Nicolae Dabija, vizitând Şcoala "Octavian Voicu'' din Bacău

„GINTA LATINĂ”

PROFIL DE AUTOR: NICOLAE DABIJA

Fiu al Cristinei Dabija şi al lui Trofim Ciobanu, nepot al lui Serafim Dabija, arhimandritul, cel ce fusese trimis în Gulag în 1947, scriitorul Nicolae Dabija, moldavul Orfeu născut în 1948, în Codreni, redactor-şef al revistei Literatura şi Arta, preşedinte al Forului Democratal Românilor din Moldova, protector, prin bocet mânios, al cetăţilor şi al Eminescu, sângerând în măduva Limbii Noastre, Limba Română, strivită sub „bocancii din Est”, trădată de „zdrenţe” ale neamului, oştean al lui Ştefan, invocat să reînscăuneze „Lumina în „Moşie” , Toma Alimoş al Prutului vremii noastre, ziditor şi jeluitor al Anei, El însuşi Ană, lumină sorbită de „monastire”, semnatarul „Testament”-ului, copiilor săi, nouă, drept moştenire, lăsându-ne „trandafirul”, adică Viitorul Ţării, Limba Română, Poezia, ,,unul dintre reprezentanţii şaptezeciştilor, care pro­movează esteticul, maximalismul etic şi afirmarea identităţii naţionale’’ (Dicţionarul general al literaturii române), autorul „Tăceri[i] asurzitoare” reprezintă efigia polivalenţei spiritului creator. Nicolae Dabija – perfecţionându-se în „a denunţa şi a deplânge situaţii revoltătoare, oripilante” (Dumitru Micu, Istoria literaturii române) – devine un maestru al opţiunii, durele fragmente ale cotidianului asumându-şi „vocea” poetului, ele servind – făţiş! – intenţionalităţii auctoriale, cum odinioară Menadele şi fiarele pădurilor se lăsau lăuntric modelate de cântecul îndureratului Orfeu, „jurnalul” aventurii poetului în Taimâr fiind, iată, un excelent exemplu în această direcţie, căci rechizitoriul poetic dabijean, nerăbdător să se afirme, decis să ne captureze sufletul, să ne zdrobească starea de indiferenţă, îşi devorează „obiectul” abia văzut, abia pipăit. Cărţile lui Nicolae Dabija, poeta vates, cel ce declara: „Am, Doamne, treizeci şi trei de ani / şi-s numai bun de răstignit, / şi-s numai bun de pus pe crucea / poemului desăvârşit, // poemului care-ar putea / c-o clipă iarna s-o amâne.” („Vârsta de trecere”), exprimă „biciuitoare hohote de plâns”, satira şi elegia absorbindu-se frăţeşte (,,Indignarea, în versurile sale, e grefată pe un fond de sfâşietoare tristeţe, demersul liric «în­toarce», cum ar zice Arghezi, în cuvinte biciuitoare hohote de plâns. În virulenţa satirei lăcrimează elegia.” – Dumitru Micu), esenţa acestor„lamentaţii sarcastice”  fiind, adevăr repede verificabil, „disperarea de-a asista la pângărirea sacrului, sacrul fiind pentru poet fiinţa naţională” (Dumitru Micu). Redimensionând „evenimentul familiar”, accentuându-i profilul simbolic, Nicolae Dabija îşi edifică „monastirea”, adăugându-i, zi de zi, câte o „icoană” în faţa căreia se îngenunchează dincolo şi dincoace de apele Prutului. Poetul Nicolae Dabija trăieşte în „Ţară” – pe-o baricadă a Domniei Sale şi a noastră! – din trecut, sub prezent, pentru viitor, fiind, ceea ce nu reprezintă o surpriză, şi-un orfevru, osânda desăvârşirii versului legându-l, simbolic, de athanor. ,,Alchimistul” său îi camuflează, irecuzabil, poetica. Nicolae Dabija are şi vocaţia scriiturii-palimpsest, ipostaza de intertextualist fiindu-i favorabilă, activată conştient, frecvent, nu manifestată involuntar, accidental („De din vale de Rovine”). Eul creator dabijean – clamând acum: „Poeţi din toate ţările, uniţi-vă!” („Aceste peisaje ale sufletului”), „Au mai rămas pe lume lucruri sfinte / neprofanate de cuvinte încă.” („Tăceri asurzitoare”), „Cântecele cele mai frumoase / s-au scris între viaţă şi moarte.” („Profet fals”), acum admonestând: „Nu mă mai minţi, o, critic fariseu, / că durerea e-o necesitate!” („Schit la Cetatea Albă”) şi avertizându-ne: „Vom fi atât cât vom vorbi / această limbă strămoşească.” („Prefaţă la Mateevici”), acum descoperind că: „Sufletul meu e o carte, / pe care-o traduc în cuvinte.” (,,Lira de iarbă”) – prin „măştile” sale („cărturăreşti”, mai ales) se proteizează, esenţa lui deconspirându-se inedit, dar unitar: ,,Graţie acestor măşti care reprezintă – paradoxal – principiul însuşi al lirismului, eul profund şi creator al poetului devine multiform, ni se prezintă ca indice al unei unităţi în pluralitate.”  

