Marin Sorescu, La Lilieci (Cartea a doua – 1977)

Marin Sorescu, La Lilieci (Cartea a doua – 1977) 

Cine-a fost Ciula?

„Râsul Boghii, floarea Bulzeştilor!

Cine-a fost Ciula? Râsul Boghii.

Şi-acum e floarea Bulzeştilor.

Şi eu nu mai sunt nimic.

Şi cine era şi muma mea?

C-aveam şi noi de toate,

Boi, cai, porci, oi - vite multe, car,

Şi-acum nu mai avem nimic.

Şi se râde Ciula din Boghea de mine.

A venit şi-a-nflorit în Bulzeşti.

Are vite, are casă, are car, are copii şi eu, nimic.

Şi Florea al meu umblă după Floarea lui Vasile

Să-i facă prunci. Stă pe Silişte după ea.

Păi, de ce drăcui eu pe-alea, pe ursători?

Pe-ălea trei, să le prind undeva, le-aş scoate ochii.

Că de mine şi-au bătut joc.

Iar câinele ăla roşu de Dumnezeu,

Nu m-oi întâlni cu el pe la vreo cotitură, pe lumea ailaltă?

Şi-o să-1 trag de barbă, auzi? Câinelui roşu îi trebuie prunci..."

Ţaţa Maria făcea o pauză.

„Fir-ar a relelor dezminţata asta di la deal de mine,

Nu mă lasă să dorm.

Se scoală de la miezul nopţii:

«Gâri-gâri!» «Gâţâî-gâţâî!»

«Nea, Surane, ho!» «Ni! Scandal» uite-aşa-mi face

S-aud eu c-are de toate şi eu, nimic.

Uite-aşa plecai de-acasă, să n-o mai aud."

Ţaţa Maria se ducea tocmai până la preoteasă la vale,

Aia îi da colaci şi ea până la deal îi împărţea,

Unde vedea un copil, se oprea şi-i da câte-un corn,

Un colţ de prescure: „Ar mânca şi el săracul,

Că e mic.

Na, din pomană, pomană,

Că-mi dete şi mie preoteasa.

Că plecai de-acasă numai de răul ăleia de la spatele căşii."

Ciula era femeie vrednică.

Şi ea, când se-ncepea a se lumina,

Venea cu vadra de apă în cap, desculţă, prin zăpadă, pe gheaţă.

-    Ioană, nu-ţi degeră?

-    Ba-mi degeră o ţâră, da' zisei că vin repede.

(Fântâna era la o jumătate de kilometru.)

-    Păi, zăpada aia?

-    Lasă c-o scutur de pe picioare şi mă-ncălzesc.

Uite cine n-o lăsa să doarmă pe Măria Bălii.

Nea Florea ia lecţii de arat

Erau puţini ăi de-aveau câte-un om prin curte,

Patru, cinci inşi. Alţii se băgau cu schimbul,

O săptămână veneau, alta nu, munceau la ei,

La Moşu erau Coza şi cu Ciurează.

Se duceau cu oamenii pe câmp, aveau grijă de vite,

De leauri.

Aduceau lemne, cărau grâu, porumbi de pe deal,

Li se plătea în bani. Se-ngăduiau, nu se certau.

Nea Florea ara la popa Şi-a venit preoteasa cu demâncare. S-a uitat şi-a zis că ară cam puţin Şi nu ară bine.

-Ei, zice Nea Florea, nu e plugul bun, că trebuie

Să-1 mai dregem, ce să zică şi el,

Arase destul de mult şi bine, dar ca să nu-i întoarcă vorba

-    Care? Ce aram eu la tatăl meu! Ia să-ţi arăt eu cum se ară.

-    Arată-mi, preoteasă, zic. Şi dacă-am văzut asta,

Am schimbat zalele la grindei şi i-am dat plugul,

Na, arată-mi.

Apucă ea de coarne, dă bici boilor,

Da' plugul zbicea când încolo, când încoace,

Nu mai lua brazda neam, dacă erau zalele

Unul mai lung şi altul mai scurt.

„Ho!" „Nea" „Ţin-te!" „Dă-i!" făcea preoteasa,

Cu plugul târâş, când într-o parte, când într-alta.

Făcuse numai coteie.

Când a venit înapoi cu brazda, ăla se umflase de râs.

-Ei, zice, ce făcuşi? Cum merge? A oprit boii, suflând greu.

-    Ce faci, nu mai ari?

-    Na, că m-am dezvăţat eu, dar plugul merge.

-    îţi place brazda?

-    Păi s-o-ndrepţi.

Pripeală

Mando! Mando!

Du-te de ia o bucată de pâine încoa'.

Să-mi fac paşti. Dă-mi, Marine, şi tu o litră de vin.

Fusei şi eu la Paşti, să-mi iau paşti,

Şi mă-nghebejiră ăia şi mă stoarseră

Şi-mi sparseră şi ouăle roşii în buzunar

Şi mă necăjii şi plecai de-acolo.

Şi-acum să-mi fac eu paşti, să iau.

A pus o bucată de pâine-n pahar, A turnat vin peste ea, S-a-nchinat frumos şi a mâncat.

