Marin Sorescu, La Lilieci (Cartea întâi – 1973)

Marin Sorescu, La Lilieci (Cartea întâi – 1973)

Ciobanul care şi-a pierdut oile

Când ni s-au furat oile,

De s-a dus mama dimineaţa să le dea drumul din obor

Şi ia-le de unde nu-s, şi-odată a trecut-o un fior: „Îi",

Am fost singurul care m-am bucurat sincer, în sinea mea,

Fără să fac tămbălău,

Pentru că era jale mare în casă

Şi s-ar fi crezut că sunt înţeles cu hoţii.

Încă mai erau speranţe, în primele ceasuri.

– Aţi lăsat vreunul portiţa deschisă, de-au scăpat din curte,

Zicea Nicolae, să ne uităm pe la fundul grădinilor.

– Vedeţi şi pe coastă, or fi luat-o-n deal,

Îşi dădea cu părerea Marioara. Uitaţi-vă bine prin ududoi!

Ei, nu se poate, mă amestecam şi eu,

Se întorc ele singure. (În gândul meu: de nu s-ar întoarce!)

Simţisem de dimineaţă că s-a-ntâmplat ceva,

Mama blestema prin curte,

Săriseră şi Nicolae şi George, căutau peste tot,

Ei dormiseră afară în prispă, au găsit un resteu de fier la cap,

„Vezi, mă, dacă mişcăm cumva din greşeală, ne croia şi capul".

Nicolae se apucase să bată câinele,

Că n-a deschis gura toată noaptea, să fi zis şi el „ham",

Adormit pe paie, frânt de somn, parc-ar fi fost la scos

Buturugi.

– Mă, or fi fost de-ăi cunoscuţi.

Cum să latre câinele dacă-i ştia de prieteni?

– Păi, cine să fi avut inima aia?

– D' apoi eu ştiu, lovi-l-ar moartea!

Ca de obicei, aşteptasem cu inima cât un purice

Să mă scoale să dau drumul la ăle oi,

„Că zbiară-n curte de-o ridică-n sus,

Toţi copiii ăilalţi plecară" –

Stăteam sub scoarţă, cu genunchii la gură.

Auzeam discuţia şi nu-mi venea a crede că se mai fac minuni.

Am sărit drept în picioare, când concluzia era de-acum definitivă:

Rămăseserăm şi fără oiţe!

„O să mă duc să dau acatiste", se văieta mama,

Aproape să plângă.

Suferea de-adevăratelea, îmi părea acum rău,

Dacă-aş fi ştiut cine sunt hoţii, m-aş fi rugat să mi le dea

Înapoi, momentan, şi să le fure altă dată, mai târziu.

„Cine-o fi lăcomit la averea mea?

Mi-ajungeau de ciorapi şi flanele – şi să mi le ia ei şi pe astea!

Nu i-ar mai răbda pământul, usca-li-s-ar carnea pe oase",

Mă băgasem iar sub scoarţă, şi-ncercam ori să dorm şi eu

Mai mult, în sfârşit, ori să plâng.

Peste vreo trei zile, mama a luat-o la vale,

C-o ulcică de tămâie-n mână,

S-a dus la Călui, să dea acatiste.

A venit tulburată şi mândră c-a văzut mormintele fraţilor Buzeşti.

„Le-am spus şi lor."

După aia, tot luând sama prin mănăstire,

Parcă şi uitase de ce s-a dus, mândră de trecutul istoric.

Oile de-ntors nu s-au mai întors

Şi nici n-ar mai fi avut nici un rost,

Tot ne învăţasem cu ideea.

Rămăsesem teleleu, prea mare pentru curci,

Prea mic pentru boi – c-aşa mergea: crescând,

De-ar mai fi existat mamuţii, de le vedeam oasele pe coastă,

Ar fi trebuit, spre bătrâneţe, să mă duc să-i pasc.

Te măsurai după animale.

Îmi aduceam aminte, oricum, cu mare duioşie de blânda mea

Sarabalie,

Cel mai rău îmi părea de berbec, mârlea bine, era o mândrie,

Toamna trecea glonţ din turmă-n turmă şi-l aduceam înapoi de coarne:

„Beee".

începusem să-1 învăţ să-mpungă.

Să şi-1 dea peste groapă ăl de l-o fi hiat!

Craiova văzută din car

Craiova văzută din car e cel mai frumos oraş din lume,

Rămân şi acum încremenit când mă gândesc, îmi lasă gura apă.

Era şi primul oraş care-mi ieşea în cale,

Poate şi asta contează, aveam retina proaspătă, fără gunoaie

Şi i-am descoperit dintr-o dată întreaga strălucire,

De acolo din pisc, de la ulm, deasupra Şimnicului.

Mersesem noaptea întreagă cu carul, hai-hai, sus stelele,

Pe drum pietrele scoteau scântei sub potcoave,

Poate că şleaul nostru se vedea de pe alte lumi

Tot frumos ca al robilor.

Boii cunoşteau calea, fuseseră de multe ori

Cu lemne, cu treburi,

Erau umblaţi, văzuseră multe şi chiar înţeleseseră câte ceva,

Nu ca alte dobitoace. Se orăşenizaseră întrucâtva.

Mi se părea chiar că mă privesc de sus, de câte ori se-ntorceau

De la târg.

Când îi ţesălam ori le dădeam uroaie mugeau la mine superior:

„Mu-uu! Ce ştii tu".

Mă luase mama într-un fel de recunoaştere

Că se hotărâse să mă dea la şcoală, să merg mai departe

Fiindcă ziceau toţi din sat,

Care mă ascultau pe drum îngânând poezii,

Chiar şi câte un străin întâmplat să treacă:

„Ăsta dacă are noroc şi merge

Mai departe..." nu ştiu ce spuneau că se va întâmpla cu mine.

Până la urmă, mama, după un consiliu cu Moşu şi fraţii mai

Mari, s-a decis să-ncerce cu mine la Craiova.

Îmi trebuiau acum două poze trei pe cinci pentru înscriere,

Se punea mare bază pe aceste fotografii, nu ştiu din ce

Cauză, ce-or fi vrut să vadă la mine?

Şi zice mama: Sui în car, mă, şi dă-ţi cu deştele prin păr,

Ai paie, mergem la fotograf.

– Nu, că merg şi eu, sare Ionică. – Păi dar! Te găsişi.

– Ba merg.

– Taci, mă, din gură, stai mereu,

Că n-o să ne fotografiem toţi, Doamne iartă-ne!

Plecasem de cu seară, să fim dis-de-dimineaţă, când intră

Zorii

În aparat, să mă pozeze bine.

Trecusem amândouă pădurile, se auzea doar scârţâitul roţilor

Ca un scâncet de greieri,

Că şi ei cică tot aşa cântă când merg şi le scârţie oasele.

Eram atent, poate văd şi lupul cu ocazia asta, şi trenul.

Mă luau grijile, parcă visam, ascultam cucuvelele şi făceam

Planuri măreţe.

Am aţipit de vreo trei, patru ori, tresăream la hurducături,

„Ajunserăm?"

– E-he! râdea mama, îndemnând boii cu biciuşca,

Ouă raţa-n traistă pân-acolo şi scoate şi pui.

Iarăşi am adormit şi deodată carul, simt prin vis, se

Opreşte.

– Gata? zic, pregătit să sar la fotograf. Unde e?

– Suntem abia la Motoci, jumătatea drumului, Galben trage la

Fântână.

Ajută-mă să dejug ăle vite, vezi să nu te calce.

Mi se speriase somnul,

Ascultam bufniţele pe marginea drumului, ori cucuvelele,

Uşi! încerca mama să le sperie, că numai voi m-aţi cântat

Toată viaţa,

Parcă s-ar fi isprăvit privighetorile, acum vă găsirăţi să

Cobiţi?

Veni-v-ar numele!

– Lasă-le, mamă, ce-ai cu ele, dacă aşa le e cântecul!

– Mie-mi place şi ăsta!

– Ce ştii tu, mă? Tu eşti învăţat cu puţin.

Boii s-au oprit dintr-o dată singuri: jos în vale:

O mare de lumini aprinse, o pâlpâială ca de idei în cap;

Că şi vitelor de la jug

Le mergea parcă la inimă priveliştea.

