-simţ, cât şi oricare altă
sursă de platitudini. Ar fi o greşeală să nu punem în seama vulnerabilităţii şi
a candorii acest soi de impulsivitate verbală. De altfel, spre această candoare
trimite, prin ceea ce are el mai bun, acest volum de versuri intitulat
nostalgic Jelind mălinii viscoliţi şi având drept motto: „Celor ce fost-au vis,
izvor, cuvânt, / părinţii mei, lumină în pământ!“ Cele 66 de poeme deschid
calea analogiilor mistice, dar şi calea unor speculaţii de ordin poietic, întrucât,
dedicate satului şi părinţilor dispăruţi de curând, ele sunt semnate Esenin
Dincescu. Un fenomen insolit de transvazare deliberată sau o alunecare
involuntară în spaţiul privilegiat al ultimului poet rus cu satul în glas?
Cititorul se va simţi incitat să se decidă. Sub semnătura Esenin Dincescu se
află consemnate două date: decembrie 1925 – decembrie 2009. Serghei Esenin s-a
sinucis pe 28 decembrie 1925, după ce a scris un poem de adio cu propriul
sânge. Ştefan Dincescu şi-a isprăvit cartea Jelind mălinii viscoliţi pe 28
decembrie 2009.
Prof. univ. dr. EUGEN NEGRICI
(Vol. JELIND
MĂLINII VISCOLIŢI, EDITURA
AMPHION, 2010)
POEME SCRISE-N PIAŢĂ CU BRICEAGUL
În timp ce, anul trecut, Editura
Amphion, din oraşul Bacău, reînveşmânta grafic, sub titlul Clóţele Şeherezadei,
o amplă selecţie din cele unsprezece volume de poezii publicate, până atunci,
de Ştefan Dincescu, pentru ca, la scurt interval, să lanseze placheta cu titlu
tot atât de ciudat: Fiii alambicului, în manuscrisele autorului acestor două
cărţi se înfiripa încă una, pe care, iat-o acum, sub denumirea, cu sens
elegiac, Jelind mălinii viscoliţi. Aceasta este o „traducere imaginară“. A doua
„traducere imaginară“ întreprinsă de Ştefan Dincescu, prima datând editorial
din 2004 şi atribuind lui Omar Khayyãm
patruzeci şi opt de noi rubaiate, aşa cum, înainte cu patruzeci de ani,
senzaţionala apariţie a tot atât de „imaginarei“ tălmăciri voiculesciene sporea
imaginar sonetele lui Shakespeare cu încă nouăzeci, „ultimele“. „Îmbrăcându-se“ (dacă ni se permite formularea
apostolică) în Esenin, semnând Esenin Dincescu fiecare poem „tradus“, nu s-ar
putea spune că „jelitorul mălinilor viscoliţi“ s-a „botezat“ implicit în
el realmente (cum Geo Bogza, în tinereţe, s-a „botezat întru Satan“), botezul
însemnând moarte şi renaştere. Moartea omului vechi, Adam, şi învierea unuia
nou, cristic. „Poemele“ din ultimul volum al lui Ştefan Dincescu (pun cuvântul
în ghilimele, pentru că toate piesele, ce compun culegerea, poartă, asemenea
celor din Fiii alambicului şi
din câteva cicluri precedente, acelaşi unic titlu, Poem) urmează principiul
poetizant propriu aproape întregii producţii literare a semnatarului, propriu
inclusiv rubaiatelor şi haiku-urilor din volumele astfel denumite. În
diversităţile lor de compoziţie, mai toate poeziile lui Ştefan Dincescu exprimă
sentimentul romantic de „rău al secolului“. Unele, nu puţine, o fac în
tonalitate indiscutabil eseniniană. Primul „poem“ debutează astfel: „Când baţi
sătucul, prin nămeţi, / aduni, din crâşme, veşti murdare / c-aş fi mierlit-o-n şanţ, printre scaieţi, / între
cosoare şi topoare.“ (1) Al doilea poem aminteşte, de asemenea, precis de
poetul „Moscovei tavernelor“: „Sunt veşnicul poet c-o iurtă-n glas. / Stelari
mistreţi hârbari mă scurmă. / Dulăi giugiuc, căţele de pripas / îmi ling
tărâţele din urmă.“ (2) Chiar dacă nu este ceva exclusiv eseninian, iurta este
un element de atmosferă orientală, asiatică, nu fără, pentru noi, în context, o
tentă rusească, atmosferă în care, într-o altă strofă a primei piese citate,
apare căţeaua. Se pot da şi alte exemple. Lexicul versurilor lui Ştefan
Dincescu include însă vocabule româneşti intraductibile, regionalisme, termeni
de argot; acestea sunt componentele stilistice definitorii. În strofele