(Ştefan Aug. Doinaş, Aventurile lui Proteu) 

  

GINTA LATINĂ

Şi sare e-n Moldova şi turme şi oloi 
Şi-n codri urşi şi vii nenumărate
Şi râurile vin spre Miazăzi
Şi lasă-n urmă ţara de bucate

Grâu şi secară şi mălai şi orz  
Şi floarea-soarelui şi pe coline
E-atâta aur în livezi vărsat
C-abia-l pot toamna crengile susţine

Şi cânepă-i destulă şi in pentru cămăşi
La pruncii mulţi în fiecare casă  
Şi moldovenii-s oameni răbdători
Cu ochii blânzi şi faţa cuvioasă

Căci în Carpaţi prin sihle şi poieni
Şi prin păduri până la marea roată
I-a tot lucrat prin miile de ani  
Icoana-nţelepciunii preacurată

Şi-n jurul ei a înflorit un schit
Şi crinu-a dat în turn de mănăstire
Şi clopotul a uns dintre ţărani
Mereu un domn curat întru mărire

Şi veacurile-n matcă i-a păstrat
Şi au crescut şi ţara este plină
De-o seminţie dreaptă pe pământ
Ce ţine-aprinsă candela latină  

(IOAN ALEXANDRU)

TESTAMENT

Copiii mei, îşi toarce steaua firul – 
cu poezia nu aduni avere:
vă las ca moştenire trandafirul,
lumina lui de pace şi durere.

Şi spinii, ce văzduhurile ară:
să sângeraţi de ei, în veşnicii,
mireasma care-n orice primăvară–
deşteaptă şerpii îngropaţi de vii…

Mireasma să i-o smulgi e foarte greu,
nici nu i-o poţi căra cu coviltirul,
sau în bucăţi s-o-mparţi c-un ferăstrău:
vă las ca moştenire trandafirul.

Iar dacă-l veţi iubi cu-adevărat–
în veci n-o să vi-l poată răpi nime,
chiar de-i va smulge tufa vreun gealat,
un fir de rădăcină tot rămâne!

Mireasma lui scrie pe vânt poeme.
Dar când se încâlceşte-n rămi zefirul–
tufele scunde ard ca nişte steme!
Vă las ca moştenire trandafirul. (NICOLAE  DABIJA)

ANTOHE RALUCA (VIII A)

CETATE ASEDIATĂ

Ce caută poeţii în biblioteci,
când ei sunt aşteptaţi pe baricade?! – 
poemul ar putea pe murii reci
să ieie locu-oşteanului ce cade.

Poeţii din cetatea-asediată,
e locu-acestora pe metereze – sus –
cu opera lor scrisă-n viaţa toată
şi cu poemele ce încă nu le-au spus.

Acum se făureşte viitorul,
acel de generaţii presupus:
nu da, mărite,-ntr-însul cu piciorul
precum păgânii-n chipul lui Iisus.

Când bat barbarii-n poartă cu berbeci
şi de săgeţi e Dumnezeu străpuns –
o, ei izbesc şi în biblioteci,
unde îţi pare că stai bine-ascuns.