Făcea să tragi carul

O noapte întreagă să vezi panorama civilizaţiei.

Şi un şuierat: trenul.

Mi s-a pus un nod în gât de emoţie.

– Va să zică asta e Craiova, cetatea banilor... am gândit

Cu glas tare.

– A banilor... dacă i-ai face! a oftat mama. Altfel...

Hăis, Galben,

Lovi-te-ar boala, că ne-apucă prânzul.

Şi dintr-o dată mama s-a îngândurat: „Dacă-om avea noroc să-1

Găsim pe omul ăla..."

– Care om?

– Fotograful...

– Păi, numai unul singur e-n toată Craiova?

– Sunt mai mulţi, dar unul singur pozează pe mălai,

ÎI cunoaşte Floarea lui Ghiţă, e un fel de prieten cu el,

Mi-a dat adresa.

Că toţi ceilalţi iau bani, şi de unde să am? Că dacă trăia

Tac' tu...

Dacă n-o vrea mălai, întoarcem diligenţa – şi-acasă.

–  Şi cu mine cum rămâne?

– Aşa bine, la curci – văzuşi că le lăsaşi în salcâm,

Abia te-aşteaptă.

Mai stai un an, poate se mai întâmplă ceva.

– A, nu. Ce să se mai întâmple?!

Am avut noroc, fotograful a luat sacul cu mălai,

După aia a băgat capul în fusta aparatului,

Eu stăteam ţeapăn, parcă aşteptam să mă trăsnească, eram

Dispus la orice,

Numai să mă văd la şcoală.

Şi spre seară, după ce mai dădusem cu carul o raită

Prin târg, opream boii şi ne uitam la vitrine,

Fotografiile la minut erau aproape gata.

Din ele mă privea un copil speriat,

Gata să ia în piept drumul ştiinţei.

M-am uitat la Galben şi la Vână: M-a luat un fel de milă de ei,

Eu o să-ncep o altă viaţă, alte orizonturi, ehe!

Ori, cine ştie dacă n-a stricat mama mălaiul degeaba!

– Ce ziseşi, mă? întreabă ea, înjugând.

– Mă gândesc... dacă n-or fi trei pe cinci? ne-o fi păcălit,

Nu le măsurarăm...

– Ei, lasă, nu ne înşeală el...

Lăsasem în urmă oraşul cu splendorile lui,

Vitele se îndemnau la drum pe câmpul Vulpenilor

Ştiind că merg acasă, la uroaie.

Mama, mulţumită oarecum de rezultatul expediţiei,

Ca şi când totul atârna de cele două poze

Care după părerea ei erau nimerite,

Mi-a spus mângâindu-mă pe creştet:

– Măi, băiete, eu mi-am făcut datoria,

Acum să te văd cum mănânci cartea.

Când se văd munţii

Munţii la noi se văd rar. Cam o dată pe lună,

Ori şi mai rar, din cauza copacilor,

Că sunt păduri mari, seculare, ori mai ştiu eu de ce,

Poate şi fiindcă stelele sunt jos, pâlpâie de-ţi iau ochii,

Ca lumânările pe colaci.

Când aerul se ridică în sus, ei odată ţâşnesc pe-acolo

Pe la geana orizontului, se văd foarte aproape,

Ţi se pare că te poţi sui pe ei cu carul.

Şi sticloşi – ţi-e teamă să nu aluneci să-i spargi.

– Uite munţii, spune cineva, speriat,

Cum ai spune „sări, iepurele!" şi scârţ! – toate gâtlejurile

Se răsucesc la deal, ca vrejul de dovleac spre soare.

Cei mai bătrâni scot pipa, amnarul şi iasca,

Priveliştea trebuie trasă în piept, cu oftat, până în rărunchi

Şi slobozită pe nas.

„Ia nu mai duhăniţi atâta, că-mi acoperiţi pietroaiele de-mi ascut custura pe ele."

Boii se opresc şi ei pe brazdă, rumegă tihnit.

Prima dată mi i-a arătat Moşu Patru, cu ciomagul,

Pe Seci. „Iar ieşiră", zice. Mai ieşiseră şi c-o zi înainte

Tot cam pe la ora aia, dar îi scăpasem.

Le-am luat seama, şi ei mie – aşa mi se părea că erau ca nişte ochi

Deschişi în piatră, să se uite peste ţară, la deal şi la vale.

– Şi ăştia, întreb eu cu frică... sunt tot ai noştri?

– Păi dar! De-acolo curg oile alea însemnate, care vin pe Ungureanca,

Oi curate ca lacrima, fie albe, fie negre.

Din ziua aia parcă mă făcusem mai mare,

Mai important, însemnasem în gând locul pe unde sunt,

Şi tot studiam zarea. Chiar dacă nu se vedeau, ştiam că sunt acolo,

La locul lor.

„Acum îmi mai rămâne marea – şi cam isprăvesc cu văzutul,

Ce se poate vedea într-o viaţă de om."

– Numai că aia nu s-arată singură, trebuie să te duci s-o cauţi...

Te iei şi tu după firul Frăţilei şi dai de mare,

A mai adăugat Moşu Patru, râzând,

Fiindcă el era bătrân şi nu apucase s-o vadă,

I-ar mai fi trebuit vreo două, trei sute de ani

Şi nişte perechi de tălpi.

I-o tot îngrădiseră apele mici.

Fanfara

Ce n-aveam noi în comună, n-aveam fanfară,

Ne-am dat seama de asta, când s-au rătăcit unii pe-acolo,

De la nu ştiu ce orchestră.

Marin Clanaristul se-ntorsese din armată c-o goarnă,

Era acum chemat pe la toate înmormântările,

Cânta foarte bine „deşteptarea",

Când mai iute, când mai domol, după cum şi mortul,

Mai tânăr ori mai bătrân.

Tu-tu,

Ia-l şi-l du,

Tu-tu-tu,

Ia şi du-l,

C-a mâncat mălai destuul,

Făceam noi pe lângă ăi de plângeau.

Pe toţi îi înnebunise ăsta cu cântecul.

„Când oi muri, zicea ţaţa Măria Bălii,

Nu vreau decât tron de stejar, nu de fag,

Şi să-mi cânte clanaristul la cap,

Să stau aşa cu mâinile pe piept, frumoasă, şi el să-mi cânte."

Şi-ntr-o zi, vara, pe un zăpuc, că nu puteai să dezbulugeşti oile,

Apar unii gătiţi, înjugaţi la nişte ţevi cât roata carului,

Şi-ncep să cânte pe la porţi arii din opere, canzonete,

După cum le făcea unul semn din sprâncene –

Unii ieşeau cu câte un ciur de mălai, de făină, cu drugi,

Le dădeau acolo,

Alţii ascultau degeaba, când se termina, dădeau din mâini.

„Nu mai avem nimic, ziceau, adineauri procopsirăm nişte paparude".

– Acum, dacă-o fi să plouă, plouă şi necântat, adăuga vreo femeie.

Alămurile erau lustruite, ăia suflau de zor, parcă suflau

În clopote; se clătina pământul.

– Ce fu asta, gaică?

Uliuliu! Păi să-i mai aduc un ciur, că-mi plăcu.

Depindea acum şi ce fel de ureche muzicală avea fiecare.

Unele veneau cu câte-o foaie de pestelcă, un vâlnic,

Ori zăvelcă, aduceau cămaşa cu râuri şi şabace, cam ruşinate că nu

Le-o plăcea ălora.

– Uf, că nu mă loveşte pe mine moartea acum, se văieta ţaţa Maria,

Că ce-aş mai fi mers eu la groapă cu ăştia, de-a mai mare dragul.

Dar, Floreo, să nu mă bagi în pământ noaptea, că mi-e urât,

Vin moroi, stafii, strigoi să mă sparie.

Şi-n primele zile, auzi, mă, mai stai şi tu pe lângă groapă,

Te mai învârteşti pe-acolo.

După ce-au plecat a fost o linişte vreo trei zile,

Nu mai aveau nici un chichirez, nici cuc, nici pupăză,

Marin Clanaristul şi-a dat cu goarna de-un copac.

Mare secetă trebuie să mai fie şi pe-acolo, pe la ei,

A tălmăcit Nea Florea evenimentul,

De s-au îmbrăcat toţi în franc nemţesc

Şi-au inventat ei ditamai fluiere,

Ca să ne-ncânte, să ne ia mălaiul.

