Marin Sorescu, La Lilieci (Cartea întâi – 1973)

Marin Sorescu, La Lilieci (Cartea întâi – 1973)

Fusul

Moara noastră din sat era renumită,

Păcănea tare, de ziceai: Doamne, ce e asta?

Veneau la ea care din multe sate vecine - unde mi se pare că

Nici nu erau mori – şi aşteptau la rând.

Oamenii plini de făină urdinau de colo-colo, cu saci în spinare,

Le pârâiau betele,

Îi urcau pe scară sus, la coş,

Femeile cu basmalele albe, cu părul văruit, ieşit de sub batice,

Tot dădeau cu lopata în lada unde curgea, cald, mălaiul.

Toţi vorbeau tare, se spuneau glume al căror sfârşit nu se auzea

Din cauza zuruitului pietrelor ori al motorului, dar lumea râdea

Ca şi când ar fi auzit totul.

– De ce râd ăştia? întrebam enervat, ce-au găsit de rânjesc?

– Taci, mă, că aşa e la moară.

Mă ţineam de fusta mamei, înspăimântat să nu mă pierd în

Furnicarul acela industrial,

Şi când mama trebuia să umble mai repede, după saci

Îmi lua frumuşel mâna şi mi-o punea pe altă fustă şi-i făcea

Semn femeii să aibă ea grijă,

Iar eu, căscat, cu ochii la roţi, la mălaiul care susura ca

Izvorul, la

Cântarul gemând când se aruncau pe el sacii,

Nu observam schimbarea, stăteam cuminte şi fără grijă.

Odată însă, nu ştiu ce impresie voiam să-i comunic, şi

Când mă uit în sus, văd altă bluză,

Altă basma,

Alt chip, o urâtă, o magaoaie – parc-aş fi văzut moartea, aşa

M-am speriat.

– Mamă! am ţipat.

– Vine acuşica, mi-a zis femeia cea urâtă, avea şi-un neg

Pe nas, stai binişor.

– Mamă, mamă!

Ţipam ca din gură de şarpe, până când m-a dus la

Ea, sus pe scări. Se pregătea să toarne în coş.

„Ce-o să se facă el când o fi mare?"

– Mă pierduşi, ai? a râs;

Stai pe săcoteiul ăla, că eu am

Niţică treabă.

Atunci s-a auzit ţipătul. Şi la urmă învălmăşeală

Mare jos,

Morăreasa, care era o femeie tânără şi frumoasă

Fusese trasă pe roată,

Baticul i s-a înfăşurat pe fusul motorului şi-a tras-o şi pe

Ea de păr,

Şi toată s-a înfăşurat ca o jurebie pe fus, şi-a fost

Făcută zob.

Până să oprească morarul motorul, ea era împrăştiată în toată

Moara; alunecai pe creieri.

Lumea a aruncat mălaiul şi făina aia.

Moara a rămas aproape goală o vreme şi noaptea se zicea că vine

Stafia muierii,

Care, luată prea repede, nu şi-a dat seama cum s-a-ntâmplat

Şi vine să cerceteze cazul.

Ce să mai cercetezi, omul trebuie să moară de ceva când moare,

Că aşa degeaba...

După aia iar au început să scârţâie carele

La deal, mama a luat curătoarea să pregătească şi ea o baniţă

De boabe[,]

Dar cine mai îndrăznea să-i zică să mă ia cu ea?

Păcănitul morii pe care-1 auzeam de pe Seci

Mă făcea să rămân gânditor printre oi.

Copăceanca

O dată am văzut-o pe Copăceanca, ruda noastră de la Boghea –

Satul vecin,

Ne era rudă, după tata cred,

Şi-ntr-o duminică, spre prânz, se uită mama pe vale şi zice:

Aoleu, aia n-o fi Copăceanca? Ba că ea e! Uitaţi-vă că e

Cât o prăjină.

Sări, Lisandrie, de mătură prispa, ne vin rudele.

Tu, Marine, ia târnul ăla şi dă prin curte,

Dar cu grijă, nu-mi ridica tot praful în slăvi,

Ionică, tocaşi la raţe? – c-or să vină peste noi ca tătarii,

N-auzim ce e pe la Boghea.

Pe la ulmii noştri, înota în fân o femeie înaltă,

Pe cap avea o văşcălie de floarea-soarelui, mare, o ducea ca

Pe-o baniţă.

Şi-n mână ţinea de coadă un dovleac alb.

– Mai venişi pe la rude? – a întâmpinat-o mama veselă.

– Da' câinele e legat?

– Mergi fără grijă, nu mai avem, că i-a dat o cheftea un

Vrăjmătos, de l-a otrăvit, cât s-a mai chinuit...

(„Mânca-l-ar fript pe lumea ailaltă" – sare Ionică,

„Taci, mă, din gură!") ...Şi-am rămas cu curtea pustie, o să

Vină hoţii să ne ridice totul.

– Copiii dumitale se deoache? Ptiu, ptiu! Că mari s-au făcut.

– Nu se deoache, gagă, că trebuie să ai timp şi pentru

Deocheat şi noi o ţinem într-un iureş.

Copăceanca a zâmbit. Fusese femeie frumoasă la vremea ei,

Se purta curat, îmbrăcată ca de demult, cu peşchir de borangic

Pe tâmple, purta fustă lungă, semăna puţin cu sora tatei, Riţa.

Acum e gata şi masa, zice mama de la vatră, na! că mă lovii cu

Capul de corlată, dar stai, cumnată!

Mă, îi dederăţi şi voi cumnatei un scaun? Pe-1 bun, că degeaba

Avem maistor în casă, toate scaunele se zgâcină.

Uite, pune-te colea.

Ţi-or fi oasele frânte de drum. E departe rău.

Eu până

La Dobreţ şi nu mai pot de tălpi.

– Nu, că venii de drag, spune Copăceanca, porumbu-i mare peste

Tot.

Mergi, mergi şi tot pădure de coceni.

– Da' de lup nu-ţi fu urât?

– Nu se dă el la om.

– Ei, da' pe-al lui Graure nu era să-l mănânce anul trecut?

Stăteam toţi în prispă şi nu prea aveam ce să vorbim cu ruda

Asta străină.