Găsi-vor argumente vagi şi laşe
bărbaţii cărturari, utile-n veci…
…Când cititorii li-s ucişi din faşe,
ce caută poeţii în biblioteci?! (NICOLAE  DABIJA)

FLORESCU PAULA (VIII A)

DE DIN VALE DE ROVINE

De din vale de Rovine
C-un cuţit băgat în mine
Îţi scriu, Doamnă, c-o duc bine...

Nu din gură, ci din carte,
Hăt de dincolo de moarte –
Oare cini’ ne-o desparte?!

Da-nainte-ţi văd icoana,
Cum beau lacrime cu cana
Şi-mi arde în flăcări rana...

Au te-oi mai vedea vreodată,
Floarea mea nescuturată,
Jalea mea nemăritată?!

Şi-aud iarba cum lucrează,
Şi-aud lutul cum serbează,
Şi e beznă – la amiază.

De din vale de Rovine,
C-un cuţit băgat în mine,
Îţi scriu, Doamnă, c-o duc bine... (NICOLAE DABIJA)

BÂRGU NOEMI (VIII B)

DRAGOSTE ÎNSINGURATĂ

   

Iepure, de frica celor o mie de ogari, 

care în sine însuşi se ascunde. 

O, tu, Mare Roşie cu gheţari. 

Minut cu şaizeci şi una de secunde.

Muzică tăcută. Tăcere sonoră.
Zeu ce nu crede nici dânsul în sine,
Viaţă care încape-ntr-o oră
Umbră din alte grădine.

Amintire dintr-o viaţă anterioară.
Sau - din una ce se amână.
Două ruguri cu-o singură pară.
Două duminici într-o săptămână.

Ce dragoste stranie! Şi ce dor enorm!
Numai cel singur le va cunoaşte,
Parcă ea urmează acum a se naşte,
Când mie moartea-mi aşterne să dorm. (NICOLAE DABIJA)

TIMARU SANDRA (VIII B)

DESPĂRŢIRI

Pleacă. Aici se-ncheie şi-a noastră poveste,
Ia-ţi oglinzile, pieptenii, veşmintele.
Ia şi lumina din ferestre.
Ia şi cuvintele.

Afară s-a făcut ziuă albă demult.
Plopii se uită pe geam, să ne vadă.
Pleacă. Şi lasă-mă singur, s-ascult
cum odăile se umplu cu zăpadă.

Nu uita foaia din calendar să o rupi.
Pleacă. Şi lasă-mă-n ora care se sfarmă
s-adorm ca vânătorul între lupi
ce nu mai are glonţ în armă. (NICOLAE DABIJA)

PANAITE ANDREEA (VI A)

TOCMAI ACUM...

Până la o vreme iubeau numai alţii
le citeam scrisorile lor prin ziare
şi pufneam în râs
de-atâta prostie
şi-atâta candoare.

Până la o vreme greşeau numai alţii
şi mă revoltam de toate erorile lor:
cum naiba, mă-ntrebam, vor unii să zboare
fară să aibă aripi pentru zbor?!

Până la o vreme mureau numai alţii,
numai altora li se-ntâmpla să şi moară...
În ziare, treceam nepăsător peste numele lor
aşa cum trecură trăsurile care-i călcară...

De-o vreme, însă, simt moartea dându-mi târcoale
pe unde tac ierburi sau vuiesc plopii, înalţii –
tocmai acum,

tocmai acum când iubesc şi eu
şi zbor cel mai sus decât alţii. (NICOLAE DABIJA)

ILIE LAVINIA (VI A)

CARTEA SE DESCHIDE...

Cartea se deschide singură la anumite pagini
şi se răsfoieşte sub ochii tăi.
Lumea se reduce la una-două-trei-patru imagini.
Din incendiul ei rămân câteva scântei.

Ea te-ntreabă mut, ca orice-adevăr,
cu vântul răsfoind filele ei puţine –
ce e dincolo de-acest zid înalt pân-la cer?
Ce e dincolo de tine?

Cartea se vrea citită şi cu ochii închişi.
Peste filele ei, pe iarba verde, deschise
au înflorit, dintr-o dată, câţiva caişi
şi au înmugurit nişte vise. (NICOLAE DABIJA)

FRÂNCU DANIELA (VI A)

BLESTEM

Te blestem să rămâi cea mai frumoasă –
cum e gelos pe mine Dumnezeu
că ştiu când ieşi şi ştiu când intri-n casă – 
şi numai eu să te iubesc... Doar eu!