Rânduieli

La noi muierea pupa mâna bărbatului

Până mai adineaori – zicea Marin al lui Patru,

Şi din dumneata nu-1 scotea niciodată,

Îi făcea trei, patru copii, dar nu-ndrăznea să-i zică tu.

Cele mai mândre, care se ambiţionau, nu-i ziceau nicicum.

Femeia are socotelile ei, ea să ţină de coada cârpătorului,

Să ţină oala de mănuşă, la foc, să stea ciucită la vatră

Şi să lase politica – de-asta ne ocupăm noi, asta e pentru oameni –

Femeia, ce ştie femeia?

Ea să şteargă sticla lămpii, să alinieze clondirile pe corlată,

Să fie toate drepte, aşa să tragi cu aţa,

Să te tragă, să-ţi pună ventuzele şi să nu-ţi iasă din vorbă,

Că ce ştie ea?

Înainte n-o prea vedeai la faţă, că purta maramă,

Zăvelca lungă, colo, abia-i sclipeau gleznele,

Dar o ghiceai pe-a frumoasă – şi-o furai, domnule,

O luai pe cal, şi-o făceai muierea ta, era o dulceaţă,

Dar acum pe cine să furi? Uitaţi-vă-n jur, pe cine să furi?

Altfel era viaţa, mai tacticoasă, umblai în cămaşă lungă până

Spre douăzeci de ani, că ziceau că eşti copil, la douăzeci de ani

îmbrăcai izmenele, te-ncingeai cu brâul şi plecai după fete,

Le încântai din fluier.

Nu mai sunt rânduielile alea, treierai cu caii,

Vedeai cum se suceşte lanţul pe steajăr, la urmă-ntorceai caii,

Rămânea jos grâul ca aurul. Aveai stupi, oi,

Beai câte-un putinei de lapte bătut şi te ştergeai la gură cu mâtca,

Mâncai un geac de brânză, coceai floricele,

Nici mălaiul nu mai e

Aşa de dulce, când îl spoia mama cu cocă

Şi făcea pe deasupra flori cu lingura,

După aia-1 băga-n ţest.

Zăbicul are alt gust.

Şi vitele parcă sunt mai proaste, că ţin minte

Când se ducea mama să mulgă vacile în obor,

Viţeii, care stăteau aleşi în curte, cum o vedeau cu oala în mână

Săreau, se gudurau pe lângă ea.

Ştiţi că şi anul ăsta Prica iar mi-a rămas stearpă?

Şi vitele sunt mai proaste, ascultaţi-mă pe mine.

Poţi să discuţi cu femeia lucrurile astea, că nu poţi.

Nici copii nu mai face ca lumea,

Să-ţi umple casa, să te simţi om,

Una-două îi leapădă, zice c-a râvnit la varză acră şi n-a

Găsit la repezeală şi i-a lepădat,

Ori c-a râvnit la cireşe iarna, şi de unde să ia, şi s-a stârpit,

Bazaconii – nu vor să dea-n greu,

De-aia s-a-mpuţinat lumea.

Înainte, când veneau turcii pe-aici, cine-i lua la palme?

– câte zece-doisprezece

Săreau din câte-un copac pe turc, lui Baba Novac pe-aici îi plăcea

 Să se bată cu ei, de ne lăuda şi Mihai Viteazul:

„Daţi, mă, băga-i-aş la ududoi, să mai stea şi pe-acasă".

Dar discută astea cu Măria Bălii – uite-o că vine –

toată ziua prin odăi – să vezi ce zice,

Că ea a stat toată viaţa cu fundu' pe cămaşă degeaba şi nici tabla

Înmulţirii n-o ştie.

– Mărie, cât fac, fă, nouă ori opt? Care e, fă, capitala Portugaliei?

– Însoară-te, mă, Târziule, şi nu mai lozi aci, cu copiii,

Că ai şi-nceput să iei culoarea cerii.

– Păi, găseşte-mi tu una care să-mi placă şi să-mi

                pupe mâna la comandă,

Că acum o iau.

– În nădejdea aia, vezi să nu te pupe moartea rece.

Nea Marin al lui Moşu Patru se apropia bine de cincizeci de ani,

Dar nu se hotăra să se-nsoare, toate aveau câte-un cusur,

Era poreclit Târziu, dar numai Măria Bălii îndrăznea

să-i spună în faţă.

Deştept, iscoditor, cunoştea bine ce-a fost înainte pe la noi,

Avea parcă un alt puls, dar cu o sută de ani în urmă.

Lăcrima sec pentru stricarea rânduielilor. Şi după cum citise el în

Norii de la [C]ornul Caprii, nu era de-a bună.

Se întoarce lumea cu curu-n sus şi se scufundă pământul.

Casa lor bătrână, de moşneni domoli şi aşezaţi,

Intra încet în pământ.

Zarbă şi Ribla

Ribla era mai mare decât Zarbă,

Când îi dădea câte-un brânci, prindea Zarbă o viteză!

Căsnicia lor mergea bine, ca tuşea şi junghiul,

avea fiecare traista lui.

Şi când mergeau pe la pomeni,

Cerea fiecare în contul lui, că aşa trăiau.

Zarba rămăsese mai mic de stat de când iubise, din tinereţe,

Că zicea că toate fetele-1 mai iubesc şi-acum

Şi-i spun: „Nea cutare, oile mele se mai văd?"

Noaptea nu le ajunge drugul de lemn,

Mai proptesc uşa şi cu frigarea

Să nu-i calce hoţii, să le ia... nu ştiu ce să le ia,

Poate trăiştile, că ei au contenit să mai muncească,

De când s-au îndesit sărindarele, păresimile, pomenile de nouă zile,

Lumea e darnică, zic ei, dacă nici doi milogi ca noi

N-o putea hrăni o comună,

Atunci înseamnă c-a venit sfârşitul lumii, punem toţi

mâinile-n şold

Şi ne uităm în gura îngerului să vedem ce zice, ce ne e scris.

Zarbă îi ţinea calea poştarului Ion Roncea, care are boala rea

Da'l apucă rar, altfel e om învăţat, tacticos la vorbă,

Şi-1 întreabă primul cine-a mai murit.

– Auzi dumneata, ce se mai aude? îl iscodeşte pe factor.

Îi ştie pe toţi care sunt pe front – cu numele-ntreg şi cu

Iniţială,

Ca şi când ar avea de gând să le mănânce şi iniţiala.

Teoria lui e că rezbelul se mai lungeşte,

„Ne mai duce-aşa zece, cinşpe ani, că sunt ţapeni şi ăia şi ăia.

Sunt ca boii ăia bici, care, când s-apucă-n coarne,

Se tot împing încolo şi-ncoace,

Tot aştepţi să se biruie şi nu se mai biruie,

Stau aşa şi se morâncesc".

Necazul

Oamenii se leagă de câte un lemn,

Care le e mai drag, un stejar, un frasin,

Îi tot dau târcoale, râd când înfrunzeşte,

Vara se tolănesc la umbră cu şalele pe pământ şi cu faţa

Spre cer.

Din Bulzeşti, din orice punct te-ai uita, vezi măcar un copac.

Codrii răzleţi sunt mulţi, pe dealuri,

Dar pădurea a mare e una, la marginea satului, spre Murgaş.

Iarna treci cam în fugă prin ea, că se văd urme de

Dihănii.

Nu se mai termină, e lată rău, şi oamenii merg în grupuri

Şi cu felinare.

Vâjâie vântul prin scorburi, să scoată afară bufniţele

Care cobesc, că se schimbă vremea,

Se frâng crengi, se dejghină tufani, e un ţipăt şi-o lălăială de

Ciurezi

Că-ţi îngheaţă sufletul de frică, faci ţurţuri la gânduri de frig.

Vulpi, viezuri stau cu coada-ntre picioare şi-şi suflă-n gură,

Să se-ncălzească.

Într-o noapte geroasă veneau unii în viteză, cu sania,

Făceau plaşii: vâj, vâj! prin zăpada care scârţâia

Şi odată văd o mogâldeaţă,

Un om, cu o lumânare aprinsă, se tot apleca, iar se stingea

Lumânarea, iar scapără s-o aprindă, tot dădea să ridice

Ceva de jos.