Copăceanca pusese văşcălia de floarea-soarelui la mijloc şi

Ciuguleam toţi, strângând cojile în mână, că prispa fusese

Măturată şi era măturat şi în curte.

Ionică dăduse să scuipe peste pridvor, se suise pe-un scaun că

Nu ajungea şi-1 trăsesem de mânecă, nu se cădea

De faţă cu musafirii.

– Dovleacul o să fie bun la iarnă. După ce tragi turta din foc

Bagi dovletele,

Se coace până dimineaţa şi când vă sculaţi, îl aveţi cald.

„Asta o fi crezând că murim de foame", a înghiontit-o Lisandria

Pe mama, la vatră.

„N-a avut şi ea ce să vă aducă, e săracă, fă, a zis să nu vină

Cu mâna goală."

Şi râzând: „Când a mai venit o dată a adus un tâlv şi

Două drugi de sămânţă, de râdea şi

Fănică, taică-tu, uite cu ce

Plocon vine asta?!"

Dovleacul îl pusese Copăceanca pe pridvor, să-1 vedem mai bine.

Era mare, falnic, destul de copt, coaja subţire, parcă ar fi

Fost crescut la oraş.

Lisandria s-a dat pe lângă el şi i-a făcut vânt cu cotul peste

Prispă.

– Aoleu, căzu?

Se spărsese, că era pridvorul înalt. Porcul şi tăbărâse pe el

Ca Napoleon.

– Avea zale bune, de sămânţă... acum, ei! a oftat femeia amărâtă.

Şi ce mai e pe la Boghea, a plouat? zice mama ca să schimbe

Vorba.

Lisandrie, du-te tu-n beci de ia nişte ţuică, hai că e gata

Masa.

Adu şi murături. Da' ardeii să nu-i iei, că nu s-au făcut.

Ce-o fi adus-o pe femeia asta peste dealuri, cu floarea-soarelui

În cap, şi cu dovleacul în mână? Parcă-mi era şi milă.

Când treceai dintr-un sat într-altul era ca şi când te duceai

În străinătate.

Puţini rămâneau să se căpătuiască prin alte sate, că nu le

Pria clima.

Mă uitam la musafirul nostru ca la cineva dintr-o altă lume.

Dezmoştenit

Ţaţa Manda nu râdea, nu glumea.

Mereu îngrijorată şi prăpăstioasă.

Zicea: „Fusei pe la amărâtele alea de locuri, la Bocşă.

Fată, nu e nimic, pământul – negru! O să murim de foame".

– Fugi de-acolo, Ţaţă Mandă, sărea Marioara,

                nu fusei şi eu alaltăieri?

Nu te vezi din porumbi, niciodată n-au crescut aşa de mari, te

Mănâncă şi lupii în ei.

– O să murim de foame, repeta jalnic mătuşa noastră.

Învăţasem şi eu să-njug boii, care erau blânzi. Dacă aveai

Forţa să ţii jugul, veneau şi băgau singuri grumazul.

Umblam cu carul, fudul, în faţă, cu picioarele atârnate în jos

Şi cu nuiaua în mână.

Ba chiar fusesem cu Ionică, de-am întors o mirişte

în Piscul cu Bojii.

Ţaţa Manda a mirosit avansarea mea la coarnele plugului.

A dat târcoale vreo trei zile pe la noi,

După aia, nu ştiu ce-a vorbit cu mama, că vin amândouă la mine.

– Marine, i-auzi ce zice Ţaţa Manda, spune mama dulce,

Nu te duci tu mâine

Să-i întorci şi locul ăla al ei pe Poiana Popii?

– Nu, am răspuns eu sec, ca un om mare.

– Îl umplu buruienile, măi băiete, s-a văietat femeia.

La primăvară, dacă pun porumbi cu parul, n-o să se facă nimic,

O să murim de foame.

- E pământul gras, merge plugul singur, tu doar te faci că ţii

De coarne, adăugă mama,

Te mai şi înveţi să ari cu prilejul ăsta.

Ei, dac-ar fi greu, înţelenit, nu te-aş trimite eu.

– Când?

– Mâine, a răspuns Ţaţa Manda, mâine până

                nu-l năpădesc buruienile,

Că e-ntors şi la deal şi la vale şi numai al meu a rămas aşa.

– Bine, m-oi duce.

Mama era bucuroasă. Seara mi-a spus că-i pare rău şi de

„Amărâta" aia de la vale.

E şi ea singură, şi pământul ăla cui o să rămână? Nouă.

S-o ajutăm şi pe ea, „...c-a fost cu minte, mă, putea să-1 vândă

Pe tot şi nu vă lăsa o palmă. Îşi lua bulendre".

Apoi către mine: Hai culcă-te! Că mâine

Te scoli devreme.

A doua zi eram pe cobile, coboram pe la fântână la vale.

Am avut ghinion de dimineaţă.

Dând boii la apă, când să-i înjug, pe cel de hăis l-am pus de cea.

Stăteau amândoi proţăpiţi şi nu vroiau să se urnească.

A sărit

Un om

Nimerit pe-acolo,

I-am schimbat şi le-am dat direcţia.

Răsărise soarele şi sclipea pe fierul plugului

Şi pe potcoave – eu mă trăgeam pe cobile.

Ţaţa Manda era pe loc, să-mi arate mejdina.

Numai la brăzdat mi-a ajutat, după aia s-a dus,

Că are o ulcică pe foc.

Pe la prânz m-a apucat un soi de lehamite,

„Dacă rămân şi termin locul ăsta –  mi-a trecut prin minte, gata,

Aici îmi cântă mierla, toată viaţa o să mă târască plugul de

Colo, colo..."

Am lăsat boii înjugaţi pe brazdă.

De ei îmi părea rău, dar n-aveam ce le face.

Să le schimb şi condiţia lor?

Am mai întors capul pe la părul lui Spânu. Boii stăteau,

Prian rumega,

Murgilă arăta cam neliniştit. Săracii, nu ştiau nici ei ce

Atitudine să ia:

Să mai aştepte? să are singuri? ori să se ducă să pască aşa cu

Plugul târâş?

Ţaţa Manda parcă a avut o presimţire, am întâlnit-o venind

Pe Poiana Popii.

– Se-ntâmplă ceva?