-Ce, numai popa poate face paşti?

Manda era verişoara lui şi-1 certa.

-Bine, mă, nepricopsitule,

Nu mai puteai să mai aştepţi,

Că lumea lua şi pleca şi luai şi tu mai pe urmă.

Că aşa e la biserică de înviere,

Vine tot satul, e foarte frumos, dă ocol bisericii,

Scot masa afară şi slujeşte popa afară,

Zice: „Cristos a-nviat",

De trei ori.

După aia bagă masa-năuntru

Şi scot farfuriile cu paşti pe masă.

Oamenii dau câte un ou şi iau paşti.

Toţi sunt acolo, copii, oameni mari, bătrâni, tot satul

Numai ăia care sunt bolnavi nu,

Ba şi pe ăştia îi mai aduc cu carul,

Trec carele încărcate

De neputincioşi

Şi de copii, să se grijească.

Spoveditul se face toată

Săptămâna mare,

Cine nu e spovedit nu poate să primească grijanie.

Şi tu de ce te mai duseşi la biserică, dacă n-avuseşi răbdare?

-    Nu, de ce să mă-nghebejească ei pe mine?

-    Ptiu!

El s-a pus pe beut acolo la cârciumă

Şi s-a dus acasă grijit.

Altă dată, după ce-a venit de la biserică,

Mumă-sa, până să facă mămăligă de prânz,

El a luat 20 de ouă roşii,

Le-a curăţat pe corlată şi le-a mâncat.

-Ce făcuşi, mă, le-mbucaşi toate,

La masă ce mai mănânci?

El se lăuda: am mâncat 20 de ouă în ziua de Paşti

Pe corlată, cât a face mama mămăliga.

Dac-o întreba cineva pe mumă-sa, răspundea:

-Fină, aşa a făcut.

Atunci se ţinea post,

Şase săptămâni se ţinea post,

Şi el, de! dorit.

În capul trebii

Nea Banta trecea cu garniţa cu apă.

Şi-n dreptul ulucii lui Moş Gheorghe punea jos, să mai

Odihnească.

Bătea cu bastonul în poartă,

Avea un baston lung, noduros, de corn.

Şi venea Moşul, ţeapăn, nu atât din cauza oaselor bătrâne,

Cât a pantalonilor groşi, de dimie,

Şi-a minteanului, care-1 ţineau drept, ca-ntr-o armură.

Aşa scrobit îl ţineau, parcă s-ar fi dus imediat pe calea

înaltă.

-Mă fine, zicea Nae cu voce groasă, că săreau câinii, ce se

Mai aude, mă fine?

Am auzit eu că ăla, fir-ar al dracului,

Mă, s-a pus în capul trebii!

Să vezi acum ce ne face. Ni! Marş de-ci! Ho, ţin-te! -Se răstea la câine.

-E, nu mai spune, se prefăcea Moşu că se miră, începând să cure porumbul cu care se nimerise în mână

Şi să arunce boabele la o cloţă cu puii mărişori,

Să vadă dacă puii au început să mănânce boabe.

-Ce să aibă ei cu noi, mă nasule?

Pleca fiecare la ale lui, bombănind:

-    Ce să aibă ei cu noi? Ce să aibă ei cu noi?

-    I-auzi, bă, ce-a mai făcut Curchil, zicea Banta,

Când îşi odinea, spre sară, o altă garniţă cu apă proaspătă,

Ca şi când politica în comuna Bulzeşti

Se schimba de dimineaţa

Până seara.

Bă, ăsta e dat dracului - tot ca ăla de vorbirăm noi

Zi-i să-i zic, Clemenceanu ăla,

E mare, domnule!

E în capul trebii acolo.

Şi ăla de care vorbirăm noi ieri, ştii, bă, ăla e tot

In capul trebii. Mai rău, auzi!

Trei sunt acum mai tari.

S-au pus pe noi, pe Europa.

Striga peste gard: pe Europa!

Ăştia ne vând şi ne cumpără până la toamnă,

Dacă n-o fi aşa, iote, să mă scuipi.

-    Dar cu sănătatea cum mai stai, nasule?

-    Cum să stau, mă, fine?

Mă, fir-ar ai dracului de sanitari,

Mă, ăla dinainte era bun,

îmi făcea injecţiile bine,

Dar ăsta nou de-a venit

Bă, de la uşă mi-aruncă seringa-n cur.

Şi-acum mă trimise muierea la apă.

Cât am fost copil, am fost supus la mama şi la tata.

(Parc-ar fi zis „supus la turci")

La urmă, am fost supus la armată,

Când m-am făcut mai mare.

Şi la urmă, la nevastă, adică la neveste,

Fir-ar ale deavului

Că, uite, se făcură cinci.

(Ţinuse cinci neveste, „rău de fomei", zicea lumea)

Dar eu când să mai fiu stăpân, domnule?

Că uite, se duse viaţa!

Să vezi dumneata, când oi cădea la pat,

De n-oi mai putea,

Dacă asta de-am luat-o pe urmă,

Că s-a nimerit şi a mai aşa,

Asta o să mă bage-n pământ,

Ascultă-mă pe mine, da' cum? (Ofta)

Dacă n-o să-mi vândă ea ţoalele ale bune,

Stai să cad la pat,

Că-ncepe,

Şi-o să mă-ngroape aşa-n pielea goală. Să vezi panoramă!