transcrise: a mierli, hârbari, giugiuc. Profesor, în viaţa „civilă“, gramerian,
autor a peste 20 de studii de sintaxă, morfologie, lexic, fonetică a limbii
române, putem presupune că, prin degustarea unor savori lingvistice
particulare, a unor mirodenii lexicale, culese în bună parte din graiuri provinciale
sau periferice, poetul nostru îşi temperează anxietăţile. Poate că aromele
verbale tari au asupra sufletului traumatizat efectul unor droguri. Fapt este
că din nicio poezie a sa nu lipsesc vocabule de circulaţie restrânsă, ori
învechite, dispărute din limbă sau pe cale de dispariţie. Dolcă, zarnacadele,
burhai, ţiţeică, moldă, dăbilari, gumari, pârci, gogleze, a pristăvi, posleţ sunt doar câteva. Sensibil diferă
zicerea poetică a lui Ştefan Dincescu de a lui Esenin şi prin pulsaţia
interioară, prin accentul afectiv, prin timbrul vocii. Lirismul eseninian este
direct, patetic, fremătător; traducătorul poetului rus liricizează inaparent,
adoptă rareori confesiunea, nu-şi permite efuzii, refuză patosul, jeleşte
reţinându-şi lacrimile, deci se destăinuie parcimonios, preferă confidenţei
notaţia rece, impersonală, nu rareori crudă, denunţarea sarcastică (explicit
sau subtextual), cinică, la modul direct sau la modul insidios. Simţămintele
pot fi analoage celor clamate de Serghei Esenin, însă felul în care ele se
comunică învederează frecventarea şi a lui Baudelaire, a „decadenţilor“, a
literaturii periferiilor, adeziunea nu numai la estetica urâtului, ci şi
însuşirea principiilor „romantismului deromantizat”, tendinţa detaşării de
sine, a disimulării subiectivităţii.
Prin efuzia lirică, poezia lui
Esenin aparţine categorial modului „muzical“, „simbolist“. În discursul poetic
al lui Ştefan Dincescu, fluenţa melică apare doar cu intermitenţe, dominanta
structurală fiind plasticul: plasticul de tip expresionist, de o materialitate
dură, incluzând trivialitatea, abjecţia. „Poemele“ din Jelind mălinii viscoliţi
sunt, ca şi acelea din volumele anterioare, „scrise-n piaţă cu briceagul“. A
„scrie cu briceagul“ înseamnă, în semantica acestor „Poeme“, a spune lucrurilor
pe nume. Indiferent dacă o face explicit sau figurativ, „jeluitorul“ obţine,
când nu escaladează marginile esteticului, efecte poetice reale. În al VII-lea
poem, de exemplu, el dă, la modul oratoric, accent liric mâniei faţă de stâlpii
societăţii din trecutul apropiat, care i-au zdruncinat copilăria: „Mi-au dat
pământul de sub unghii / să-mi fie, mumă, cântului obol! / Mi-au spart
copilăria în dosare, / în strâmte pârtii de sobol. // Mi-au scotocit toţi
îngerii în gât, / mi-au stors în şişul limbii clopoţel. / Mi-au făţuit, prin
borta uşii, / ţâţa vandeei, cătinel.“ („Poem“ [7]) Pe tot cuprinsul discursului
poematic, rostirea este punctată intermitent de imagini percutante: „Un taur
ţăndăreşte ţundra verii“ (9); „Clovnii fac tumbe la fereastră“ (28); „Se
ţăndăreşte dangătul de clopot, / clipele, vai, s-au dărâmat în bot!“ (37) În
cvasitotalitatea lor, poemele compun o viziune sumbră, viziunea unui pământ
desacralizat, a unei ţări înrobite şi astăzi („Tu, neamule cu ştreang cântând
la gât“ – 10), a unei lumi, în sfârşit, în care, precum în Evoluţii-le
argheziene, mitologicul şi-a devenit propria caricatură („Dacă Orfeu,
şoltic, s-a păşunit / năimindu-şi clop,
iţari şi ie“); poeţi „cu Mallarmé în scăfârlie“ s-au transformat în „lătrăi“
(20). Lumea aceasta nu este, totuşi, numai infern. Apar în ea, pe alocuri,
irizări de altă existenţă, licăriri paradisiace, aduse de crâmpeie, perpetuate
în amintire, ale satului natal, de reminiscenţe ale copilăriei, de icoana,
păstrată în suflet, a mamei. În Carpen, satul natal, „primăvara, fierbându-şi
înflorirea, / vopseşte îngerii cu nard“(42); Desnăţuiul, râul doljean, „se
bălăceşte în lumină“ şi, consecutiv, „în suflet dau în zid privighetori“ (45).