– Nu.

– Păi, unde te duci?

– Acasă.

– Să iei apă? Adusei eu...

– Mă duc... de tot. M-am săturat...

– Păi, terminaşi?...

– Niciodată n-or să se termine... astea!

– Mă, băiatule... Mă, ninăle... Mă, gaică... Râde lumea...

Întâi m-a luat cu frumosul... la urmă a întors foaia şi-a

Început să blesteme şi să mă ameninţe.

– Dacă nu te întorci, te dezmoştenesc! Mă faci tu să ajung

Până aici! Mă duc la primărie şi fac act.

– Ce dacă!

Şi desculţ prin mărăcini, călcând apăsat, înjurând

Ca un om mare, plângând ca un copil,

M-am dus hotărât acasă şi... m-am ascuns în pătul.

A venit ea cu boii şi cu plugul, povestind la tot satul

Cum are să mă dezmoştenească.

O să ne dezmoştenească pe toţi şi-o să

Lase pământul alor lui Ioane, că tot are el vreo treişpe-paişpe

Copii.

Duminica oamenii n-au porecle

Duminica oamenii n-au porecle,

Li se spune curat pe numele cele bune.

Care nu li se potrivesc deloc, ca hainele de moarte,

Păstrate cu mare grijă în lacră.

Poate că lumea simte nevoia de primeneală după o

Săptămână pe câmp,

Ori în pleavă şi praf la spatele maşinii de treierat,

Când strâng paiele cu furca şi cară plastele, legate cu

Lanţul.

Se stă la poartă sau la fereastră, dar ochiul e pe drum:

Cine mai trece la deal sau la vale?

– Uite-1 şi pe Nea Dumitru Seder, zice Nea Florea, plecă de

Dimineaţă. Ăsta iar tocmeşte niscai boi. Bun giambaş.

„Aşa devreme, Nea Dumitre? Te duci parcă vii."

– Bag' samă, vinde al lui Păsărică boii şi mă reped să-1

Ajut să-i tocmească.

– De ce-i zici Nea Dumitre? Ăsta nu e Bag-Seamă?

Întreb eu, nedumerit.

– Ei, râde Nea Florea, asta e porecla, dar pe el îl cheamă

Dumitru Seder, de ispravă om!

Ştii unde stă? Aci de la vale de fântână, în hardughia aia;

Are sania în casa cu focul şi doarme pe-o uşă dărâmată,

Anica i-a umplut casa cu cloţe,

Când am intrat odată nu ştiu cum s-au speriat, uite aşa

Săreau de pe cuibare, toate în toate părţile, ca liliecii –

„Fir-aţi ale naibii!" zicea Anica.

„Hopa, că vine şi

Primăvara" – se mira cineva.

De la cotitură apărea Cucu, înalt, cam dejghinat,

Dar bănuţul tot strălucitor la ureche.

– I-a murit un frate şi ca să nu ajungă moartea

Şi la el, că e singurul moştenitor, i s-ar stinge neamul,

Şi-a pus banul ăla gălbui la urechea stângă. Vezi

Că i-a purtat noroc, n-a căzut de pe căpriori.

Mă, uite, cât e el de jigărit, a scobit toate lemnele

Şi-a făcut satul din nou. Bun maistor.

– Bună ziua, Nea Ioniţă, te dedeşi jos de pe coşmelie,

Nu vrei să sai ca Manole deloc, ai?

– Păi, fir-ar să fie, mă ţin bine, eu merg pe case ca

Pe şuşea,

Nici nu mai bag de samă, dacă de mic tot pe la cucumele.

– Da' i-auzi ce-ntreabă copilul ăsta,

Banul ăla al dumitale mai merge?

– Merge, merge, că doar nu merge de-a tuturiga,

Zice, şi se duse vesel la vale.

Aflu o mulţime de nume noi, şterse, care nu spun nimic,

Nume de pomelnic, n-au nici o legătură cu frumuseţea

Poreclelor.

Pe Şoalda lui Cazacu o cheamă Ţaţa Floarea,

Pe Spânzu – Ion [,]

Pe Focu – tot Ion  [,]

Pe Dârmon – Fane Dragu [,]

Pe Boc – Titu Seder  [,]

Pe Ciuşe, ăl cu căciula mare ţuguiată care trece

Fudul în picioare în căruţă

Prin sat, de i se pare nevesti-si de stă

Împopoţonată alături că toate muierile se

Uită la el

Şi când ajunge acasă se pune de le face farmece, îl

Cheamă Nete,

Adică nu, asta e tot poreclă - îl cheamă Popescu

(Unii au câte două, trei),

Pe Civică – Amărăzeanu [,]

Pe Guiţ, Gogu,

Tot felul de nume pocite. Astea sunt ca apa sălcie,

Zicea Nea Florea,

Apa aia de nu spală şi nu fierbe fasolea.

Dar duminică e păcat să porecleşti lumea.

Să se bucure toţi, e zi de odihnă.

De pe linie de la deal apare Ioncica lui Mutu,

Cu furca-n brâu, torcând,

„Asta de unde o fi având atâta lână? O să toarcă şi-n

Mormânt."

– Gagă Ionică, nu te mai hodineşti?

– Şi pe Mutu ei, cum îl mai cheamă? întrebam eu,

Să aflu totul până la capăt.

– Păi,... tot Mutu. Ăstuia n-ai ce-i mai face,

Aşa l-a lăsat Dumnezeu.

E mut şi-n ziua de Paşti, săracul!

A bătut clopotul

Cel mai rău ne-a părut când a murit Gogu lui Duluman,

Prietenul lui Nicolae,

Când s-au dus amândoi pe linia-ntâia, în Tatra,

Dar înainte de asta, au venit pentru două zile

Acasă, în permisie,

Să-şi ia rămas bun şi să pună ochii pe câte-o fată,

Ca să-i spună să-i aştepte la poartă.

Dacă se ştiau aşteptaţi de cineva, ori logodiţi,

Era ca şi când nu i-ar mai fi putut nimeri glonţul,

Ori chiar dacă mureau, mureau de drag pentru patrie.

Seara, înainte de plecare, ne pomenim cu Gogu pe la noi,

Trop, trop, cu nişte bocanci grei pe la uşă.