-Taci, nasule, ce vorbă e asta?

 De-aia ţi-ai luat-o mai

Tânără, să aibă putere să se ocupe de toate.

-Păi se ocupă, cum să nu se ocupe?

Ştii ce i-a făcut a lui frate-meu?

Că şi-ăsta un mototol!

Cât a fost el unde-a fost, 1-a făcut de râs, auzi? Da' şi el când a venit, cât e de moale,

I-a găsit în ladă scrisorile de la ibovnici,

Le-a luat pe toate şi le-a lipit cu cocă,

Le-a afişat pe toate

La primărie.

Să vadă lumea ce muiere a dracului ţine el.

Le citeau toţi ca pe circulare - râsul lumii, râsul lumii!

Uite-aşa sunt muierile!

-Ei, lasă, făcea Moşu, evaziv. Mai e şi gura lumii.

Se auzea glasul nevestii din prispă,

Printre viţa-de-vie care-i ascundea faţa, glas ascuţit

Ca de coasă:

-Banţo (îi zicea pe numele ăl mare),

Dar nu mai vii odată,

Ori puseşi de mămăligă acolo-n drum?

-Ho, fă, că viu. Viu acuşi. Să mai aflu şi eu încotro se-ndreaptă politica.

Finu Gheorghe le ştie pe toate,

Cu el nu mă mai satur de vorbă.

(De unde, că numai Banta vorbea,

Moşu îi răspundea cam în doi

Peri, că-1 ţinea ăla toată ziua de vorbă.)

Dădea să ia garniţa de toartă şi iar o punea jos.

-Da' Curchil ăla, că de-aci plecarăm, ehe! O să sparie lumea, e mare rău,

A ajuns în capul trebii.

Apa se tot clătina în garniţă, o mai aranja el,

Să nu stea căldarea pe coastă

Şi la urmă o ridica oftând şi

Pleca.

-Bă, când n-oi mai putea să ridic garniţa,

Mie n-o să-mi aducă nimeni apă,

O să mă târăsc eu să iau cu cana de la fântână.

Drumul muierii

Treci dealul Bulzeştilor, cobori în Balota

Şi urci în deal.

Şi-acolo e o câmpie întinsă, ca la noi pe Seci.

Şi e un drum care vine din vârful muntelui,

Cu viteză, parcă e-o apă

Şi se duce la Dunăre,

Şi-i zice Drumul Muierii.

Odată, când au năvălit turcii

Şi oamenii erau plecaţi ca oamenii la oaste,

Au ieşit toate muierile cu ce-au nimerit în mână

Furci, coase,

Unele făceau vânt cu peşchirele, vâlvăiau,

Altele mai aveau şi copii-n braţe,

De! femei speriate de frica morţii.

Şi turcii auzind atâta chiot,

Văzându-le pe-alea cum făceau cu peşchirele,

Parcă ar fi fost sute de steaguri,

A intrat spaima-n ei.

A rupt-o la goană-napoi.

N-o fi fost oaste tocmai mare,

O oardă de-alea rătăcite.

Femeile erau din satele de pe-acolo, din păduri, de prin Balota.

Şi-aşa şi-au câştigat şi ele dreptul la un drum.

Soare sec

Aşa pe la prânz, începea să mă doară capul,

Asta se întâmpla des, des,

-    Ai soare sec, spunea ţaţa Ioana lui Miai,

Fuga la fântână.

Când e cineva bolnav de soare sec,

Merge la fântână,

Se uită în urme de vacă, pline cu apă,

Şi-şi vede chipul în apă. Ia apă şi dă la cap şi peste umeri. Şi zice:

„Soarele sec e aici în lac,

Nu la mine-n cap". Şi-i trece.

Mie nu-mi trecea deodată.

Şi când ajungeam cu vitele la altă fântână,

Ori dacă eram pe câmp, la buduroaie, ori

Tocmai la fântâna din Dobreţ,

Dădeam fuga şi-n timp ce boii beau

La jgheab sau din găleată,

Eu mă uitam în urma copitelor lor,

Umplută proaspăt cu apă

Şi aşteptam să se limpezească chipul din rama copitei.

Şi-acolo vedeam un copil cu ochi mici, tras la faţă,

Un copil pe care-1 durea capul,

Că nici vorbele astea nu le mai

Nimeream: „Soarele sec e aici în lac,

Nu la mine-n cap".

Ei, pe toţi oamenii trebuie să-i doară câte ceva,

Altfel am sări toţi în sus de bucurie,

De dimineaţa până seara.

Cucul

Când începea să se petecească zăpada,

Se făcea aşa plotoage-plotoage pe dealuri,

Curgeau pâraiele, ieşea colţul ierbii

Ca dinţii mieilor,

Atunci se întorceau şi cucii.

Oamenii erau veseli

Că au scăpat şi de iarna asta,

Uite, că ieşiră din iarnă!