Asemenea precedentelor culegeri de versuri ale autorului, volumul Jelind
mălinii viscoliţi este o carte în care „greaţa“ (cum ar spune Jean-Paul Sartre)
stârnită poetului de o existenţă degradată („Se ţăndăreşte dangătul de clopot,
/ clipele, vai, s-au dărâmat în bot!“ – „Poem“ [37]) se comunică în expresie
individualizată.
Prof. univ. dr. DUMITRU
MICU
(Vol. JELIND
MĂLINII VISCOLIŢI, EDITURA
AMPHION, 2010)
METAFORĂ TĂIATĂ LA GÂT
Anul 2011 a adus, în „piaţa“ băcăuană de carte, antologia de
autor ,,Metaforă tăiată la gât“,
semnată de Ştefan Dincescu şi publicată la Editura Amphion. După ce a debutat
editorial în antologia „Prier“ (Editura
Cartea Românească, 1988), Ştefan Dincescu a tipărit volumele de versuri: „Turnir cu Demostene“ (Editura Eminescu,
1991); „Viaţă în pielea goală“ (Editura
Plumb, 1993); „Lancea lui Ahile“ (Editura
Amphion, 2002); „Cel de pe urmă Laocoon“
(Editura Amphion, 2003); „Ultimele
rubaiate ale lui Omar Khayyām în traducere imaginară de Ştefan Dincescu“ (Editura
Amphion, 2004); „Ieşirea din cetate“ (Editura
Amphion, 2005); „Decesul trompetei“ (Editura
Amphion, 2005); „Fiu al Maicii Lot“ (Editura
Amphion, 2005); „Pandaliile fericitului
Iov“ (Editura Amphion, 2006); „Se
spânzură condeiul!“ (Editura Amphion, 2007); „Clóţele Şeherezadei“ (Editura Amphion, 2009); „Fiii alambicului“ (Editura Amphion, 2009); „Jelind mălinii viscoliţi. Serghei
Esenin. Traducere imaginară“ (Editura Amphion, 2010); „Adio, Mister Bashô!“ (Editura Amphion, 2010).
Să facem o precizare necesară. „Lancea lui Ahile“, „Ieşirea
din cetate“, „Pandaliile fericitului
Iov“ şi „Clóţele Şeherezadei“ sunt
tot antologii de autor, fapt care deconspiră o căutare de sine obsesivă,
specifică acestui scriitor. Cine are răbdarea lecturii integrale va observa că „părintele“ acestor antologii – absorbit
de imaginea pe care i-o livrează destinatarului, adică „făţarnicului frate“ al lui Charles Baudelaire – acţionează în trei
direcţii. El, Ştefan Dincescu, elimină unele poezii şi adaugă altele în funcţie
de recentele sale apariţii editoriale, operează modificări la nivelul unor
structuri lirice, dar şi extinde sfera referinţelor critice prin articole
inedite, care, graţie procesului receptării creaţiei sale, i-au parvenit
recent. De unde provine titlul
acestei antologii de autor („Metaforă
tăiată la gât“)? Din cartea „Viaţă în
pielea goală“ (1993), în care o poezie, cea dintâi, se intitulează
astfel; o variantă a ei am descoperit-o mai târziu, în 2009, în „Clóţele Şeherezadei“, la pagina 59: „Aş fi putut să fiu / privighetoare ţâşnind
/ dintr-un cântec într-altul. // Aş fi
vrut să fiu / soare pârguind îngerii, / sângerii, saltul. // Veacul mi-a decis
/ să rămân doar atât: / vădană metaforă tăiată la gât!“ Acelaşi titlu („Metaforă tăiată la gât“) l-a utilizat,
după 1993, profesorul, criticul şi istoricul literar Dumitru Micu (vezi „Literatorul“, nr. 2, 1994), când a scris despre „Viaţă în pielea goală“, cel de-al doilea volum al lui Ştefan
Dincescu. Antologia ,,Metaforă tăiată la gât“ se organizează
în microstructuri lirice, toate provocatoare prin substanţă şi prin formă, dar
şi prin titluri metaforice: „La
umbra ştreangului în floare“
(din „Prier“); „La ţâţa
Clitemnestrelor petreci“ (din
„Turnir