Zice: am venit să-i spun lui Nicu să se scoale devreme.

Era-mbrăcat de luptă, ca să-1 vadă satul, avea manta lungă

Raniţă, bidon, gamelă, nici un câine nu-ndrăznise

Să-1 latre.

Mama le-a pus masa, cu faţa ca pământul,

Plânsese, toată ziua i se bătuse un ochi şi-avusese şi-un

Vis rău [,]

Dar acum încerca să zâmbească.

– Şi pe cine vrei să iei tu, mă Gogule, când te-ai întoarce?

Cine ţi-e dragă?

Gogu întingea într-o tigaie cu nişte carne de porc,

Pecie bună,

Erau şi murături într-o strachină, mânca cu poftă.

A râs:

– Toate-mi sunt dragi, uite până şi tigaia asta,

Parcă-aş lua-o,

Ce zici, Nicolae? Asta ne-ar ţine de foame?

– Mă, ca tigaia nu mai găsim noi, asta e ştiut,

Ce e acasă e sfânt, dar nu-ntoarce tu vorba,

Te logodişi?

– Ce să mai încurc o fată?... Că ştiu eu dacă-oi

Mai veni?

Eu şi cu Ionică eram în vârful patului,

Ne părea rău că nu suntem şi noi aşa de mari,

Să plecăm să ne batem cu turcii, cu tătarii, avarii,

Oricine, indiferent, numai să ne apărăm patria de lifte.

Gogu a căzut după un an.

Era pe aceeaşi linie cu Nicolae, se-ncurajau unul pe altul,

Şi scriau amândoi o singură scrisoare acasă, că nu prea

Aveau litere, ori nu ştiu ce le lipsea acolo pe front.

Într-o zi primim doar o jumătate de scrisoare.

La Sandu lui Duluman

Au început să ţipe toţi ca la cutremur,

Când se mişcaseră casele şi căzuseră cloţele de pe ouă,

de-au răcit puii.

Şi nimănui din sat nu-i venea să creadă, cum se-ntâmpla

De fiecare dată când murea cineva, că era foarte greu să

Crezi că ăla n-o să mai fie deloc, gata.

– Poate n-o fi adevărat, îşi dădea mama cu părerea,

Deşi după semnele pe care le avusese ea...

„Ştiu eu pe cine-or fi îngropat ei?

Că-i adună bucăţi, nu se mai cunoaşte; el o fi numai

Dispărut,

Ori rănit pe undeva, cine ştie! Pe front se mai

Întâmplă şi minuni"... Da' de unde minune,

Mumă-sa a început să-i facă rostul, ca la morţi,

Că şi morţii au rostul lor, trebuie să ţii pasul.

L-a pus în pomelnic, i-a dat o oaie peste groapă,

Au făcut ai lui şi pomană cu oale şi toiege,

Nu mi-a fost foame deloc,

Mi-am adus aminte de tigaia pe care voia el s-o ia

Pe front,

I-am dat bucatele lui Zarbă.

O fată mare a scos de la fântână timp de treizeci

De zile

Dimineaţa de tot, înainte de-a răsări soarele,

Câte o vadră de apă ne-ncepută, asta în caz de sete

Pe lumea ailaltă.

Pe spiţe

Pe spiţele carului e foarte frumos să mergi,

Asta înseamnă că te-ai făcut mare

Şi ştii cum se-nvârte roata,

Mai ales la deal, când urcă încet carul, scârţâind,

Poţi să muţi piciorul în voie de pe o spiţă pe alta.

Am mers pe spiţe pe Ungureanca,

Asta era drumul ciobanilor,

Pe aici veneau ei din munţi când mergeau spre Dunăre

Să spele oile,

Aveau pesemne atâtea că numai în Dunăre le

Puteau spăla de usuc.

Soreştii tot pe aici or fi coborât, alunecând pe cojoace.

Zicea Moşu Pătru că Radu de la Alun, unul din moşii

Noştri, mai avea patru plaiuri în munţi şi-i tot chema.

Dar cine s-a dus să verifice? Poate nici n-or mai

Fi acolo.

Când mergeam pe spiţe nu mă gândeam la asta,

Cred că nu mă gândeam la nimic,

Puneam repede piciorul de pe o spiţă pe alta

Parcă-aş fi probat orizonturi,

Având impresia că eu învârt roata şi odată cu ea globul.

De multe ori am urcat aşa pe la Coza în deal.

Mă duceam cu Nicolae în pădure să aleagă tălpi de casă,

El tăia cu securea, eu mă ţineam la vite.

O ciocănitoare s-apropia de noi, cu toaca ei.

Odată numai ce apare acolo Moşu, măsura cu spinarea

Copacii, îi cerceta cu băţul şi-i asculta.

Ii părea rău pentru fiecare lemn însemnat de Nicolae,

Dacă sunt pentru casă – ce să faci!

În ziua aia, după ce a ciocănit cu băţul mulţi stejari

S-a oprit lângă unul mai falnic, 1-a privit lung,

L-a luat în braţe, a bătut cu pumnul noduros în scoarţă.

– Dumneata erai ciocănitoarea aia? a râs Nicolae.

– Păi dar! Caut şi eu ce roade sub coajă.

Mă, Nicolae, zice, uite din ăsta să-mi ciopleşti tu mie

Lada de zestre... când o fi.

Copacul foşnea răcoros. Îi răspunsese? Nu-i răspunsese?

– Lasă, Moşule, c-o mai fi până atunci.

– Dacă! Hai fă-i semn, să nu rămân pe dinafară,

Că se pune vremea rea.

Acolo pe Bisa se discuta despre moarte simplu,

Ca despre croială şi m-am mirat.

Moşu avea aproape optzeci de ani, dar se ţinea bine.

Acum era foarte bucuros că stejarul acela îi venea

De minune.

Leliţa

– O-ho! Uite-o pe Leliţa Floarea!

Merge parcă-ar juca în

Ţeste, parcă e samodiva.

Lumea adunată în poiană, la taină, începea să-şi dea coate

Când apărea Leliţa

După uliţa lui Nea Miai, mergând legănat ca raţa, cu fusta

Cu coadă ca de aeroplan în urmă.

– Asta n-a mai învăţat să se-ncingă,

Zicea Nea Florea, uite, într-o zi o să pun mâna s-o încing eu.