Gelos pe iarbă şi gelos pe vânt,
gelos pe raza ce se scutură din stea
şi leagă cerurile de pământ –
te blestem să rămâi numai a mea.

Şi-n vremea care trece, care vine
pe tine cea cum alta nu-i sub soare
să mă iubeşti – te  blestem –  doar pe mine
şi de acest blestem să n-ai scăpare. (NICOLAE DABIJA)

IOANA ROŞU (VIII A)

 

 LUPOAICA

Bade Ioane, se întreabă cu jale 
mai înainte ca licoarea să-şi beie, 
tu care-ai domesticit animale 
de ce nu poţi domestici o femeie?!” 

Lacrima-i cade – pic! – în paharul cu bere:

„Aşa e mai bună…, râde cu faţa-n pufoaică:
„La viaţa mea, am crezut că iubesc o muiere,
dar, domnii mei, am iubit o lupoaică…”

„Împărţisem cu ea patul, fereastra, cutia poştală…”,
povestea, sorbind din pahar licăr de lună,
ca să-şi trezească mesenii din piroteală:
„E greu să iubeşti femeie şi lup împreună…”

Şi-apoi, când toată lumea uita de dânsul, zicea
târziu de tot, cu vocea lui suferindă:
„Chiar şi-acum ea muşcă din inima mea,
când cine ştie prin care coclauri colindă… (NICOLAE DABIJA)

VRABIE IOANA (VI B)

OCHIUL AL TREILEA

Îmi vine din ce în ce mai greu
să deosebesc primăvara de rai, lacrimile de stropi –
ameţitor, ameţitor se-nvârt în jurul meu
lucrurile văzute cu al treilea ochi.

Tot mai greu mi-i, nu pot distinge
urzica pictată - de urzică,
în ea văd o minge-n altă minge
şi mingea cea mai mare e-n mingea cea mică.

Plouă cu seminţe, fără puteri
le măturăm şi le ardem, pe câmpul arat...
Dar ce-am văzut cu ochiul-al-treilea ieri
va fi doar mâine cu adevărat.

Ierbile, munţii ne seamănă nouă,
norii, frunzele - la fel;
e parcă pace, parcă plouă
în viitorul spionat de el.

Toate lucrurile făcute cu ochii închişi
le duc la capăt cu el; un corb
bătrân, îl văd tânăr peste caişi
cu ochiul al treilea, care nu-i orb...

De la un timp, din ce în ce mi-e mai greu
să deosebesc realul de vis, ceara din lună de ceara din plopi –
ameţitor, ameţitor se-nvârt în jurul meu
lucrurile văzute cu al treilea ochi. (NICOLAE DABIJA)

TIRON MIHAELA (VI B)

MOLDOVEANCA
Pe trepied desculţă-n războiul de ţesut

Întreagă-n miezul nopţii se frământă 
A prins pe fir o pasăre din zbor
Şi nu-i dă drumul până o încântă

I-alege-nfăţişarea dintre nori
Să-şi potolească zbaterea fierbinte
Şi n-o slăbeşte-n pogorârea ei 
Până-n cenuşa sa de oseminte

Pe faţa casei împlântat adânc
Cu tălpile greoaie şi bondoace 
Războiul toarce soarele din oi
Şi-n clopote de aur îl preface

Pe laiţa roată pruncii dezveliţi
Îi dogoreşte râvna din lucrare
Suveica tot podeşte pe pământ
Steaua din cer cu steaua din sudoare 

Când cele două lacrimi istovesc
Noaptea pe cer şi lampa de la grindă
Femeia stoarsă de un nou născut
În pleoapa zilei gata-i să se-aprindă (IOAN ALEXANDRU)

STRUGARU RĂZVAN (VIII A)

BISERICI FULGERATE...

Biserici fulgerate pe coame de deal
peste care ninsoarea de câteva secole
tot cade şi cade,
ca să acopere plecarea lui Dumnezeu
către alte balade.