cu Demostene“); „Să vină Ioan Botezătorul!“ (din „Turnir cu Demostene“); „Lancea
lui Ahile“ (din „Viaţă
în pielea goală“); „Coiful în
cap, lancea în mână!“ (din „Cel
de pe urmă Laocoon“); „Rubaiatele lui Khayyām Dincescu“ (din „Ultimele rubaiate ale lui Omar
Khayyām în traducere imaginară de Ştefan Dincescu“); „Ahile
aţipise“ (din „Decesul
trompetei“); „Fie-vă milă, privighetori!“ (din „Fiu al Maicii Lot“); „La
rişcă, Doamne, m-am jucat!“ (din
„Se
spânzură condeiul!“); „Nu Dumnezeu, ci Dracul se uită prin
fereşti!“ (din „Se
spânzură condeiul!“); „V-aţi damblagit viitorul“ (din „Fiii alambicului“); „Rupt
de căţeaua poezie“ (din „Jelind
mălinii viscoliţi. Serghei Esenin. Traducere
imaginară“); „Mucles,
frate!“ (din „Adio, Mister Bashô!“). ,,Metaforă tăiată la gât“, după cum ne aşteptam, „se închide“, dintr-o irepresibilă nevoie de iluminare a figurii
spiritului său creator, prin „Referinţe
critice“. Aici, în spaţiul referinţelor critice, te întâmpină „condeie“ indeniabile ale literaturii noastre. Din „Referinţe
critice“ extragem trei fragmente, fiindcă în „oglinzile“ lor
semnatarii proiectează – şi precis, şi elocvent – „chipul“ insurgenţei
literare, al dramei poetului şi a poeziei sale: „Având sentimentul de a se fi născut într-un veac idiot, într-un veac
jumătate porc, jumătate câine, poetul se regăseşte în jălbarul Iov şi,
lăsându-se cuprins de pandaliile năpăstuitului biblic, vede pretutindeni orori,
hidoşenii, monstruozităţi, manifestări ale răului. Ale unui rău nu doar social,
ci ontologic, chiar metafizic. Asemenea expresioniştilor, autorul Pandaliilor
fericitului Iov semnalează ubicuitatea manifestărilor desacralizării totale.“ (Dumitru Micu, 2006); „Masca proteică şi tragică a poetului
ascunde strigătul fiinţei istovite de a lua mereu alt chip, de a se manifesta
într-o succesiune de personaje iluzorii, substituindu-se de fiecare dată omului
capabil să renască din propria-i cenuşă. Cu nostalgia şi paradoxul Iov,
preferinţa poetului se îndreaptă spre poema satirico-meditativă, spre elegia
livrescă, distinsă, cu metafora tăiată la gât, spre un discurs liric de o
densitate ideatică şi simbolică inconfundabilă, în care cititorul avizat
citeşte semnele veacurilor, potrivit expresiei evanghelice, adică semnele
precursoare ale sfârşitului unei lumi ce nu poate fi vreodată altceva decât
sfârşitul unei iluzii.“
(Petre Isachi, 2006); „În Bacău – oraşul adoptiv al acestui oltean nărăvaş şi
abrupt, care este Ştefan Dincescu – ar
fi, cred, imposibil ca printre cei ce mai citesc poezie să se afle cineva care
să nu se fi speriat de limbajul frust şi
de spontaneitatea versurilor lui: ele scuipă flăcări şi împrăştie fecale peste
alcătuirea ipocrită a lumii noastre. Cu apucături şi gesturi pandureşti, Ştefan
Dincescu are darul concretizării brutale şi tăria de a spune lucrurilor pe nume
cu o naturaleţe pe care, de regulă, poezia o evită, iar interpreţii ei o
detestă. Nu ţi-e uşor, citindu-i poeziile, să rezişti asaltului neostenit de
cuvinte vechi şi de mult uitate, smulse din somnul lor şi readuse la suprafaţă
din cotloanele graiurilor olteneşti (...), din limba veche bisericească şi din
cea cronicărească.“ (Eugen
Negrici, 2010) În vreme ce pericolul prostituării generale a imaginaţiei
creatoare îl oripilează („Cică nişte găinari, / paţachine,