– Măă, că ţi-e rudă!

Era văduvă din războiul ălălalt, şi amândoi feciorii luptau

Acum pe front – şi Gheorghe şi Ilie.

Aşa am apucat-o, cu părul ca de cânepă, îi tot cădea-n ochi

Câte-o viţă sură, ieşită de sub basma,

Că ea nu purta peşchir.

Pielea i se zbârcise de mult pe faţă,

Mâinile şi picioarele – numai crăpături, ca pământul când e

Secetă.

– Cumnatul Miai mă dete pe uşă-afară, se văieta ea,

De câte ori venea să ceară câte ceva împrumut.

Acum, în ultima vreme, ne punea să-i citim şi scrisorile de pe

Front,

Primea când de la unul când de la altul câte-o carte poştală

Dictată de ei cuiva, că nu ştiau carte.

Toate erau scrise cu creion chimic, înmuiat în gură,

Ori în ploaie.

George, dacă se nimerea în vacanţă, i le citea cu mare

Seriozitate

Şi făcea consideraţii de ordin filozofic asupra evenimentelor

Şi conflagraţiei.

Leliţa asculta trăznită... Când n-a mai primit

Nimic multă vreme a venit speriată la noi:

– Ce-o fi pe-acolo, Nicoliţa?

Mama a dat din mâini, luată de gânduri:

– Văd că şi Nicolae-al meu tace.

A doua zi am găsit într-o ladă în pod o carte poştală veche,

Trimisă de bunicul Ion Bălan lui Tata, în războiul ălălalt,

Am strigat-o pe Leliţa la gard: „Ai o epistolie".

Şi i-am citit cartea poştală care zicea aşa:

„Fănică, află de la noi că suntem sănătoşi cu toţii,

Cu toţi ai noştri.

Dar trimite-ne şi nouă scrisori cum o duci pe acolo cu serviciul,

Şi scrie-ne şi nouă dacă te-ai întâlnit cu Costică, este

Şi el tot acia".

Lisandria şi Marioara pufneau în râs.

– E din războiul ălălalt, spunea Marioara.

Leliţa rămăsese tristă.

Vedeam c-ar fi vrut chiar şi veşti

Scornite.

Odată i-am citit de pe o foaie de porumb uscată.

Pleca bombănind, abătută.

Nu prea avea răbdare

Să facă mămăligă, nici cu ce s-o-nchelmeze,

Ori dacă-o isprăvea, nu-i venea s-o mănânce singură.

Nora, zicea, se uită ponciş la ea,

Ieşea cu cocoloşu-n mână la poartă.

– Aici te-apucă prânzul! Nu mai pui jos, nici la masă?

Glumea Dumitru lui Chirimenţu.

– D'apoi oi tot sta moartă-n tron!

Mălaiul era stricat,

Ne-am pomenit cu ea bolnavă.

Avea o boală că se-nvârtea-n cerc.

Lumea se-nchina.

O oaie de-a noastră care căpiase, tot aşa:

Păştea ce păştea şi-ncepea să se-nvârtească pe loc

Câte-o jumătate de ceas,

Până mă duceam şi-o opream.

Când plecam de lângă ea, se-nvârtea-n partea aialaltă.

Tot de atâtea ori, că număram să nu sară.

Leliţa Floarea avea pelagră, aşa a declarat sanitarul Gorici,

Asta întunecă mintea din cauza vremurilor tulburi.

Războiul măcar să fi fost c-o idee mai scurt.

Zicea că aşteaptă nişte doctorii, când s-o termina.

„Stai să se sfârşească, stai binişor, altfel se pune atunci problema.”

Leliţii însă nu-i venea să stea nici un ceas.

După aia a-nceput să i se

Cojească pielea de pe ea.

Lua câte-o pojghiţă şi-o băga-n gură.

– Leliţo! Ce faci, Leliţo?

Fugea de-acasă, mergea la capătul celălalt al satului;

O aducea nora îmbufnată, în car.

Mă speriam tare când vedeam că-şi duce mâna la gură şi-ncepe

Să muşte din ea.

– Ţi-o fi foame, sărea vreo femeie, vină-ncoa, na aici

Bucate, na legume.

– O-ho! Că nu mi-e foame deloc.

– Atunci de ce-ţi jupoi pielea cu dinţii?

– Nu ştiu... nu cred... Dar ce vorbă e aia?

Îşi ascundea ruşinată mâna la spate.

La strigat

Când începe o nouă perioadă, atunci se pun în valoare

Dealurile ca nişte spinări de lupi, zburlite,

Văile ca nişte pâlnii de turnat gaz, ies în relief acoperişurile

Ţuguiate de şindrilă. E ger, noaptea e sticloasă

Şi salcâmii de pe coastă, clăile de fân, toate pătulele şi

Magaziile vergeluite sunt ca limba de clopot, gata gata să facă

Bang.

Se strigă în pumni, în tinichele ori în nişte mosoare lungi

De pe dealul Ţiclonului. Sunt câteva cete de oameni

Mai mult tineret, boraci, brocatiş,

Ăştia care au chef de bazaconii şi le convine să degere

Pe lângă focurile de boji.

Răspund alte cete, peste valea de un kilometru din

Dealul Ungurencii.

Se văd focurile pâlpâind, nişte umbre încotoşmănate

Şi se aude strigătura ieşind prin mosor, ca pe un tulnic,

Cum era în vechime.

„Aoleo-leo-leo-leooo..." „Ce ţi-e măă?"

„Mă trimisee..." „Cine, măă?" „Lache al lui Patru...

în peţit"... (Lache se apropia şi el de cincizeci de ani

Şi nu voia să se-nsoare, ca şi frate-său, Târziu.)

„La cine, măăă?" „La Frusina lui Coadă" (Asta murise de vreo

Doi ani, de bătrâneţe.)

Lumea râdea pe prispă, cu coatele pe pridvor, parcă-ar fi

Stat în balcon la un teatru mare, cât satul.

Babele ştirbe îşi arătau câte un dinte gălbior: „Hi-hi-hi".

„Dacă nici ăştia nu l-or urni..."

„Taci, să vedem ce mai boscorodesc."

