Marin Sorescu, La Lilieci (Cartea a doua – 1977)

Marin Sorescu, La Lilieci (Cartea a doua – 1977)

Blestemele Bâlii

„Fir-ar al iacacui!

Alege-s-ar praful de el!

Praful si pulberea,

Din creştet până-n călcâie

Şi din călcâie până-n creştet!

Dar-ar Dumnezeu, pupa-i-aş tălpile.

Să-1 mănânce viermii,

Să cure veninul şir, baltă după el!

Că l-am crescut ca pe copilul meu

Şi-acum se râde de mine.

Bătrână şi io

Şi el îmi ia vacile la obor!

Păscui şi eu vitele prin mărăcini, pe-acolo pe Răculeţu,

Şi el veni, se-ncontră cu mine,

Şi mi le luă la obor... Iote pe cine creşti!"

Tatăl lui Tropănel rămăsese văduv, cu trei copii,

Băla fusese şi ea măritată. Era din altă comună.

Fusese măritată la Hoaba, lângă Severin, şi-avea o fată.

Ăştia văduvi îşi iau de prin alte comune.

Nu ştiu cine i-a găsit-o, cine i-a vorbit lui de ea,

Că e chipeşă, roşie aşa la piele, cu ochi negri şi

Sprâncenată, că era frumoasă şi bătrână, d-apoi când o fi fost

În floare!

Şi s-a dus Marin al Florii şi-a luat-o din Balota.

Era iarnă. Şi când coborau pe Ungureanca-n vale,

Cu sania, ei chiuiau ca la nuntă.

Şi toţi se bucurau şi erau veseli

Şi numai ea sta tristă şi n-avea chef...

Băla contenise o ţâră din blestem, luată de amintiri

Şi să mai şi răsufle.

Ea când începea să-ţi strige, ieşea la poartă, sub salcâm,

Îşi sufleca mânecile şi făcea un fel de spectacol,

Rostea un monolog. Era aşa de meşteră la potrivit vorbele,

Că te făcea de nu mişcai. Încremeneai ascultând-o.

„Toţi se bucurau şi erau veseli,

Numai eu stam tristă, acolo pe plaşi,

Şi cumnatul zice: «Toată lumea bea din ploscă, chiuie,

Cântă, numai mireasa nu zice bleau.

Ia, mireasă, fă şi dumneata un cântec, să te-audă Bulzeştiul.»

Pe mine, m-a bătut Dumnezeu,

Când am auzit că să mai şi cânt.

Că mă gândeam unde mă duc eu.

Ei, când am ajuns acasă, trei copii mi-au ieşit înainte,

Un băiat, Tropănel ăsta, şi două fete.

Şi-o mai aveam şi pe-a mea.

Şi nu eram şi eu, fă, decât de optsprezece ani!...

Ce era să fac?

Dimineaţa m-am sculat de noapte,

Am sumes mânecile, am băgat focul sub ţest,

Am făcut mălaiul. Pune oale cu legume la foc,

Pune masa, pune mâna şi spală,

Că erau toţi murdari şi izâniţi.

Şi-atunci am intrat eu în vrau,

Cu spălat, cu gătit mult, cu vite, cu oameni la ajutat.

Şi-aşa l-am crescut pe Miai ăsta,

Care stă sub şopru acum ca popândăul şi se face că nu m-aude.

Să-mi ia el mie vitele la obor?!

Că el, de! e acum în putere, iar eu, bătrână, văduvă,

Că după aia a murit şi tatăl lor şi la urmă şi Dandin

Şi nu mai poci.

Fir-ar al dracului!

(Nu mai zicea acum: al iacacui, al deavului,

Fir-ar închinat, ori fir-ar mărturisit, ci-1 drăcuia,

Apăsând pe prima silabă, că era mai sonoră,

drrraaa... doar l-o face pe Miai să iasă din curte

La judecata ei de apoi, dar el tăcea chitic)

Din răsărit până-n apus

Şi din apus până-n răsărit!

N-ar mai călca iarba verde!

Nu i-ar mai muri mulţi înainte!

Pulberea să s-aleagă de casa lui!

Să-i intre viermii în aşternut!

N-ar mai ajunge să-i cânte cucul!

Să cânte cucuvelele! Să urle lupii în curtea ta, măă orbeţule,

Dacă ai tu inima asta în tine..."

Şi-i făcea aşa vivartul câte-un prânz.

Scotea lumea capul pe fereastră,

Ba unii chiar se găteau şi ieşeau la poartă,

Că era frumos, ca la bâlci.

Stăteau şi ascultau.

Şi Miai nu s-arăta neam,

Sta pitulat sub şopru, sta la leau, şi asculta

Ori bătea câinele să schelălăie.

Şi-aşa s-a-ntâmplat, cum a zis ea,

Şi cu veninul şi cu lupii în curte, şi cu casa

Care-a rămas pustie.

De, blestem de mumă, măcar că vitregă.

S-a ales praful. Praful.

Pe unde i-a fost casa, au tras cu plugul.