Şi că tot e ceva de satul lor,

Dacă s-au întors păsările tot acolo,

După ce-au luat seama şi prin alte părţi,

La vale-ncolo, şi-au venit la rost, la treburi.

Un cuc se pripăşise şi cânta de mama focului

Pe coastă, într-un prun de-al lui Patru,

Spurcase lumea la rând, că-ncepea de dimineaţă,

Nici nu se dădeau bine jos găinile din salcâm,

Şi pe la prânz Veta ieşea în prispă, întindea pe culme

Peşchirul gagăi Riţa, spălat, şi striga, râzând, la Nea Florea,

Peste drum:

- Arunca-i, mă, Nea Floreo, un ou cu zeamă cucului ăla

Din coastă, să-şi dreagă glasul,

C-a răguşit, săracul, de azi-dimineaţă de când ne zice,

Nu-1 auziţi?

Ţaţă Mărie, cată, fa, sub cloţă

Şi trimite-1 pe Nea Florea cu demâncare.

Ce e ziua

Moşul dormea puţin, aprindea lampa

Şi tot scria. Şi când se culca iar, scula fetele:

„Hai, că e ziuă.

Toate lămpile sunt aprinse,

Toate fetele lucrează".

Le îndemna şi maica:

„Apucaţi-vă de lucraţi,

Că ce credeţi voi că e ziua?

Dacă s-a făcut ziuă, ce să mai faci?

Că săptămâna trece ca goniţa prin sat,

Acuşi e duminică, acuşi trece anul.

Dacă s-a făcut ziuă şi-a răsărit soarele,

E seara gata, te găteşti de demâncarea dedeseară.

Şi-avem treabă, avem vite, avem pânza

De-nălbit. Şi noaptea ce mai facem,

Că e noaptea an.

Fato, când se face ziuă

Să fie turta-n foc, legumea fiartă,

Şi să intraţi în război,

Dacă vreţi să faceţi spor.

Dacă nu, şedeţi toată ziua la foc, la demâncare.

Dar dacă bagi mălaiul în ţest, pui oalele la foc,

Atunci e prânzul tău, intri la război, n-ai nevoie,

Poţi să mai şi tăinui cu ăl de trece pe drum.

Hai, nu vă mai scularăţi?

Urât mi-a fost de alea care dorm blană."

Paza

Mitruţa avusese mulţi morţi

Şi ştia bine cum se stinge omul,

Era chemată să-i păzească şi pe ăi de trăgeau.

Zicea: „Nu moare când înserează, moare când cântă

Cocoşii la noapte. Nu moare nici atunci,

Moare în vărsatul zorilor. Dacă scapă şi atuncea

Apoi la prânz, gata! Când o fi soarele aşa, cruce pe cer.

Îşi face cruce cu soarele, cum ar veni şi se duce... ei!"

„M-am sculat azi-noapte la oarece vreme din noapte

Şi m-am uitat la el. Ăsta mai are o zi.

Aşa i-a fost lui ursat să trăiască o zi,

Dacă se duce mai înainte nu-l primesc acolo.

Nu-l vedeţi, stă ş-aşteaptă, îşi aşteaptă rândul,

Că e-nghesuială mare şi pe lumea ailaltă

E gloată rău."

Lenea

Nea Miai îi spunea mamei, înainte de a muri:

-Nicoliţă, dumneata să te dai la poartă

Şi să te ţâi, să nu vină alea cu lumânări,

Că ştii cum vin fomeile cu lumânări

Şi ţi le pun în mână.

-    Păi de ce, nea Miai?

-    Păi, de-aia! Că vin alea cu lumânări să-mi aducă

Să le dau la ăi morţi. Zic: să-i duci şi lui Ion,

Lui Petrică, să-i duci şi lui Sandu al meu. Şi eu pe unii

Nici nu i-am cunoscut, ar trebui să umblu mereu, o vecie,

Şi rămân cu lumânările-n mână.

-    Şi aşa ai făcut, mamă, te-ai ţinut la femei să nu vină?

-    Păi cum, eu puteam să mă împotrivesc cu satul?

-    Da' lui îi era lene să umble pe lumea cealaltă,

Voia să se păstreze şi mort.

Ioncica şi Sfântul Gheorghe

În noaptea de Sfântul Gheorghe, Ioncica

Se dezbrăca în pielea goală

Şi-ncăleca pe-un sul şi despletită şi se ducea pe vale

Prin fânuri şi aducea rouă

Din noaptea lui Sfântu Gheorghe.

Şi zicea:

„Ţâr de la oaie, ţâr de la vacă,

Ţâr de la capra lui cutare,

Ţâr de la vaca lui cutare", care le ştia ea.

Ăsta era descântecul ei,

Să ia laptele de la vacile oamenilor

Şi puterile boilor şi să le treacă la ale ei,

La vacile, oile şi la boii ei.

Că asta se putea face doar în noaptea aia şi aşa,

în chipul ăla, goală prin rouă.

Mitru Banţii vorbea cu Lisăndrica lui Sorescu

Şi se ducea pe vale la fata aia, să vorbească iar cu ea.

Să fi fost târziu, de,

Că aşteptau să se culce ăi bătrâni.