„Aoleo-leo-leoooo!" „Ce ţi-e, măăă?" „Au năvălit tătarii

La al lui Cină..." „Ce vorbeşti, măă? Şi ce i-au făcut, măă?"

„I-au luat ţapul în robie"...

(Cină avea un ţap care, toamna, mirosea de nu puteai să treci prin

Dreptul casei, iar iarna îşi adăpostea cele douăzeci de capre

În casa cu focul, că nu avea leau pentru ele.)

„Şi ce-au mai tăcut, măă, turcii...?"

„Nu turcii, tătarii"... „Totuna, măă."

„Au spart şi la Leana lui Tufăriş şi i-au luat cămăşile să le

Treacă prin apă."

Toate secretele ies acum la iveală, ca untdelemnul,

Cine cu cine mai trăieşte, poveşti cu ibovnici, certuri pe mejdine,

Tot ce-a fost mai colorat în comună, de un an încoace.

S-a mâncat bine, de dulce, acum până spre Paşti tot cu legume

Ca indienii, care nu bagă carne-n gură neam,

Cu cartofi, fasole, urzici, dragavei, ştir, lobodă,

Lucruri de-astea uşoare, că-ţi vine să dai cu masa-n bătătură.

Verdeaţa schimbă sângele –  aşa se zice,

Dar nici aşa să-1 faci apă, să-1 subţii de tot nu e bine,

Şi mulţi nu vor să mai ţie posturile cum trebuie,

Se spurcă după două, trei zile, că s-a înrăit lumea,

Nu ştie să se mai stăpânească.

Dar lăsatul secului se lasă cu sfinţenie, cu masă mare,

Ca şi când toţi ar avea de gând de-a doua zi s-o ţină numai

În rădăcini şi-n rugăciuni, ori să ajuneze de tot.

Când o-ncepe să se crape de ziuă, merg femeile la jgheabul

Fântânii şi aruncă firimiturile, strânse cu grijă în şervet [,]

Iar cojile de ouă le dau pe gârlă la vale.

Aşa s-a pomenit din bătrâni, aşa o fi bine.

Acum lumea se relaxează cu ce spun ăia, pe coastă,

Mâine cei de-au fost luaţi la scărmănat, ori s-a spus ceva

În uibul lor, or să umble c-o falcă-n cer şi cu una-n pământ,

Cu parul la subţioară, arţăgoşi,

Să afle numele celor care i-au făcut de batjocoră,

De şi-au dat drumul la gură, să-i dea în judecată,

Că au martori, a auzit tot satul.

Dar când e să-i pună de faţă, fiecare spune că n-a auzit nimic,

Fiindcă a lătrat o jigodie de câine tot timpul, ori

A plâns copilul.

„Lasă, mă, nene, nu e nimic, nu-ţi cade nasul,

Eu n-am auzit nimic, ce ziceau?"

Dacă ar învia strămoşii ar crede că n-au murit demult,

Luna e tot aia deasupra,

Cei înfofoliţi în mintene şi cojoace pe dealuri

Care toarnă vorbele prin pâlnie de gâlgâie tot satul de râs

Spun de sute de ani cam aceleaşi glume, numai că le pun pe

Socoteala altora.

Focurile se mută în pisc tot mai spre nord,

Se merge cu strigatul de la vale la deal, spre

Capul celălalt al satului,

Şi când răguşesc ăia, după miezul nopţii,

Dau drumul unor roţi de car, cu spiţele împănate cu fân.

Aprind fânul cu şomoiagul şi-odată te pomeneşti

Cu roţi de foc rostogolindu-se din cer, dintre stele.

Vâjâie, sar peste gropi, e ceva grandios,

Parcă cineva din cer a venit cu carul de foc

să lumineze situaţia, să vadă cum lăsăm noi post

Şi cam ce se mai vorbeşte în comuna Bulzeşti.

Prânzul

Între prânz şi-ntre nemiaz, mă repezeam pe la Ilie

Să ne mai jucăm. Ai lui întârziaseră cu masa

Şi asistam şi eu cum făcea Veta mămăliga.

Femeia sta pe vatră, turceşte,

Apucase ceaunul între picioare – de-o dogorea la pulpe,

De-aia cred c-avea picioarele prigorite,

Punea câte-o mână de mălai, să se închelmeze,

Cânta şi mesteca iute, iute cu mestecăul de lemn.

Mămăliga odată prindea formă, ca o mică planetă,

Ca pământul, dacă ar fi fost la început de mămăligă,

În timpul ăsta, Ţaţa Veta mai da şi ordine în dreapta

Şi-n stânga, că introdusese disciplina în casă, instrucţia,

De când murise Ion al lui Ion ăl Mic, bărbatu-său,

Şi luase ea comanda.

– Marioară, râcâie masa, ori mai bine spal-o, fă-i ceva,

Nu te uita-n gura mea, că nu pot să le fac nici eu pe toate.

Tu, Mitră, ce tot lozeşti acolo? (Mitra se uita în oglindă

Şi-ngâna şi ea un cântec.) Nu te mai fandosi, că nu-ţi veniră

Peţitorii, du-te de cere o varză acră de la Nicoliţa,

C-aş mânca cu mămăliguţă.

– E acasă, mă, mă-ta?

Ia şi-o oală de zeamă. Du-te cu bâjba.

Iar tu, Ilie, ia vezi tu pe corlata aia, aţa mai e la locul ei?

Aţă te faci. În casa asta nici un lucru nu se mai găseşte unde-1 pun,

Trage un fir dintr-un căpătâi, vezi să nu-1 deşiri tot.

Dorele, îţi dete, mă, babă-ta, Frusina, laptele ăla?

Vino-ncoa cu oala...

Încet, încet, mămăliga prindea forma rotundă a tuciului.

Muierea îşi aducea aminte ceva şi lua pe deşti un

Cocoloş, îl băga iute-n gură, să nu se ardă.

– Ptiu, că uitai să pun sare. Dă sarea, Marioară.

Nu e pisată?

Păi, voi ce păzirăţi până acuma?

Mai e grunjul ăla la oi în bătătură.

O lua iar la mestecat, apoi apuca ceaunul de fund cu o cârpă

Şi dădea s-o răstoarne.