Ce trist e omul care nu are o
ogradă a lui
peste care un măr cu fructe grele
ramii şi-i frânge,
dar cel mai trist e omul
cu multe patrii,
care nu are un loc
în care să poată plânge. (NICOLAE DABIJA)

PĂDURARU ŞTEFANIA (VI A)

AMINTIRE DESPRE CETATEA CHILIA

Veacul acela îl năpădiră ciulinii şi scaieţii.
Şi eu eram o piatră din zidul cetăţii.
Eram martor la venirea slavilor,
la plecarea hunilor
şi la înfloritul alunilor.

Dumnezeu, cum călca pe nori ca pe punţi,
călătorind dinspre şes către munţi,
nu se-arăta la lumea cea săracă,
ci pietrelor care ştiau să tacă.

Luceferii s-au îngropat adânc în pământ,
şi nici stejarii de-atunci, nu mai sunt;
doar zările când vor să intre în Cetate
găsesc într-una porţile-ncuiate. (NICOLAE DABIJA)

FERARU ANDRA (VI B)

PLOAIE TRISTĂ

Plouă trist. Parcă plouă
peste-o ţară ruptă-n două.

Plouă de ieri. Plouă-abătut.
Ca după un război pierdut.

Plouă de-o zi. Poate, de nouă –
în Pruturile amândouă.

Plouă cu mahnă. Şi-n amvoane
Isus tresare din piroane.

Salcâmii pălmuiţi de vânt,
pe dealuri, cresc numa-n pământ.

Bătrâne scunde trec pe coastă
cu mănăstirile în traistă.

Iar fulgerul pornit de sus
la ele încă n-a ajuns. (NICOLAE DABIJA)

SCORŢANU CĂTĂLINA (VIII B)

POEMUL

Lui Grigore Vieru

Vine şi-un timp, când se gudură pomii
şi pare-un fum lăţit pe şes verbina,
când maestrul îşi imită epigonii,
iar steaua crede că ce-o-ncurcă e lumina.

Când comete – din adâncimile bolţii – apar,
fără ca astronomii să le fi anunţat dinainte;
când nu se poate nimic întâmpla; şi – iarăşi şi iar – 
poezia se-mpotmoleşte-n cuvinte.

Iar soarele prinde să-şi simtă, dintr-odată, lumina
căzută în gol ori ape bâhlite – în oră –
cum îşi simte un pom rădăcina
pe care caracatiţe mici o devoră.

Atunci – în copii, sub a serii armură,
se trezesc melancoliile unor părinţi;
şi, bombănind – prin veac – ca printr-o bură,
trece POEMUL c-un poet în dinţi. (NICOLAE DABIJA)

BĂRBUŢĂ GEORGIANA (VIII B)

MI-I TEAMĂ DE O CARTE

   

Mi-i teamă de o carte (o văd ades şi-n vis) 

pe care aş deschide-o-nfrigurat 

şi-n paginile ei aş da de-odat... 

de toate versurile pe care incă nu le-am scris.

De care sufletul mi-i însă, îmbibat:
precum de apă un burete;
şi solie – din partea lor – mi-i orice vis curat,
şi mi-i devreme ora cea târzie.

Parcă mă văd citind - în acea carte
doar pân' la mijloc orice poezie,
ştiind ce-i scris, de-odată, mai departe,
cum dintr-un rând poemu-ntreg învie.

Şi ochii-ar luneca, pustii de gânduri –
ca peste un destin ce se amână –
peste acele, dragi şi sfinte, rânduri,
precum transcrise de-o străină mână.

Nescrise foi se vor sălbătici-n sertare;
şi în amurguri vechi, cu iz amar, -
eu cartea ceea-aş răsfoi-o, arare;
ca pe-osânditul propriul meu dosar. (NICOLAE DABIJA)

SESCU EMA (VIII A)

BOCET PENTRU MEŞTERUL MANOLE

Ană, Ană,
soarele pe cer e-o rană.
Mănăstire
de iubire
vrui să-nalţ, spre pomenire.
Dar ce-nalţ ziua, cu fală,
peste noapte se sprăvală.
Ană, Ană
lacrimă zidită-n strană.
Clopotele greu asud,
bat şi nu se mai aud.
Ană, Ană
soare-ascuns într-o broboană.
Unde eşti?
Sub care piatră?
Să te pot zidi-nc-o dată.
Lumea asta
nu se ţine:
parcă nu-i clădită bine.
Se clatină-n vânt orfană,
Ană.
Ană pictată din icoană.
... Eu când văd că ea nu vine
prind să mă zidesc pe mine.
Cerul ţipă-ntre cupole:
– Maanole,
– Manoole! (NICOLAE DABIJA)

DABIJA LAURA (VIII B)

ÎNTOARCEREA LUI EMINESCU

Chiar acum când ninge pe Moldova,
veste mi-a sosit din Cernăuţi
că de-acolo Eminescu – tânăr
a pornit spre Chișinău, desculţ.