Şi zice el:

„Văd o umbră despletită şi în pielea goală Şi călare pe sul.

Mă, ce să fie asta? Moartea să fie?"

Am încremenit. O las pân' s-apropie de mine,

Că ea nu m-a văzut, m-am pitit jos. Şi-aud:

„Ţâr de la vaca lui cutare, ţâr de la vaca lui cutare,

Ţâr şi de la vaca Banţii (vaca mea, auzi?)

Ia puterea boilor

Nu ştiu cui, că nu m-a interesat,

C-am văzut cine e.

Hu, fir-a diacului!

Tu fuseşi, de-mi trăseşi spaima asta?"

Şi eram şi c-o vână de bou în mână

Şi-aşa s-ar fi alipsit

Peste pielea goală!

N-am putut s-o ajung, că era

Sprintenă şi de, eu îmbrăcat, ea aşa,

Mă-ntrecea la fugă.

Lumea credea în farmece. Sulul ăla, vezi, era ceva.

Spunea mama că în noaptea de Sfântu Gheorghe

Să aruncăm sulul

în oborul vacilor.

„Păi de ce, mamă?,,

„Vin vrăjitorile şi iau laptele vacilor".

Sulul de ţesut şi pelin.

Şi Ioncica de-aia-ncăleca pe sul,

Că ştia socoteala. Dar laptele de la vacile femeilor

Luat aşa cu vrăjitoria nu sta două zile,

Că făcea viermi.

Şi untul şi alea fac viermi,

Că sunt luate de la toate

Animalele.

După asta se cunoştea că nu era curat.

Măsurarea capului

Dacă ne durea capul, ne duceam la Floarea.

„Mă duc la Floarea, mi s-a desfăcut capul."

Ea zicea: „Stai să ţi-1 strâng eu,

Să ţi-1 măsor".

Te lega cu o aţă la cap,

Lua un cărbune şi-ţi făcea

Patru semne pe aţă.

Unul în frunte, în dreptul nasului,

Două la urechi şi unul în ceafă pe vâna gâtului.

Şi făcea patru semne acolo.

îţi punea o răsucitoare în frunte,

Că lăsa ochean şi răsucea aşa, de se strângea aţa aia.

Şi aveai şi-o vadră cu apă-n cap.

Apoi lăsa răsucitoarea-ncordată,

Şi răsucea vadra şi după ce

Lua vadra te trăgea de părul

Din moalele capului în sus.

„Stai, că ţi-a căzut ouşorul."

Şi lua şi desfăcea aţa

Şi punea să vadă dacă se lovesc semnele,

Semn în semn. Dacă nu se loveau semnele zicea:

„Uite, vezi cu cât îţi fu capul desfăcut?"

Şi-ţi măsura cu deştiul pe aţă. Şi-ţi trecea.

Aia era doctoria noastră.

Grăuroaica, săraca, o durea rău capul.

Zicea: „Floare, venii să-mi masori şi mie ăl cap,

Că mă doare rău".

- Bine, leliţă Ioană. Aidi.

Lua aţa, cărbunele, vadra şi mestecăul. O despropozea

Şi-o lega cu aţa de cânepă peste frunte.

Şi-i făcea, tot aşa, patru semne cu cărbunele,

Cărbunele era

Creionul ei, sta între sobă, aştepta client.

„Leliţă Ioană, fu desfăcut!

Da' cum ai umblat dumneata

Cu capul desfăcut rău?" se mira Floarea la urmă.

-De, fetică (ea le zicea la toţi dumneata,

Era o femeie omenoasă

Grăuroaica), că de-aia venii şi eu la dumneata aici.

Şi Floarea nu lua nimic pentru doctorie.

Şi să ştii tu că-ţi trecea.

-    Iţi trecea?

-    Da. Şi tot ea te ciupea de muşchi. „Dar muşchii nu ţi-or fi căzut?"

-    Ba să-mi ciupeşti şi muşchii, că tot venii.

-    Şi o dezbrăca până la brâu, îi făcea o frecţie

Cu gaz, la urmă se suia cu genunchii

Pe ea şi o ciupea

De trei ori de la gât în jos,

Pe amândoi muşchii cu amândouă

Mâinile şi o lua aşa cu zbicitul,

Se lăsa pe ea şi gata.

Se ducea Grăuroaica acasă, bea o ţuică si se culca.

-    Ţi-a trecut, leliţă Ioană?

-    Fetico, ştii că mi-a mai trecut? Se duceau unii la Floarea,

De-abia se mai urneau din loc

Şi-i ciupea de muşchi şi plecau fluierând.

Un cot de pământ

Una a făcut un copil mort şi s-a dus şi s-a spovedit

Şi i-a zis popa să mănânce un cot de pământ –

În toate părţile un cot, şi un cot adâncime.

Şi l-a mâncat, da, păi ce să facă,

Dacă avea canon?

După-masă se ducea şi-şi lua grunjul

De pământ şi-mbuca

Din el, de unde alesese şi ea un pământ mai curat.

Nu ştiu cum o chema, babă-ta povestea asta,

Una din vremea ei,

Ea îi spunea şi numele, dar nu mi-l aduc

Aminte. Adică nu, era din vremea mamei babii,

Din vremea Maricăi.