– Nu mai puseşi, fa, masa aia, că acum ţi-o torn în cap,

Tot n-ai apucat tu să te lai cu iarbă mare de Sân-Toader.

Aoleu, ştirul ăsta rămase neprăjit.

Care dai fuga la Chirimeanţa după o cană de ulei?

Ilie, nu mişti?

– La care, la a din deal, ori la a din vale?

– A din deal.

Se mai uita puţin în jur, apoi către Trică:

– Şi... la a din vale, du-te tu, Trică, să-ţi dea nişte gaz,

C-am rămas şi fără gaz, deseară iar ne dăm cu deştele în ochi.

Cere-i şi puţină păcură, să ungem carul.

Către Ilie, care o zbughise, ieşea pe poartă: „Vino-napoi

Să-ţi spui ceva, când te-ntorci cu uleiul, dă o raită pe

La răzoarele lui Lache, smulge vreo trei, patru cepe."

Mai rămăsesem eu, Dorel care se-nvârtea pe lângă lapte,

Aşteptând să-1 pună la fiert

Şi câinele.

– Dorele, pune-i un scaun sub fund câinelui ăstuia

Că l-or fi durând picioarele de când stă pe-aici şi ne suflă-n gură.

Marş, ni! în curte, că îţi frâng mestecăul ăsta pe

Spinare.

Răsturna în sfârşit mămăliga pe măsuţa joasă, rotundă,

Că puteai să stai chiar pe duşumea şi să întingi...

Dar în ce să întingi? Aşteptând să-i vină trupa din recunoaştere

O tăia felii mari, cu aţa, potrivea lingurile de lemn,

Da să-şi facă rugăciunea, ofta şi

Odată ieşea în prispă şi striga la mama, tare,

C-avea o voce sonoră, scula şi morţii.

– Ţaţă Nicoliţă, Marioara mea nu e pe-acolo? –

– Ba e.

– Îi dedeşi varza?

– Îi dedei...

– Auzi, ia vino până la gard să-ţi spui o vorbă.

Ziceai că-mi împrumuţi şi-o găină. ...Hai s-o prindem

Amândouă, că făcui mămăliga şi mă uit la ea,

ÎI dau dracului de post, nu-1 mai ţin, că tot rău îmi merge.

Şi-aş mânca, fa, râmnii la ciorbă de găină cu zeamă de varză...

Petrecerea

Zice că l-ar fi văzut unul

Înjugat cu un bou, trăgând la o cotigă: „Da ce faci, nene?"

„Păi, uite, puţică, mi se păru cam abătut boul ăsta de hăis

Şi zisei să mai trag şi eu o ţâră, să se mai odihnească."

„Măcar nu te puseşi de cea, ţi-era mai uşor."

Nici funie de vite nu şi-a luat [.]

Leagă plăvanii de coarne c-o sârmă,

Pe care nu ştiu unde-a găsit-o

Şi când întoarce la capul locului ori trebuie să meargă

Cu ei de funie, sârma nu se prea vede

Şi lumea se miră: „Ce tot stă ăsta cu mâna-ntinsă degeaba?

Ce s-o fi rugând de ăi boi?"

Strânge tot ce găseşte, toate bulendrele, potcoavele, le duce acasă,

Zice că or fi bune şi ele la ceva.

Dar el nu e zgârcit: are copii, pentru ei strânge şi

Zice să le lase şi lor avere

Că i-a dat şi la şcoală.

A murit într-un ududoi,

Că văzuse ceva sclipind, un ciob nu ştiu ce era,

Ududoiul adânc rău, n-a mai putut ieşi de-acolo, că de

Coborât

Coborâse de-a berbeleacul.

La înmormântare nu i-a venit nici un copil şi biata muiere a lui

Aşa îl jelea: „Ligore, Ligore,

Fierbeam apa în ulcior că n-aveam oală

Şi făceam turta nesărată

Şi spuneam să cumperi sare

Să fac turta sărată

Şi tu spuneai nu

Că ne trebuie bani

Să ţânem copiii la şcoală

Să-i facem oameni mari

Şi iete acum nici nu veniră să te petreacă".

Ciudin

Când se-ntâlneau cu el, femeile îl ocoleau prin şanţ

Cu garniţa cu apă în cap,

Ca să nu dea bună ziua.

Se aciuiase în satul nostru, venind Dumnezeu ştie de unde,

Cu Ciudinca lui, mereu cu burta la gură,

Şi pe care o bătea să nu spuie.

Nu ştiu ce nu trebuia să spuie, că ea nu spunea.

Dispăreau niscai găini, bunăoară, păgubaşul se ducea-ntâi

Şi-ntâi la Ciudin, bătea cu pumnul în poartă:

– Mă, nene, uite-aşa, aşa, îmi lipsesc vreo zece perechi

De puicuţe,

Zisei că poate se luară cumva într-ale dumitale.

– Sigur că da! răspundea el vesel, ca de-o glumă bună,

Prin curte se vedeau fulgi şi pene împrăştiate,

Femeie! Sări de sloboade ale ciui, că veni omul după ele!

Repede să nu le-mbolnăvească şi pe-ale noastre.

Şi înapoia ce nu apucase să vândă, ori să taie.

Altă dată însă ieşea c-o falcă-n cer şi cu una-n pământ,

Ameninţând cu parul:

– Bă! M-aţi tocmit voi să vă păzesc coteţele? Ai?

Jandarmul se purta galanton cu Ciudin, îl mai

Lua pe la post,

Îi mai muta fălcile (care cui - cine ştie!).

După două, trei zile de cercetare îi dădea drumul: „N-avem probe”.

Păi, de ce mai purtaţi prăjina aia strâmbă-n spinare,

Domnule jandari,

Daţi-o de-a-n boul pe linie la vale, dacă nu vă serveşte,

Sărea Veta lui Iedu, rea de clanţă. Îl lăsaţi pe-ăsta

Să ne ia cu strat şi să ne azvârle-n baltă?

Ce? Orice golan care vine-n comuna Bulzeşti bagă cu

Noi în plug? Are dreptul să ne vândă

Ca pe vite-n târg la Picături?

Nu vedeţi c-a-nceput să ne belească de la o margine?

(Aci lumea-ncepea să râdă, că

Ciudin stătea într-adevăr în marginea satului.)