L-au cunoscut, era Dumitru, om avut, gospodar...

– Ce faci Nea Dumitre, bun lucru, dar ce tot bodicăi pe-aici?

Că până colo se ţinu o haită de lupi după noi...

Dumitale nu ţi-e urât?

– Ei, măi oameni buni, mă-ntorceam de la Craiova

Şi dedei de-un necaz... Uite-mi pică un nasture de la manta

Şi-1 tot caut de-aseară... Străluceşte, dacă-1 vezi, străluceşte,

Dar nu-1 dibui neam, fir-ar al nâi,

Mă-ntorsei tocmai de la marginea ailaltă a pădurii...

Apoi, suflând amar în pumni:

Să fi călcat vreun lup pe el şi să-1 fi băgat în zăpadă?

La Govie

Erau femeile îmbrăcate cu fuste frumoase de borangic,

Ori cu fuste negre, cusute cu gogoşi de fir,

Aveau cămăşi cu mărgele

Şi pe cap cârpe, marame, care se lăsau pe spate,

Iar pe frunte se prindeau cu ace cu măciulie de argint,

Aşa, ca aluna de mare, măciulia.

Şi ele stăteau înfoiate şi încălţate cu papuci, înalţi, negri.

Se-ntindeau mesele.

Nişte blane puse pe jos, şi pe de lături lemne mai înalte

De sfat. Şi acolo fiecare îşi desfăcea şervetele

Cu ce-avea de-acasă. Scoteau ouăle roşii, ciocneau

Şi mâncau cu mămăligă.

Unele mai aveau şi păsat, cum se făcea atunci, bun.

Lăutarii se plimbau pe margine, cântând.

Toţi beau, petreceau, după aia se puneau pe joc.

Govia se făcea în deal

Şi se anunţa cu toba, să se ducă lumea.

Şi un câine pe care-1 chema Gealap se învăţase,

Unde auzea toba, acolo se ducea şi el.

Toba nu bătea numai pentru petrecere.

Dar aşa se-nvăţase el,

Îi era şi lui drag la govie, că toată lumea era gătită şi veselă.

În căutarea junghiului

E dandana mare cu copiii mici când se-mbolnăvesc,

Că nu ştiu să spună ce-i doare, unde-i doare,

Se sting ca lumânarea, te uiţi să caşte de trei ori să le iasă sufletul,

Mamă-sa dă să-şi smulgă părul din cap, cheamă lumea,

Dar cele mai bătrâne: „Stai, fa, că trebuie să-i găsim

Junghiul".

Şi după ce-1 scaldă bine, îi sparg un ou proaspăt pe piept,

Aleg gălbenuşul, şi-1 tot împing cu deştiul,

Pi colo', pi colo' pe piept.

Şi unde se sparge gălbenuşul, înseamnă că e junghiul

Şi dă-i, trage copilul.

Se ia la urmă o foaie de tutun şi una de muştar, ceapă şi ulei,

Se face un bleasc

Şi se pune pe locul ăla, să tragă durerea.

Copilul atunci începe să râdă, că simte cum îi trece.

Mulţi au scăpat aşa, şi Trică şi Dorel şi Rine al Cazacăi,

Dar la unii nu vrea gălbenuşul să se spargă deloc,

Te uiţi la el că alunecă, alunecă pe piept, întorci copilul

Cu burta-n jos, îl plimbi pe şale – nimic,

Înseamnă că s-a-ncuibat moartea-n el, n-ai ce-i mai face!

Poate doar o minune, cum s-a-ntâmplat cu unul din Secuieşti

Că erau să-1 îngroape, după ce-1 plânseseră vreo trei zile de mort,

Şi la urmă el s-a sculat de viu.

Dar la urmă l-a uitat mumă-sa când s-a dus la secerat,

L-a uitat în prispă şi-au scăpat porcii, au dat peste el

Şi l-au mâncat.

L-au mâncat pur si simplu – ptiu! fir-aţi ai dracului,

Să mai mănânci carne de porc...

Frăţila

„Ba, fa cumnată,

Nu ştii ce visai azi-noapte?"

„Nu ştiu."

„Să făcea că venea o apă mare, mare de la deal."

„Păi, te uitaşi în vale, că veni."

„Păi, nu mă uitai, că mă luai cu păsările.

Uliuliu, ce lişteavă de apă,

Mamă, păi asta e Dunărea."

Se vărsase valea, Frăţila, care vara sta seacă,

Acum se lăţise, venise până aproape de grădini,

Luase tot în cale, pluteau poduri, clăi de fân.

Şi un om de la deal, în vârful plastei,

Cu furca de fier, zicea că tot o găsi un dâmb,

S-o oprească pe undeva, da-1 trăgea mereu firul apei.

„Iote, cum ni se deveseşte agoniseala,

Iote, cum nu ne lasă Hoţul ăla (Hoţul ăla era Dumnezeu)

Să ne ticnească îmbucătura.

De unde-o fi, fa, atâta apă, că parcă nu plouă aşa de tare,

Ziceam că doar o să stropească..."

„Ba mie-mi era de secetă..."

Puhoiul rupsese şoseaua pe-o lăţime de-o jumătate de kilometru,

Şi stătea şirul de care de-o parte şi de alta.

Muntenii rebegiţi pe lângă boi tot intrau sub coviltir, tot

Ieşeau,

Unul se-ncumetase să-nainteze, cu apa până la burta boilor

Care odată se opriseră,

Şi omul, în faţă, îi tot trăgea de lanţ.

Se simţea cum gâlgâie apa printre spiţe,

Dar nu se mai vedea nici roată, nici nimic [.]

Au sărit Dumitru lui Chirimenţu şi alţi oameni

Cu o bucată dintr-un gard, cu o poartă fărâmată,

Să calce pe ea, o ţineau cu lanţuri, era bucluc mare.

Casa lui Giurcă abia se mai vedea şi ea,

Ziceai că pluteşte, el o pusese în mijlocul văii, pe un

Dâmbuleţ şi fie toamna, fie primăvara se pomenea

Cu aşternutul ud.

„Uitaţi-vă, parcă e corabia lui Tata Noe,

Iar o să-şi caute străchinile pe sub pod,

Că dacă nu vrea să se tragă şi el în rând cu lumea,

Acum să-i dăm cu sâc."

Giurcă fuma pe acoperiş şi tot arunca boabe la gâşte,

Să le momească, să stea pe lângă casă, să-noate pe-acolo.

Apele creşteau şi Ţaţa Măria se temea de sfârşitul lumii,

C-avusese ea un vis rău azi-noapte:

Se făcea că venea o apă mare de la deal.

„Eu ziceam că măcar anul ăsta or să se facă bucatele şi-o

Să fie,

Bişag. Şi, vezi dumneata, ne scufundăm, ne scufundăm.

Uite-aşa o să ne-nece pe toţi, n-o să se mai vadă petec negru.”

Îngenunchea deodată şi pupa pământul, plângând,

Îl pupa înainte de a-1 lua apa, înainte de-a ne acoperi pe toţi.

Pricopseala

Ielele nu le-am văzut jucând ca nebunele, ţinându-se de mână,

De ce să zic,

Dar am văzut jucând banii, că sunt comori pe la noi

Îngropate de haiduci pe la rădăcina vreunui stejar, prin

Fântâni care s-au astupat, prin vâlcele. Unul ar fi găsit Odată,

O găleată întreagă în Vâlceaua Bonii, dar goală, cine-o fi

Golit-o de galbeni?

Unde-or fi îngropaţi?

Comorile joacă noaptea pe dealuri,

E întuneric şi-odată vezi lie, lie, o pâlpâială, îţi sar

Ochii,

Toţi se sperie – ţineţi, mă, bine minte locul – cam pe unde fu?

Se duc, sapă, sapă, sapă – până ieşea apa – şi din ei

Şi din jos. Ăi care rămân sus, tropăie nerăbdători:

– Dederăţi, mă, de tare?

– Dederăm de moale.

Toamna când se cam isprăvesc trebile ăi mai tineri se ţin

De hore,

De petreceri, dar cei copţi la minte – Ciurează, Panduru,

Coza –

Îşi iau târnăcopu-n spinare şi desfundă izvoarele, dacă nu

Găsesc bani de aur, străchini de aur, belciuge de aur,

Măcar se laudă c-au băut apă neîncepută.