Nu ştiu ce muncise aia, şi s-a-ntâmplat

De-a născut un copil mort.

Şi s-a dus şi s-a spovedit la popă

Şi popa a obligat-o, ca să scape de păcat,

Că şi-a omorât copilul în pântece

Să mănânce un cot de pământ.

Erau pe vremuri nişte geruri mari, iarna,

Că nu te puteai dezlipi de lângă sobă.

Popa Stanciu i-a zis: „Rău, fato, arzi în foc!

Să pui mâna să mănânci un cot de pământ".

Într-un an

L-a mâncat. Avea acolo groapa ei,

Pământ măsurat cu

Ţăruşe şi se ducea şi-şi rupea codrul ei de pământ

Şi mânca scrâşnind.

Şi aia s-a dus la muma Mărica

Şi s-a plâns de ce-a păţit.

Îi părea rău de copil, că nu vrusese,

Aşa s-a nimerit el mort,

Ori spălase vreo pânză ceva.

„Uite ce-am păţit, am născut un copii mort

Şi m-am dus şi m-am spovedit

Şi mi-a dat Popa Stanciu canon

Să măsor un cot de pământ şi să-l mănânc.

Ce să fac?"

- Mănâncă şi scapi sufletul de foc. într-un an l-a mâncat.

Da' cu ce grijă mergea după aia, când mai rămânea grea!

Hi, atunci se făceau câte 12-14 copii,

Că nu era

Păcat mai mare decât

Să nu primeşti ce-ţi dă Dumnezeu.

Gustul casei

Mânca, mă, că lumea mânca pământ mai de mult.

Era Stăncioaia, jupuise toată casa,

Că era bună huma aia, mirosea bine. Şi mânca.

După ce mânca legume,

Mânca şi câte un glod de pământ.

Aşa avea ea poftă.

Mergea cu vacile şi cu pământul în sân,

Bulgări, bulgări.

O întrebam noi: Ce faci, gagă Ioană, cu pământul,

E bun?

- E bun, uite îmi vine mie aşa un gust bun.

Mai mânca şi alta, Aneta, toată ziua dezlipea cu

Custura de pe casă,

Că ăla era bun, mirosea frumos.

Casele nu erau văruite,

Pământul era printre nuiele.

Cântă Mitruţa

Mitruţa lui Drăgan, i-a murit bărbatul pe front

în 1916 şi avea mulţi copii.

Şi i-a crescut singură.

Şi mureau unul câte unul,

Mari, de la douăzeci de ani în sus.

„Unu Ion, mi-a murit mai mic.

îl făcui, îl comandai

Rămăsei cu ăilalţi.

Mai şezui un preţ de timp,

Du-te vreme, vino vreme, muri şi Măria.

O dusei la locul ei.

Comând-o şi pe ea, amărăşte-te.

Mai şezui ce mai şezui,

Du-te vreme, vino vreme,

Moare şi Gheorghe.

Cheltuie cu el, fă-i ce-am putut

Şi eu, ca o săracă.

Mai şezui iar, du-te vreme, vino vreme,

Moare şi Sanda.

Şi de unde să mai poţi?

Că mi s-au scurs ochii plângând.

Văd muierile c-aşteaptă oamenii seara

De la Craiova şi le sar

înainte şi le iau din car traista cu târguieli.

Eu n-am aşteptat pe nimeni.

Ce-am putut, cât am muncit, aia am mâncat,

Nimenea nu mi-a dat nimic."

Mitruţa şedea singură-n casă şi se jelea.

Lumea râdea: „Iar cântă Mitruţa".

Dar ea se jelea. Şi casa, fărâmată, ploua pe ea,

Se auzea cum plânge şi prin acoperiş.

Ei, ce casă, o bujdulă, acoperită cu paie!

La urmă Leana, a de i-a mai rămas,

Era cam năroadă

Şi-i aducea câte un prunc în casă,

Pe Ion, pe Damian,

Pe Costică.

Şi tot Mitruţa trebuia să aibă grijă de ei.

Şi le dădea să mănânce turtă cu fasole, de mici,

De la şase săptămâni.

Leana pleca la muncă şi ea-i îndopa

Cu zeamă de fasole, cu mămăligă.

-    Leliţă, nu moare?

-    Dă-1 dracu, că nu moare, că mancă de făcu burtă.

Ea stătea în prispă, el în troacă,

Mic de şapte-opt luni,

Cu burta tobă de fasole,

Şi ea-i dădea cu piciorul,

II legăna şi-şi plângea morţii ei.

-I-auzi cum cântă Mitruţa!

Vremea ca omul

Se ducea şi toca lemne desculţă

Şi nu era gaz deloc

Şi ea povestea că fătase o oaie doi Miei.

Când au fost războaie,

Era şi ger mare,

Şi în 1913 şi-n 1917 atât era zăpada de mare!

Şi-o geruia.

„Că şi timpul e cum îşi face omul veacul,

Dacă sunt

Paşnici, e cald, frumos, dacă se-ncaieră între ei,

Se pun nişte potoape

Şi iarna nu mai ieşi din nămeţi.