Cu desaga plină de poeme
să se-adeverească-a pornit –
dacă mai suntem la locul nostru
şi să vadă dacă n-am murit.

Să-i ieşim, pe viscol, înainte
care cu o carte sau o floare:
paşii din omăt să i-i culegem
şi să-i cerem în genunchi iertare.

Pentru că nu-l mai lăsăm să doarmă
şi-l purtăm pe drumuri de un veac:
ba copiii mor în Bucovina,
ba se-aprinde grâul în Bugeac.

Iartă-ne, bădiţă, să îi spunem,
că ades – cum veacul e-n delir,
ai fost oaspete în casa Ta
şi în ţara Ta un musafir.
(.............................................................)

Cine ne-ar ierta pentru copiii
care deschideau volumul Tău
şi găseau poemele ciuntite
şi cârpită soarta Ta, mereu?!
(.............................................................)

Căci la noi, aşa-i de la un timp –
dacă-ngheaţă via sau puieţii;
pentru tot ce se întâmplă-n ţară –
nu răspund miniştrii, ci poeţii.

Iartă-ne c-atât ne-am fost străini,
dar de astăzi, împlinind un rost,
să sperăm că-n fiecare casă
va găsi Cuvântu-ţi adăpost.

…Chiar acum când ninge pe Moldova,
când nămeţi prin cerul ei se-alungă,
Eminescu a pornit spre noi,
şi să dee Domnul să ajungă! (NICOLAE DABIJA)

TROFIN MIRUNA (VI B)

VECHI CÂNTEC ARDELEAN

Frunză galbenă de vrej,
ce viermi te mănâncă?
– Peste măguri, către Dej
jalea e adâncă.

– Râule, de ce-ţi zbârleşti
coama nărăvaşă?
– Numai stârvâuri rumâneşti
Someşu-l îngroaşă.

– Codrule dinspre Abrud,
de ce plângi sub zloată?
– Parcă iar şi iar aud
oasele pe roată.

– Vântule, de ce tot sui
lacrimi pe obcine?
– De oftatul Moţului
temniţele-s pline.

– Veacule de plumb ursuz,
de ce stai la pândă?
– Înc-o cruce vi-am adus
pentru grea osândă.

– Neamule, de ce tresari
grindina când bate?
– Stau, gemând, pe piscuri tari
şi aştept dreptate… (RADU GYR)

BACOIU ALEXANDRA (VIII A)

INSCRIPŢIE PE PIATRA DE HOTAR

 

Slav aş fi fost, de nu eram latin, 

latin aş fi, de n-aş fi fost şi dac – 

dar a ieşit aşa: să fiu român, 

şi eu cu soarta asta mă împac! 

 

Mi-au dat şi alţii sânge şi cuvinte – 

nisipuri galbene trecură-n zbor, 
purtate-n vântul Asiei, fierbinte,  
să-ngraşe primitorul meu ogor.

Şi din Apus, din Miazăzi, veniră 
umane pulberi, umbre şi lumini, 
cu bine şi cu rău mă vremuiră – 
pe toate le-am sorbit în rădăcini.

Şi nu-i nimic străin – a' mele-s toate, 
dator nu sunt: plătit-am cu prisos! – 
că tot plătind uitucilor la rate, 
cuţitul mi-ajunsese pân' la os!

Dar am rămas aşa cum scrie-n carte – 
priviţi-mă, şi-o să vedeţi uşor 
că nu-s asemeni nimănui în parte, 
deşi, -ntr-un fel, vă semăn tuturor. 
(.............................................................) 

Că slav eram, de n-aş fi fost latin, 
latin aş fi, de nu mi-ar zice dac – 
dar a ieşit aşa: să fiu român – 
şi vreau cu toată lumea să mă-mpac! (GEO DUMITRESCU)

GAVRILIU MĂLINA (VI B)