– Mă, vrei să te pricopseşti, îl îndeamnă Panduru pe Ciurează.

– Vreau.

– Atunci ia-ţi lancea (avea o lance veche, găsită) şi hai.

Ciurează, tot săpând fântâni degeaba, dăduse şi-n darul beţiei,

Cu atât mai vârtos era musai să se pricopsească,

Să-şi ia măcar cămaşă-n spinare.

Trecea cu clondirul gol în buzunar la deal, spre cârciumă.

– Ciurează, mai ia-ţi, mă, şi tu cămaşă, râdea maica.

– Lele Ioană, nu e vreme de căbaşă, ce, acum e vreme de căbaşă?

Mai bine-mi iau o litră de ţuică (lua el mai multă) că am de lucru.

Ciurează era maistor tâmplar, foarte priceput, ce ieşea din

Mâna lui!

Numai mese, numai linguri cioplite, sărăriţe frumoase

Parcă erau prinţese, nici nu-ţi venea să-ntingi în ele.

Îşi făcuse o statuie din lemn, de semăna cu el,

Se uita-n baltă să vadă cum arată şi cioplea, cioplea că-i

Mergea mâna bine,

Ce mai, era leit, şi când se-mbăta stătea-n faţa statuii

Plângea şi se-nchina la el, zicea că el e Dumnezeul ei,

Dar tot el se-nchină la ea, fiindcă e el.

Nu s-a pricopsit neam, în nici un fel.

Hau-hau!

I-auzi cum urlă lupii,

La noapte să fiţi atenţi,

Când or lătra câinii să dăm fuga,

Mă, pune furca de fier în prispă, s-o ai la-ndemână,

Că odată ne pomenim cu ei în coşare.

Ierni geroase, nămeţii aşa de mari

Şi atunci din vâlcele ieşeau fiarele rebegite,

Aşteptau să se stingă lămpile, că le dădea-n ochi lumina.

Ferească Dumnezeu de ăi de pe drumuri.

Dar unora nu le era frică deloc,

Veneau pe poteci, călări ori pe jos, de unde avuseseră treabă.

Gheorghe Ionescu era logofăt la Veleşti, într-un sat vecin,

Învăţase să scrie pe nisip, că aşa era atunci,

Avea o literă frumoasă, parcă scria cu domnişoare,

Cum îi zisese unul,

Şi-o memorie, că-i ştia pe toţi din sat, în ce zi şi-n ce an

S-au născut,

De când le făcuse actele.

Nu văzuse lup de-aproape, îi venea să caşte când îi auzea urlând.

Şi-odată dă peste patru în pârtie.

Era să se lovească de ei – ce să se mai dea înapoi?

Abia a avut timp să-i numere, unu, doi, trei, patru,

Şi-a mers înainte, cu acelaşi pas.

Mijlocul pădurii, puterea nopţii, el cu mâna goală,

Cine ştie la ce se gândise până atunci.

Lupii s-au urnit puţin, doi într-o parte, doi într-alta,

Dar numai oleacă, le era bine, bine, nu voiau să intre-n zăpada a mare,

I-au făcut loc, a trecut printre ei.

Când a ajuns în sat, odată i s-a făcut părul măciucă,

L-a ajuns frica din urmă.

A fost aşa, ca-n vis, ne spunea Moşu, târziu, după mulţi ani.

Ştii, când te pomeneşti, în vis, între dihănii şi dai să te trezeşti.

De ce nu m-or fi mâncat, Dumnezeu ştie!...

– Poate miroseai tu a ţuică, îl tachina maica,

Şi i-a speriat damful. Ori erai cu cojocul?

– Cu cojocul.

– Aia e, ăia sătui, îşi făcuseră mendrele pe undeva

Şi-acum le era silă de seu, le venea ojic pe gât,

Că altfel, dacă te-ar fi luat la dărăcit!

Îţi mai găseam şi ţie doar cizmele

Şi-ale începute, cum i-au găsit unuia la deal,

Dumnezeu să-l ierte.

Lupii se auzeau acum mai aproape de sat,

Pesemne că se mai stinseseră din lumini...

Moşu s-a sculat, s-a îmbrăcat cu şuba şi-a plecat.

S-a întors după vreun ceas. Se codea să vorbească.

– Unde fuseşi, mă, nu te mai astâmperi?

– Fa, tot aveam noi destule oi...

– Ce vorbă e asta?

– De drag nu urlă nici ei...

– Cine?

– Lupii... Le dusei una, aia blândă, o lăsai la baltă, legată

De-o salcie.

Maica a-nceput să se-nchine... Ţi-a luat Dumnezeu minţile!...

Aşa, acum prismeşte şi dihăniile pe lângă casă...

Mă mir că nu stătuşi să le-o şi ţii... să nu le scape...

Păi, când o auzi mâine lumea că dai oi la lupi,

Nu vine tot satul să te scuipe, om eşti tu?

Să vezi cum or să-ntindă gâturile peste gard şi-or

să-ţi pângărească bătătura: Ptiu! ptiu!

– Păi dar...

Lasă, că ştiu eu ce fac...

În vale nu se mai auzeau acum scâncetele de milogi lihniţi

Ale fiarelor, doar crivăţul care parcă sfâşia plotoage din cer

Cu stele cu tot.

– Măcar nu-ţi dete-n gând să le-o fi dus pe-aia, pe-a stearpă...

A mai zis maica, după vreo două ceasuri, neputând să doarmă.

Micul lord

Cu mălai la gât am stat şi eu,

Când aveam gâlci, mai mult de frică să nu-mi dea mama-n gât,

Cu degetul arătător înmuiat în sare.

La sare gâlcile dădeau înapoi, dar şi la mălaiul înmuiat,

Câteodată. Stăteam cu cârpa udă-n jurul gâtului,

Parcă eram lord, cum am văzut mai târziu că se purtau englezii

Ţepeni şi cu bărbia-n sus din cauza gulerului cu dantele.

„Te lăsară?" „Nu mă lăsară." „Atunci cască gura mare,

Vezi să n-o-nchizi". „I-o ţin eu căscată cu lingura"

(Sărea Ionică, galanton).

„Nu, că parcă mă lăsară."

„Hai, că n-am timp de tine."

„Mai bine s-o chemăm pe ţaţa Anica, să-mi descânte."

Femeia se prezenta imediat,

Era vrăjitoare, ştia o mulţime de leacuri,

Odată i-a descântat unui pui de găină pe care-1 învăţasem

Să se ţină de mine, de mic, şi i-a trecut, că se-nţepase

Într-un mărăcine şi-mi era teamă să nu se obrintească.

„Gâlcile motofâlcile,

Plecară cu curcile,

Curcile s-au întors,

Gâlcile nu s-au mai întors.

Şi nici să nu mai vie", zicea ţaţa Anica, ameţind un cărbune

Într-un pahar.

 „Şi dacă-or veni?" întrebam eu, sceptic.

„Atunci să le mai zicem unul."

Şi-ncepea:

„Au plecat gâlcile cu toporul în pădure.

Toporul a venit,

Şi gâlcile n-au venit.

Şi nici să nu mai vie".

 „Şi dacă-or veni?" [?]mă încăpăţânam eu.

„Atunci mai dă-te diavolului, sărea mama, vino să-ţi dau în gât

Şi terminăm povestea, că nu poate biata femeie să urdine

Toată ziua bună ziua, să-ţi descânte."

„Nu, că parcă mă slăbiră, nu mă mai dor deloc,

Al doilea cred c-a avut efect, primul n-a prins,

Ori cum era descântecul ăsta al doilea?"

„Astea nu se spun, că sunt primejdioase.

Când îţi trec gâlcile, îţi facem de-nsurătoare."

Dumneata

Într-o noapte, pe aici, pe la Cişmele,

Unde sunt casele mai rărişoare, din cauza stafiilor,

Care se zice că s-ar fi arătând pe-acolo,

Şi oamenii s-au sfiit să pună case, ca să aibă stafiile loc,

Lărgime, să treacă-n deal, în vale, libere,

Se întâlneşte Grigore al lui Tăgărâlă cu unul care

cam sclipea de departe,

Aşa ca putregaiul.

„Bună seara." Ăla nu-i răspunde. „N-o fi auzit", se gândeşte

Grigore,

„Bună seara", zice iar.