Eu când văd că e ger rău,

Mă gândesc unde s-o fi mai spart

Vreo bubă şi mă-nchin

Să n-ajungă şi răul ăla la noi,

Repede, repede cum vine necazul."

Păstrarea

Una i se plângea Măritei de la moară:

„Iote că sunt bolnavă". Da' ea:

„De ce nu te culci îmbrăcată?

Eu aşa dorm, îmi pun şi cizmele în picioare,

Peste opinci şi îmbrăcată şi n-am nevoie.

N-am tuşit niciodată.

Nu ştiţi să vă păstraţi".

„Şi cum dormi tu aşa, cu toate alea pe tine

Şi în cizme sub cergă

Acolo-n şopru?"

„Aşa dorm, în cizme,

Eu ştiu să mă păstrez."

Amoi

Leana punea rufele în albie,

La înmuiat, amoi,

Zicea: „Pusei şi eu trenţele alea amoi,

Să le spăl dracului". Şi le uita acolo

Câte o săptămână, luată cu treburile,

Toţi se-mpiedicau de albie, în prispă,

Mai nimerea câte-o găină în ea,

Şi ea să se-apuce de spălat -Neam.

Până când bărbatu-său i-a spus într-o dimineaţă:

- Leano, hai, fă, să scoatem cânepa aia de la topit

Că i-o fi de-ajuns.

Scoate, fă, cânepa şi lasă balta liberă.

Cămăşile erau de cânepă,

Cum se purta pe-atunci.

Dimineaţa

- Hai, care vă sculaţi să plecaţi cu vitele.

Mitruş, vino, hai!

Hai, că iote ai lui Mutu urcă pe Ungureanca.

Se auzeau tălănci pe drum, behăit de oi.

I-auzi, toţi plecară numai eu am nişte leneşi!

Şi oile, săracele, li se lungesc ochii la poartă,

Au început să lingă zidul - nu ştiu ce să mă mai fac şi eu cu

Igrasia asta...

După vreun sfert de oră:

Bă, păi eu cu cine vorbesc? Ce, io vorbesc singură?

Intra în casă cu nuiaua. Săreau şi Mitruş şi Rina.

Jap, jap! „Aşa!" „Au!" „Păi, da' ce? Hm!"

După aia, seara: „Care se duce să rănească la vite? Asta, iarna.

Duce-vă-ţi, mă, de regulaţi la vite.

Daţi balegile afară cu cazmaua, aşterneţi nişte paie,

Şi la urmă daţi-ţe de mâncare.

I-auzi cum rage Prian.

Luaţi paie cu coşul, din şira a de ovăz,

Trageţi cu cârligul, da' vedeţi să nu staţi prea aproape

Să se dărâme, să vă prindă în copcă."

Cum se trăseseră paiele, mereu din acelaşi loc,

Se făcuse o scobitură mare în ea, chiar ca o copcă.

Mitruş se şi vedea înecat în şiră, încercând să se agate de un pai

Şi trăgându-l Rina afară cu cârligul.

Învârtindu-l de picioare şi bătându-l

Pe burtă să scoată pleava.

Moşia

Avea pământ mai mult

Şi-n deal şi-n vale,

Şi când se certa cu alte femei

Mai sărace ca ea, păi cine era ca ea? -

Striga la argatul Florea, tare, ca să o audă

Alea şi să crape de necaz:

-Floreo, hai de ţine scara

Să mă sui eu colo pe casă,

Să-mi văd averea. Să-mi văd eu averea mea

Din Dobreţ până-n Parchet, toată cureaua

Pe treizeci de stânjeni.

Florea era băgat la ei

Şi seara, ne povestea râzând.

-I-auzi ce mai făcu aia,

Zise să-i ţin eu scara,

Să se suie ea pe scară, să-şi vadă moşia,

Pe la Aleşteu, pe Ursoaia, pe Racu-n deal.

„Floreo, hai de ţine scara, să mă sui eu pe casă."

„Ţi-o ţin, cocoană, de ce să nu ţi-o ţin?

Da' ziceam că mai aşteptăm până deseară,

Când se-ntoarce părintele de la păresimi,

Vă suiţi amândoi odată,

Că moşia nu se mişcă de-acolo până deseară, acolo rămâne.

În car

Lui Focu era să-i moară Foaca, nevastă-sa, săraca,

Ş-a gătit-o bine, cu toate ţoalele ale bune,

Dar pantofii i-a dat pe-ăi vechi.

Şi o femeie, care-o gătea:

-Bine, da' de ce nu-i dai pe-ăi noi?

Da' el, cum vorbea aşa cam fonfăit, zice:

-Lasă, că moarta merge-n car,

Nu e ca când mergi pe jos.

Ghiţă Zamfir

Era cârciuma lui Chirţu.

Şi s-au dus Ghiţă Zamfir

Şi cu Gheorghe Roncea, veri buni.

Şi atunci, de Anul Nou,

S-au luat la ceartă acolo.

Au plecat.

Şi când au plecat acasă, văru-su Gheorghe

A rupt o stinghie de la pod,

I-a dat pe la spate în cap.