sangvinari / strecurau, rânjind, prin sită / fantezia fleşcăită, / preparând
din armăsar / alifii de buzunar, / să se ungă-ntre picioare / proletare
domnişoare.“ – „Drogherie“), iar sentimentul permanentizării stării de anonimat şi al
jertfirii fiinţei indocile îl ipostaziază prometeic („Poetul învârteşte la manivelă
/ să demareze miracolul îngrăşat cu surogate. / Ai să mori,
fărădecreierule, ai să plesneşti / sub roţile crimei teleghidate! // Până la
gât anonimatul mă încape / şi epoca asta, negreşit, va sări din ţâţâni. /
Niciodată nu voi ajunge, niciodată, / prâsnel zapciilor stăpâni!“ – „Fărădecreierule“),
Ştefan Dincescu, solitar „arzând“ în divorţul cu Lumea, şi-a
asumat, chiar şi-a perfecţionat strategia camuflării violenţei asediului poetic
prin frecventa repliere în cultural: „Să
nu adorm! Să nu sting lampa! / Calhas jupoaie ţapul cherchelit. Ulise fierbe
zgură. Epeios surâde. / În covălii cu foiul aurit / se roagă Agamemnon în costum
de gâde. / Să nu adorm! Să nu sting lampa! // Să nu adorm! Să nu sting lampa! /
Treziţi-vă, cotarle, chiţorani, / că păduchează între voi / Ulise cu tarafuri
de golani / să colecteze piei pentru cimpoi. / Treziţi-vă! Ignatul este-n toi.
/ Să nu adorm! Să nu sting lampa!“
(„Veghe“) După ce examinăm vigilent acest „edificiu verbal“,
această „metaforă tăiată la gât“, concluzionăm că vocea poetului
Ştefan Dincescu s-a construit îndârjit în vremuri strâmbe, sufocante, literar
caricaturizate apăsat („Veacule, dragule,
eşti şic! / Ai învăţat să tragi din buric. / Nălbarii-ţi cârpiră şezutul. / Ai
exersat marxismul, barbutul. // Te căptuşiră anagnoştii, / şperţarii, vampele
şi proştii. / Vai, fantezia ţi-a chelit un pic! / Veacule, dragule, eşti şic!“ – „Veac“), între cei doi poli, primul
fiind al infatigabilei răzvrătiri sociale, iar al doilea fiind al izbânzii poetice
târzii, sângerânde, ambii fiind marcaţi ostentativ de către „Io,
Ştefan Dincescu, domn peste anonimat“
(din „Turnul cel mai strâmt“): „Mă simt pătat, trădat şi asediat / din toate părţile. / N-am să
capitulez niciodată! / N-am să trăiesc, picotind, cu limba retezată! // Despre
acest război / cine va scrijeli, Doamne,
o strofă, un rând? / Uneori mă trezesc plângând, alteori – tremurând, / cu
bestii lingându-mi joarda spinării, / gâtul plăpând. // N-am să capitulez
niciodată, / deşi mi-au prădat cărţile, pirogile şi hărţile! / Chiar dacă lacom
sunt trădat, / pângărit şi asediat din toate părţile, / n-am să capitulez
niciodată!“ („Din toate părţile“); „Drujba retează
gâtul subţire, / mâna zidind cu fum şi angoase. / Apophis zâmbeşte. Otravă-n
potire. / Din fir de mătase orbul mă coase. // Caut o lampă. Un geamăn. O
carte. / Mă iscălesc pe ficaţii leoaicei flămânde. / Am învins o cetate cu minţile sparte / şi zeităţi amare
şi hâde.“ („Cetate“) În finalul acestei lapidare prezentări a „Metaforei tăiate la gât“,
să recitim: „Vă osândesc cu limbă de
moarte pe toţi / să nu uitaţi
niciodată / că-ntr-un veac jumătate
porc, jumătate câine / am scris,
gemând, cu inima agăţată / de-o coajă
de pâine.“ („Pe toţi“)
Prof. univ. dr. ing.
VASILE GEORGE PUIU
(Din „SIMPOZIONUL CUCUTENI – 5000
Redivivus:
Ştiinţe exacte şi mai puţin exacte [ediţia
a VII-a]
Culegere de lucrări“ [Chişinău, 2012])