„Bună seara", îngână celălalt, parcă ar fi avut ţărână-n gură şi-i stă

drept în cale,

Nu-1 mai lasă să treacă.

„Mă, tu ştii cine sunt eu?"

Se uită Grigore... şi odată simte cum i se scoală căciula

Singură din cap: hoop! şi cade jos... pleoţ! Ăsta semăna cu unul de

Murise... să tot fie luna...

„Păi, eu ştiu..." încearcă el să-şi facă... ce să-şi facă?... curaj...

„Te cunosc, dar nu ştiu de unde să te iau..."

Păi, ia-mă şi dumneata de guler... rânjeşte străinul.

Când să-1 ia de guler... nimic... Ăla era moroi...

Dar mâna îi rămăsese ţeapănă în aer...

După aia i s-a făcut moale şi aşa a rămas.

Bine că nu i-a zis moroiul să-1 mai ia şi de altceva

Că paraliza tot.

Aşa a fost de părere şi Coza, că s-a dus repede la el.

Zice: ai scăpat ieftin, neică, moroii din Bulzeşti sunt

Arţăgoşi.

Când le străşunează din ceva pe câte unul... îl fac

Cârpă, treanţă, poţi să ştergi lampa cu el.

Aşa e de

Moale şi afânat.

– Dar mi-a zis „dumneata"... îşi aduce aminte Grigore.

– Nu, că de purtat ştiu să se poarte... nu sunt bădărani,

                ţopârlani, modârlani, capsomani.

Nu că le iau partea, dar

Trebuie să te gândeşti şi la ei; până mai ieri erau aci cu noi,

Într-o lume va să zică; odată mor şi se pomenesc pe altă lume,

Bunăoară pe lumea ailaltă, care nu-i primeşte, nu ştiu

Din ce cauză, şi-i trimite înapoi pe lumea cealaltă,

Bunăoară asta a noastră... care se sperie şi-i alungă.

Uite-aşa mi ţi-i plimbă, cine mi ţi i-o plimba,

De-aia sunt şi moroii ăştia arţăgoşi... şi se mai iau de câte unul

Ca dumneata...

– Nu mai îmi zice dumneata... ca ăla... îl trecu un fior pe Grigore.

Dar matale, Nea Cozo, cum,

De ce nu ţi-e frică de ei? Mergi, îi dezgropi, îi înţepi, îi beleşti,

Faci atâta bine... comunei... nu ţi-e frică singur în cimitir?...

Coza tace şi-1 priveşte cu nişte ochi... cu nişte ochi...

– Mie mi-au luat frica... de pe vremea când... trăiam.

– Cum vine asta...? Şi Grigore simte cum i se înmoaie şi

Mâna ailaltă. I s-a strâmbat şi gura, în partea dreaptă,

Vorbea aşa... strâmb, în dreapta, dar nu mai ştia ce spunea...

Dar tot ceva pe ideea „Cum vine asta?"

– Am glumit, mă nene, spune Coza, când îl vede aşa galben,

Glumii o ţâră şi eu... ce eşti aşa de... şi-ncepe să-i dea

                peste fălci, să-i îndrepte

Gura. „Glumesc, ţine-mă de guler... să te-ndrept bine,

Acum cât e caldă poceala... Ia-mă de guler... mă!"

– Cu se? zice Grigore, pronunţând strâmb un see?

Că ioche minile...

Mâinile îi fluturau fără viaţă, ca nişte mâneci.

În locul lor, la numele Grigore s-a adăugat porecla „ăl Moale".

De la vale la deal

De la vale la deal, întâlneai numai lume de-a bună.

S-o luăm deci de la Niţă-al lui Gilă.

Era Ion al Floarei,

Era Ştefan al Floarei, frate-său.

Era Toma Popescu, tatăl Linii lui Victor.

Era Cină.

Era Dumitru lui Nache, care s-a îmbufnat într-o zi şi-a mers din

Poartă-n poartă şi-a ocărât tot satul: „din pod până-n pod".

Zicea că s-a supărat pe lume.

Era Nete Popescu, tatăl lui Petrică.

Era Ioniţă Popescu, tatăl lui Iulian.

Era Fănache ăl bătrân. Umbla desculţ, zicea că decât să

Dea doi poli pe-o pereche de opinci, mai bine-şi cumpără de-un

Franc ace şi scoate la mărăcini din picioare.

Era Ion Bălan Sorescu, bunicu-tău, a murit tânăr de tot, săracul.

Pe urmă, Ion Duluman, tatăl lui Sandu.

Apoi Bujnigă.

Apoi Ştefan al lui Mandă.

Ilie al lui Mandă.

Marin Graure, bărbatul Grăuroaicăi.

Era Cârlea, pe unde e casa Gogoşicăi,

Era Constandin Chirimenţu ăl bătrân.

Era Niţă al nebun. Era Savu Răducanu.

Era Tiugă, adică mai trăieşte şi-acuma, l-am văzut alaltăieri.

Erau Constandin Gorici, Ilie Gorici, Dinu lui Voicu, Vasile Mustăţea,

După aia era Dumitru Trăşculescu.

Să nu-1 uităm pe Pipa, care trăieşte dar nu mai vede.

Se făcuse negustor şi venea de la Bucureşti în două trăsuri.

În una era el, ţanţoş şi-n ailaltă bastonul şi pălăria..

Ea Marin al Anicăi.

Era Gheorghe Roşca.

Apoi bunicu-tău Gheorghe Ionescu, care era logofăt, adică notar.

Lumea îi zicea şi Prăzaru, fiindcă taică-său venise în

Bulzeşti de la Amăradia, unde se pune mult praz. Pe taică-său

ÎI chema Ţuruc. Adică poţi să-1 întrebi, că se ţine bine şi-acum,

Cu ei nu mă mai satur de vorbă.

Apoi Matei Mugurel, apoi Gheorghe Banta, tatăl lui Nae,

Apoi Ion Ştefănescu,

Mai fusese Ion Mardale,

Mai fusese Tudor Mardale,

Apoi Meţ, de i-a rămas o salcie scorburoasă pe la baltă,

Poţi să intri-n ea, ca-ntr-o ladă, i se spune „Salcia lui Meţ".

Apoi Constantin Deliu, Mitrică Deliu, pe-acolo mai la deal.

Era Gheorghe Birou,

Era Gheorghe Roncea ăl bătrân,

Era Dumitru Ghirea,

Mai erau Ion Ciugulea, Dincă Gâscă, Mitrică Mitrache.

Ăştia ar fi de-aci de la vale, până aci-n coastă la Luţa.

Mai la deal nu prea-i mai ştiu. Şi chiar dacă i-aş şti,

Ostenii să mi-i aduc aminte.

Ăştia sunt ăia ăi mai bătrâni, pe care i-am mai apucat,

Abia la urmă vine seria lui taică-tău, Fănică al lui Ion Bălan.

Acum e bozul mare pe ei.

Câtă lume bună s-a prefirat. Să-i ţineţi minte să le faceţi şi voi colac.

La toţi am fost în urma carului,

Pe toţi i-am jelit ca pe Dumnezeu.

Corlata

Avea pensie după bărbatu-său, care murise-n război.

Ea era tânără cu trei copii

Şi-i plăcea de unul Chimer. Ăla se uita la ea, că avea bani.

Şi-odată îi spune: „Deseară să fii gata, şi cu banii, că vin să te fur,

Să te duc la mine".

De, năroada, cui credea ea că lasă copii?!

Se găteşte, îşi bagă toţi banii în sân, vine ăla

Şi-o iau binişor pe vale, să nu vadă lumea.

Şi pe-aci cam pe la Eleşteu, Chimer zice: „Dă-mi salba şi banii,

Că nu mă uit eu la tine degeaba".

Şi-au început să se bată. Era întuneric şi tot îmbrâncindu-se

Au dat într-o fântână părăsită.

Nişte chei putrede, cam astupată fântâna, dar ceva apă tot o

Mai fi fost, că s-au udat banii, erau de hârtie.

Chimer a ieşit mai repede şi-a plecat să se culce,

Pe biata femeie au găsit-o dimineaţa,

Tot dădea să se bârâce, aluneca, ştobâlc, ştobâlc.