Ei comedie! – adăuga Veta izbind cu mâinile-n lături.

Să se ducă dracului cu Dumnezeu, să ne tihnească şi nouă,

Duce-s-ar învârtindu-se nouă cu a brânzii

Că odată-mi iau lumea-n cap

Şi vă las să-mi creşteţi voi boracii.

– Femeie creştină, n-avem probe precum c-ar fi el.

– Păi, să mă pui eu să-i fac probele,

Că tot n-aveam nici o treabă.

În noaptea următoare Vetei i s-au furat toate curcile

De pe culme,

De-a rămas săracă, n-avea nici porc de

Crăciun

Şi de-aia le legumise,

Dar furtul a fost tot aşa – fără probe.

Dimineţa numai ce vine Ciudin zburlit la ea s-o

Dea în judecată

Că l-a făcut golan, de faţă cu martori.

Într-o dimineaţă au dat copiii cu vitele peste el

Mort în Vâlceaua Bonii

Lângă potecă, alături de-o damigeana de ţuică, spartă.

Avea ţeasta crăpată c-un par, cu ceva, şi beregata tăiată

Cu cuţitul,

Ca la porci.

Cum se zbătuse, sângele i se amestecase cu ţuica.

Era şi-nceput de gadini, că l-au găsit după vreo două zile,

Făcuse muşiţă.

Făptaşul a fost prins imediat, de data asta: Costică ăl

De pe drum,

Adică cel nebun, un flăcău, venit tot aşa,

Din lume,

Era zăltat la minte, un nepricopsit, vai de capul lui.

Până atunci nu omorâse un pui, lumea nu se ferea de el,

Părea un nebun bun.

Lui Ciudin i-au pus o cruce de lemn acolo-n pădure,

Se scarpină lupii de ea.

Nebunul

Când s-a întors Costică tuns şi gras, ieşea lumea să-1 vadă,

Ca la panoramă.

Unora le părea bine, că „săracul dacă era bolnav vezi dumneata!

De-aia-i şi dăduseră drumul aşa de repede de la puşcărie,

Pe bază că e nebun,

Iar la balamuc „nu mai era loc s-arunci un ac".

Se punea problema să-1 vindece comuna, cum o şti.

Costică râdea, tot aşa de nevinovat, ca-nainte.

L-a luat unul slugă la vite, s-a uitat că nu pretindea simbrie

Doar pe mâncare şi pe-mbrăcăminte

Şi vorba unuia: să-1 lase, la urmă, să-i dea numai o dată cu

Măciuca în moalele capului.

Că ăsta, zice, cam aşa s-a-nvăţat să-şi ia plata,

La soroc, dă cu parul, pleosc, pleosc! zdrang, zdrang!

Dar omului acela, care-1 luase, se vede că nu-i era frică

Să-1 ştie dormind noaptea în pătulul lui.

Unii mai încercau să-1 descoase: adică l-a omorât pe Ciudin

De plăcere? Cum îţi vine atunci? Ţi se-nfierbântă creierii, ai?

Nu ţi-e frică?

Costică nu-şi mai aducea aminte,

Zicea c-are-n sân un pui de păsărică

Şi-ncepea să sară.

Că-1 gâdilă.

Nu mai făcuse nici o năsărâmbă,

Acasă ni se spunea mereu că, oricât, să ne ferim de el,

Să nu-i stăm în cale. Că dacă-1 apucă?

Unii credeau că n-o să-1 mai apuce neam, adică i-a trecut,

I-ar fi dat la puşcărie vreo alifie, ceva.

Dacă erai atent la ce spune el,

Vedeai că nu prea vorbeşte drept,

Sărea repede de la una la alta

Şi sărea şi-n sus.

– Ei, acum întreg n-o fi el, dar nu mai e aşa rău.

Femeile mai bătrâne îşi puneau problema: unde-o să ajungă,

În rai ori în iad?

Vitilina lui Petrică susţinea că acum o să tragă

Şi păcatele hoţului

Că ăla dinadins s-a lăsat să-1 omoare, ca să-i ia ăsta păcatele.

Hoţul, hoţ şi pe lumea ailaltă!

Budeanca, evanghelista, îi ţinea câte-o predică-n potecă,

Îl lua ca pe copii:

Costică, gaică, tu să nu mai sari la om, fatălică,

Fiindcă nu e frumos.

Căci când la judecata de apoi, cum te înfăţişezi tu acolo?

Cu mâinile pline de sânge, ia spune?

C-or să-ţi pună ăia păcatele pe terezie,

Şi, văzând cât sunt de grele, or să le treacă pe cântarul de vite,

Şi când le-or trânti, o să facă şi cântarul ăsta ţac! şi-o să se rupă,

De grele ce sunt.

Şi-or să te mai încarce şi cu cântarul,

Că le-ai stricat daraua!

Asta o spunea Budeanca râzând, ca să-1 familiarizeze pe nebun

Cu spiritele de pe lumea ailaltă, ozâcă,

Dar Costică o rupsese la fugă, când auzise cuvântul „ţac",

Şi acum se întorcea curios, să vadă de ce râde femeia?

„De ce râzi, gagă?"

Îi era teamă să nu râdă de el, să nu fi ajuns cumva de râsul lumii.

Zicea că nu mai are fierbinţeli în cap, da-1 doare

Impresia satului aci-n ceafă.

Impresia era acum mai bună.

– I-auziţi de ce-i arde lui Costică, de viaţa de apoi!

– De, că pe-asta a mântuit-o.

Erau semne c-o s-ajungă direct în rai („Mi-e că ajunge şi trece"),

Fiindcă multe udubenci îl puseseră în pomelnic.

– Fa, spunea Măria Bălii, pe drum, venind de la cimitir,

Vaietându-se de şale, că iar i se pusese junghiul ăla sub o

Coastă.

L-am trecut şi pe el în pomelnic, i-o ierta Dumnezeu ăle

Păcate.

Adăoga apoi cu mare năduf de la inimă:

– Dar nu ştiu ce are popa cu el că mi-1 taie, auzi dumneata?

Iote şi azi sări peste numele lui, că mă dusei espre să fiu

Atentă,

Auzi dumneata,

Sări peste numele lui, ţuşti! îl sări!