Şi sânge n-a ieşit o ţâră.

Muierea n-a ştiut nimic.

El s-a dus acasă, s-a descălţat şi n-a zis nimic,

Şi-a pus ciorapii pe sobă, să se usuce.

Şi dimineaţa s-a dus un fiu al lui Dorel al lui Bălteanu

Şi a-ntrebat-o pe Cica:

-Naşă, ce-a făcut moşu Ghiţă, I-a fost rău azi-noapte?

Că l-a bătut rău ăla.

-    Care? Că n-a spus nimic.

-    Gheorghe Roncea.

-    Nu ştiu, că nu se mai sculă.

S-au dus la el şi l-au găsit ţeapăn.

Treanţa

După ce treci

Prin Nătărăi, cobori coasta şi intri într-o văgăună,

Unde se află Dobreţul.

Are poziţie foarte bună, văgăună-vizuină

între păduri, cam deoparte

De toate drumurile şi oamenii

Sunt acolo aşa cum i-a

Lăsat Dumnezeu, demult.

I-a lăsat şi i-a uitat, zicea Nenea.

Când se spală se şterg cu trenţele,

în loc de şervete.

Ele sunt puse prin cuie.

„Hai, treci la spălat pe mâini şi uite treanţa colo,

Dacă nu e aia, e aia. Ori ia pe-aia din cuiul ălălalt."

Dacă te speli şi pe ochi,

Ţi se dă altă treanţa mai bună.

Treanţa de mână şi treanţa de ochi.

Colae se ducea mai des pe-acolo,

Le mai lucra tâmplărie,

Pe la oameni, şi spunea că-i place că sunt avuţi.

Au vite multe, putini cu brânză pi colo, pi colo.

„Şi, domnule, atâtea muşte n-am mai pomenit!

Cum pun masa, aruncă şi şervetul pe strachină.

Şi ridică omul de-un colţ, bagă lingura cu atenţie.

Altfel ia muşte, mănânci muşte şi sunt de-alea mari şi

Obraznice şi n-au ce să le facă vara.

Acolo-nţelegi de ce-n poveşti

Se spune că fata împăratului

Ori Făt-Frumos aveau câte-o babă

Care-i apărau când dormeau

C-o măturică de pene, să nu-i mănânce muştele.

Oamenii sunt bogaţi, au de toate, brânză multă, carne,

Miere, dar nu poţi de muşte. Eu asta cu şervetul

Ori cu plasticul pe strachina cu ciorbă

N-oi uita-o cât oi trăi."

„Ridică şi dumneata binişor, îţi zice femeia,

După ce-a pus masa, ia uşurel, că se strâng la zer,

La brânză, nu ştiu la ce deavu! Că dac-am mânca numai bolbotine ca alţii,

Ştir, lobodă, urzici poate n-ar veni aşa."

-    Păi, puneţi-le şi lor nişte buduroaie, aci-n prispă.

Poate se-nghesuie acolo.

-    Păi, buduroaiele sunt pentru albine, da' cu ele nu ne

Canonim atâta şi fac şi miere.

Vezi si acum multe opinci,

Pluguri încobilate, iar pe toţi porcii îi cheamă Rică.

Numai ce auzi: „Rică, Rică, Rică!"

Porcii lor mănâncă şi gogleze de pere, de mere,

Dar tot graşi şi frumoşi.

E bine domnule şi la Dobreţ, casele sunt frumoase.

Dobreţanii rar veneau prin Bulzeşti,

Şi rar se mărita cineva după vreun băiat de-acolo.

Câteodată se-ntâlneau cu ai noştri pe matca Dobreţului

Şi se luau la bătaie.

Satul lor ferit ca un interior de tobă,

Rămas aşa după vremuri.

Oameni bătrâni

Păi, Ilie Chelcea, 86 de ani.

Apoi Golumbeanca, are, să tot aibă 96.

E surupată.

A venit la Ioana după urzici.

Şi avea o seceră învelită în cârpe.

O seceră rea şi legată, o punea pe mijloc

Şi se-ncingea peste ea, ca să-i ţină burta.

Acum umblă ăi bătrâni după urzici,

Cu secera-n ei, dar mai demult erau bogaţi.

Nu numărau galbenii, îi măsurau cu cenacul,

Poate nici nu ştiau să numere.

Unul, Popa Costache,

I-a dat zestre fetii două bănicioare

De bani de aur.

Şi se trecea în acte: „cu vârf sau rase".

Nicolae Banta era bătrân,

Bătrân, avea barba albă şi

Avea coade tot albe,

Şedea vara în şubă, la unghete,

La un foc mare de dulumaci,

Intrase, vezi, frigu-n el

De-atâtea zile albe.

Şi avea o traistă cu aur, Atârnată-n pod, de un căprior, Şi-au dat copiii peste ea, Luau cu pumnul şi până să-i schimbe I-au îngropat sub un frunzar.

Şi-odată au dat porcii pe-acolo, au început să râme.

Şi scoteau galbenii cu râtul.

Măi, ce s-o fi supărat moşul!

Zice, vedeam eu că e traista uşoară...

Ce, eu am copii? Am hoţi.