S-a dus acasă, a-ntins banii ăia pe căpătâie

Şi-a făcut focu-n sobă să se zvinte.

Era aşa spre toamnă, duduia focu-n sobă, şi banii-ntinşi pe

Căpătâie şi Leliţa numai cucuie, numai vânătăi, pe lângă ei.

– Da ce-ai la cap, fa? [?] o iscodea Băla, soacră-sa.

– Oho, că mă lovii cu el de corlată.

– Fi-ţi-ar corlata afurisită!

LA CORNUL CAPRII

Aş, nu plouă curând, spune Moşu Patru,

Fiindcă n-a ieşit nicovala la munte,

Uite, când s-or face norii aşa nicovală

Peste munte, atunci o să tragă un ropot.

Să luaţi sama,

Să fiţi atenţi primăvara, dacă bubuie-ntâi la Cornul Caprii,

Aci spre sârb, o să fie bine.

Dar dacă bubuie la neamţ, în partea ailaltă,

Nu e bine, că nu poţi să ştii ce bubuie, fiindcă nu e întotdeauna de

Ploaie, mai au şi alte socoteli de-ale lor.

Acum, iarna cred c-o să vină repede, c-a început

să-mi îngheţe mie o

Mână. Ninge, să ştiţi, îmi e mie frig la buricele degetelor.

Moşu Patru e un filozof.

Umblă cu vitele pe câmp şi le învaţă filozofie,

Discută cu boii cum discutăm noi, bunăoară,

Tot felul de chestiuni şi mai aşa şi mai aşa.

Vitele pasc şi bagă la glavă ce aud.

Vin să-1 asculte şi oameni mari,

Femei cu secera-n mână, să-l întrebe, ca acum, când plouă

Ori cum trece viaţa.

– Ia spune, Nea Pătrule, cum trece ea, viaţa,

De nu te-alegi cu nimic, că, uite, secer de-azi-dimineaţă,

Nu mai poci de şale, şi când mă gândesc să mă duc acasă,

Îmi vine să-mi iau lumea-n cap, şi aşa e de când mă ştiu.

– Vedeţi voi căcăreaza asta de iepure?

Moşu Pătru se apleacă şi ia în mână un gogoloi bine rotunjit.

Dacă-o pui pe gârlă... într-un ceas, a ieşit din

Bulzeşti, pănă la chindie e la Balş, în Olteţ, de-aci în

Dunăre... şi-i pierzi urma...

Bine că nu ne dăm noi seama, că ne luăm cu altele.

Când eşti mic, joci pietricelele, de-a alimerele, de-a omul negru,

Dacă te mai măreşti, tragi la horă, iei hora-nainte şi ţopăi

Alunelul, Jianca, Sârba, brâul, hora-ncet, hora tare,

hora de la Plopi,

Creiţele, Banu Mărăcine, Şuleandra, Rustenul, ori

cum le mai zice, câte şi mai câte,

Aşa ca să-ţi osteneşti picioarele, muşchii şi să nu-ţi faci gânduri.

La urmă te pomeneşti năpădit de copii. Şi-odată ţi se zbârceşte

Fruntea, parca-a tăiat cineva de nojiţe din ea.

Dacă eşti muiere, ţii Filipii, Precupul, Câşlegii, te calcă toţi

pe picioare la dragobete, faci zile pe ajutat,

Pui ceaunul de mămăligă şi mesteci... în soare, în lună,

Că nu-ţi mai dai seama, ţi-e mintea-n altă parte...

Şuba

Florea Ciugulea umbla-umbla de la o vreme c-o şubă mare.

Se vedea că nu fusese făcută pentru el.

Şi-l întâlneşte lelea Ioana.

Ia lelea Ioana seama şubei, şi-ncepe să se crucească.

– Mă, nene, de unde-o ai dumneata, că e a lui tica,

De l-am îngropat cu ea astă-toamnă.

Cine a avut inima aia

Să-l lase gol în tron?

Începe să plângă, se gândea

Cum o fi tremurând mortul în groapă... că ei îi făcuseră

Tot rostul...

Ăla a spus drept că-l scosese pe Păun Murgăşanu. El cu muierea

Şi-i luaseră şuba, dar începuse să cam prindă mucegai.

Au lăsat-o două, trei luni în pădure,

Atârnată, să se scuture de viermi, s-o plouă, s-o ningă,

Să se cureţe şi la urmă a îmbrăcat-o el, că-i venea bine.

A mărturisit ş-a zis bodaproste.

Nevastă-sa, Predoana, dezgropa şi ea singură, dar numai femeile.

La două-trei săptămâni săpa ca după comori şi le

Lua ce aveau mai frumos: vâlnicele de-alea frumoase,

Zăvelcile – că aşa se-ngropau, scurtecile, de li se mai zicea şi caţaveici.

Apoi cămăşile, cu boboci mari pe poale,

De veneau până la glezne...

Era modă frumoasă pe-atunci, şi prin morminte la fel,

la-ntrecere cu ce era pe-afară,

Femeile moarte foarte gătite, împopoţonate,

cu ce-aveau mai scump.

Asta a lui Ciugulea era curioasă şi-şi băga nasul

să vadă cum se mai poartă,

Cam care e pulsul modei în adânc.

Masa

Casele sunt pline de copii, asta vine de sus

De la Dumnezeu şi Maica Precesta şi trebuie să te bucuri.

Când se fac mai mari, femeile stau tot pe la foc

Cu mâncarea, că parc-ar avea praznic la fiecare masă.

La Pătru erau tot aşa mulţi, toţi mari şi

Când puneau apă de mămăligă, ridicau două muieri tuciul

În fiare, aşa era de greu.

Când să mestece, mestecau două inse.

Şi tot două puneau mâna de răsturnau mămăliga pe masă.

După aia scoteau, că era post, o varză mare, acră,

Din putină, într-un castron de pământ, cum se făcea

pe vremuri, bun,

O tăiau felii, felii.

Puneau ardei pisat deasupra şi turnau zeamă de varză.

Mămăliga aburea colo, parcă te chema, o tăiau fierbinte cu aţa,

Bea fiecare câte o cană de ţuică – aveau butoiul mare

Lângă vatră, şi la urmă se repezeau zece din zece părţi,

Cu lingurile, cu mâna, care cu ce apuca, fiindcă le era foame,

Toţi băieţi mari şi fete de măritat şi cu ăi bătrâni.

Mâncau toată mămăliga, apoi le venea chef de vorbă,

Tăinuiau, spuneau poveşti, se-nchinau şi se sculau de la masă.

Îşi căuta fiecare loc prin pat, care pe unde să se culce.

Şi ăl bătrân spunea: „Mă, Lache, e rândul tău,

Du-te de dă la vaci, până odihnesc eu o ţâră,

Şi pe urmă mă duc eu între ele, să mănânce, să nu se-mpungă".

Anica, săraca, n-apuca să pună jos, că trebuia să

Facă iar focul în sobă pentru turta de seară

Şi să bage fasole într-o oală până la genunchi.

Şi aşa treceau, zi după zi, noapte după noapte, sărbătoare după

Sărbătoare, până primăvara când începea să cânte cucul.

Atunci la masă o dădeau pe urzici, că astea sunt foarte

Sănătoase şi schimbă sângele care s-a-ngroşat.

Oameni la plug

Lumea aproape să termine şi ai lui Pătru nici nu se gândeau

Să-nceapă şi ei, să fie în rând cu oamenii.

Dacă-i zicea vreunul: Nea Patrule, dumneata nu ieşi, bă, la arat,

Că lumea e gata să termine.

– Nu, nu ies, ăia sunt nebuni,

Vine o zăpadă şi degeră boabele-n pământ.

Să vie mai al meu, atunci scot plugul,

În mai se ară de mălai.

Iete nici n-a-nflorit porumbarul, trebuie să-nfloare,

Să se scuture, să se facă porumba mare şi grea, să poci

Eu s-ajung cu ea peste trei părechi de boi, în faţa plugului,

Atunci se ară.

Eh, să am bota cu vin lângă mine, pe câmp,

Nu se ară cu apă, se ară cu vin, ce ştiu ăştia?

Aveau nişte boi graşi, buni, ca tancurile de mari

Şi nu-i învăţaseră să meargă singuri pe brazdă,

Trebuia s-o ia Lache cu ei de lanţ, înainte.

Pătru îi mâna pe de lături cu nuiaua,

Da nu-i atingea, că dacă zbiceau puţin, striga Marin care

Ţinea de coarne: Mă, mergeţi mai încet că-mi stricaţi brazda,

Ce fac eu aici?

Boii abia se mişcau, ca malurile, ei s-ar mai fi întins la mers

Că erau paşnici, aveau pasul mare, plugul era o jucărie pentru ei,

Dar îi stricau brazda lui Marin, care se uita din când în când

Mândru în urmă.

Fulga şi Manda, fetele lui Pătru, puneau porumb cu parul.

Luau patru-cinci boabe din traistă, cu mâna stângă

puneau boabele, cu dreapta dădeau cu parul.

O săptămână urdinau toţi la locul ăla, pe care alţii l-ar fi

Isprăvit într-o zi.

– Uşor, uşor, nu bate boii, mă! se auzea peste câmp.

Le aduceau mâncare acolo pe loc. La prânz, se repezea Fulga

S-o ia. Venea cu raţa friptă, că Anica avusese grijă, cu

Bâjba cu ciorbă, ouă fierte, oala cu lapte.

Ei se uitau în baniţă şi dacă nu vedeau sticla cu ţuică întrebau:

– Ce ne aduseşi tu aci de mâncare, fă? Ţuică e?

– Păi, zisei să nu mai iau că beurăţi azi-dimineată,

                să mai beţi deseară.

– Care? Fă-ndărăt! Acum să vii cu ţuica.

Fugea Fulga pe Piscul cu Bojii-n vale valantoace, să ia ţuica.

Anica o prijonea cu vorba din prispă:

– La ce mai venişi, fa?

– Mă goniră-napoi, să le iau ţuica.

– Au, fir-le-ar burta a dracu!

Păi, nu beură azi-dimineaţă, fir-ar ai deavu de copii!

(Copiii trecuseră de treizeci de ani.) Îi dădea sticla şi fugea-napoi.

Când sfârşeau un loc de arat, dacă era pe la amiaz,

Dejugau boii, le dădeau să mănânce şi ei stăteau jos,

Tăinuiau şi fumau până seara.

Spuneau basme, nu plecau de-acolo, ca să lege pământul rod.

Câteodată terminau chiar înainte de prânz şi acolo le aduceau

De mâncare, că acasă erau femeile cu grijă mare, că au oameni la

Plug.

Când odorau ai lui Pătru şi veneau cu ramuri verzi de jugastru

La jug şi în coarnele boilor, începea petrecerea.

Două zile tăiau la raţe, la gâşte, beau la vin de duduia,

Era bucurie mare, bucuria odorâtului.

Bucatele lor se făceau, că erau muncile încet şi tacticos,

În porumbii lor te mânca lupul, aşa erau de mari.

Erau şase inşi de muncă la şapte, opt pogoane

şi munceau pe chefuri.

La Lilieci

Nicăieri nu mănânci o varză cu carne

Mai gustoasă ca-n cimitir,

De ziua morţilor, când se face pomană

Şi toate femeile vii se întrec în de-ale mâncării.

Masa e-ntinsă pe iarbă, la umbra bisericii

Crăpate, de-a răzbit aproape de sfinţi crăpătura

Şi când bate crivăţul, iarna, cred că le degeră colacii de lumină

care le strâng tâmplele.

Pe costree şi troscot se-ntind ştergarele de cânepă,

Ţinute, să nu le ia vântul, de străchini şi oale smălţuite,

Unele se vor împărţi la urmă, poate apucaţi şi voi,

mare e Dumnezeu,

Dar mai e până atunci, ne ghiorţăie maţele, ni s-a lipit burta de

şale. Ce face popa ăla, de-ntârzie? Toţi s-au aşezat jos, aproape turceşte,

Femeile dau peste mâna copiilor care n-au răbdare.

Apare ţârcovnicul, lumea se ridică-n picioare,

cinstind intelectualul,

Se aude troznet de oase rupte de muncă.

Se-ncepe de la ţuică, simţi mirosul prunei,

De asta nu te doare capul, chiar dacă n-ar fi

binecuvântată de sfinţia-sa, popa Niţă,

Care a venit în sfârşit oţărât, are necazuri c-o mejdină,

A lăsat stânjenul lângă clopotniţă şi-a slobozit pomana.

Stingeţi lumânările că se consumă curentul! Zicea

al lui Chirimenţu,

Care cum deschide gura începe lumea să râdă, are haz, dar acum

Nimeni nu-1 aude – se suflă în lumânări pe prescuri: pfu, pfu!

Vecinii te cinstesc cu ţuică, peste aburul ciorbei,

Aproape se-ncrucişează cănile cu toartă,

Bei şi de la unii, şi de la alţii, în cruce, şi zici îmbujorat:

„Dumnezeu să primească", „Să le fie ţărâna uşoară"

ori chiar „La mulţi ani!"  

Rudele se cinstesc din aceeaşi ulcică, pe rând, „tot microbii ăia!"

Mănâncă mai mulţi dintr-o strachină, cu linguri de lemn, arse,

ciorba de pui cu fidea.

E de curcan! sau de gâscă? ba e chiar de gâscă,

Înoată în grăsime, am bănuit eu ceva. Ori e de raţă?

Fasolea sleită cu boia şi cu ceapă prăjită pe deasupra –

e o minune în zilele noastre.

Ca să nu mai vorbesc de varza cu carne, dar aici

să sufli înainte de-a băga-n gură,  

Pentru că cel mai rău te arzi cu varza, vorba asta o ţin minte

De la fratele meu mai mare.

Zice: domnule, fii atent, mă, să nu te arzi cu varza,

Că cel mai rău te arzi cu varza, asta o ştiu de pe front.

Văd că în capul celălalt se-mparte vinul,

Adus în sticle cu gâtul lung, astupate cu coceni de porumb.

Abia aşa mâncarea are adevăratul ei gust, viaţa merită s-o trăieşti,

Multe femei au murit pe aici, dar, uite, că n-au dus secretul cu ele.

Oalele sunt de Târgu-Jiu, smălţuite, sau de Oboga,

ca şi strachinele şi talerele.

Se bucură morţii că-şi înnoiesc şi ei pe lumea ailaltă

o dată pe an tacâmul,

Lingurile le-or fi păstrând în bocanci, ori după ureche, plaivaz?

Bogdaproste, se aude în dreapta şi-n stânga,

când se împart oalele, ulcelele,

Unii le încearcă cu degetul, dacă sună frumos,

ăi mai proşti râd la ele, fericiţi.

După ce s-a luat masa şi s-a pus ce-a mai rămas în baniţă,  

Se cheamă câinii, din obişnuinţă, dar câinii n-au

ce căuta în locuri sfinte, au fost lăsaţi la vatră.

Femeile merg în cimitir şi-ncep dintr-o dată să se jelească

În gura mare, cu şiroaie de lacrimi, în mod barbar, ca pe vremuri,

Plivind câte-o buruiană, încercând să îndrepte crucea de lemn

Care-a putrezit, iaca, se hâţână când bate vântul –

nu te mai prijoni, mă, de ea!

Copiii se joacă de-a ascunzişul printre morminte,

Voi ai cui sunteţi, împieliţaţilor?

Nu călcaţi pe busuioc şi nu ciopliţi crucile cu custura,

Că vă taie popa limba.

Cele care au morţi mai noi, au mai tras un ropot de plâns

De cum au intrat pe poartă şi-au pus baniţele jos din cap,

Celelalte au fost numai triste şi căzute pe gânduri.

E răcoare la umbra bisericii bătrâne, care a rămas aici de când

Era satul în pădure şi veneau haiducii de mâncau pe furiş.

Pe Sălişte cântă cucul, cimitirul are un aer important,

împăcat cu sine.

E bine să fii mort aici, între codri, locul e ferit, nici nu trage,

Clopotul nu te deranjează, că nu sună decât de sărbători,

Şi duminica dimineaţă când cade în misticism, bang-bang –

cine-o mai fi murit? –

De răsună morţii şi stafiile.

Cântă păsările şi e un miros de lilieci înfloriţi,

Cum trebuie să fi mirosit raiul din dreapta, de la intrare,

Pe vremea când era culoarea nouă şi nu crăpase.