Cine mai trece pe drum

Al lui Fleţu,

Ai lui Fleaşcă,

A lui Gârlă,

A lui Tiugă,

Al lui Băşină,

Ionete-al lui Făsui,

Al lui Deşca,

Roncioaica,

Coadă al lui Ceapă,

Sandu lui Ciurel,

Tăgărâlă,

Ai lui Mitrofan,

Ai lui Modârlan,

Al băiatului Măriei lui Didu,

Traşcă,

Ai lui Corniţă,

Brânzanii,

Roască,

Ai lui Ghirea,

Ai lui Birău,

Delieştii,

Fata lui Dincă Gâscă, Ai Ivii Patentă, Miţăle,

Petrică şi Cătălina lui Căşenete, Ai lui Zgoidea, Nătărău ăl bătrân... Şi ăştia sunt.

-    Ei, ...Dar Nătărău parcă murise.

-    Atunci nu fu el. Atunci mi se păru.

-    Atunci ţi se păru.

Ori pe-ai lui Zăbic îi ziseşi? Rău e când te lasă vederea.

Atunci cine-o fi fost?

-    Acum n-o să fug după el.

-    Şi unde se duc toţi?

-    Unde să se ducă? Trec pe drum...

-Să ştii tu că ăla o fi fost al lui Gâfotă. Ori de-ai lui Sfoiag.

Ce năplai

Îu, ce năplai!

Uite-aşa da cu mâinile-n lături

Şi-şi vâlvâia ţoalele de pe ea.

Mă năplăii de căldură, zicea Măria lui Rinu.

Mă luă cu năplai de la inimă.

Ce să ne facem? luăm foc!

Era cam în vremea când treceau boitele, să facă bâlciul

La Oteteliş, se punea zăpucul.

Oile intrau una cu capul în lâna celeilalte,

Şi fugeau aşa nebune după umbră,

Se-mbulugeau pe drum.

Buzeştiul parcă se mai subţia.

Satul nostru e ca mănătărcile înşirate pe aţă,

Şi când se usucă, scad,

Mai intră unele-n altele, pe alocuri

Rămâne aţa goală.

Atunci auzeai că vreo femeie tânără

I-a luat bărbatul alteia

Şi aia se ducea la Cismăroaia

Să-i pună cuţitul

Şi să-i facă de fapt.

O-nvăţa baba în fiecare seară, timp de nouă zile,

Să-nfigă câte-un cuţit în pământ –

Timp de nouă zile,

Până murea ibovnica - trebuia să moară,

Dacă-i punea cuţitu, şi-i arunca faptul în prag,

Ori călca aia în urma rea.

Dacă n-apuca să moară, trecea şi căldura,

Se spărgea bâlciul la Oteteliş, se-ntorceau bolţile,

Şi-i venea omul acasă.

Şi oile se desbulugeau.

Jaf în ciuperci

Lua ciurul de la unghete şi juca-n el în curte,

Până-1 rupea. Lua pe urmă tuciul, lua postava

Şi le arunca pe toate-n curte.

Le spărgea, le fărâma,

Tigaia - tot.

Pe urmă intra în casă.

Se ducea la lada ei cu ţoale.

Lua câte-o cămaşă, câte-o cămaşă, cum erau aşa chitite,

Juca bine pe ea cu bocancii,

O da la o parte,

Lua alta.

Şi tot la fel, până isprăvea lada.

Şi ele se uitau din pat, fricoase,

Nu ziceau două.

Până termina el lada, până la fund - zăvelci, tot. Atunci le aduna muierea, cu gura strânsă.

Soacră-sii numai ce-i dădeau lacrimile la colţul Ochilor.

Le strângea muierea, le scutura şi le punea la loc. Adormea şi el.

Dimineaţa se scula, că-i e foame.

-N-am cu ce să-ţi fac nimic, n-am ciur, n-am postavă, n-am

Tuci.

El pleca prin odăi, să-mprumute.

Şi dacă-1 întrebai: „Păi, cum aşa, c-aveai?"

(Lua ciure, des, des)

-Păi, ştii ce? M-am cam chefit aseară,

M-am luat puţin cu soacră-mea,

Ele două, cu gură multă,

Şi-am jucat în lucruri.

Dar la prânz mă duc să cumpăr altele, la Bălceşti.

Şi-aşa făcea.

Încăleca pe cal, avea un cal alb, şi pleca peste două dealuri

La târg, să cumpere lucruri.

Peste două săptămâni iar nuntă-n străchini,

Şi iar fuga la Bălceşti.

Aşa că lucrurile lor erau numai noi.

Pâinea suna ca toaca

Cum i-o fi ros vântul numele,

Ori apa, când sapă ea în malul ăl bun,

Cum s-a transformat din Măria în Mariţa,

Dumnezeu ştie!

O chema Marioara,

Până când odată s-a pomenit că i se spune Mariţa

-Şi aşa i-a rămas numele: Mariţa de la moară.

Venise din colo, de la deal,

Unde se şi măritase întâi, cu cineva din satul ei,

Care n-avea de nici unele.

(Era năroadă, cum nu băgase de seamă asta, înainte de-a-1 lua?!)

Şi-n prima zi o pune bărbatul: - Fă şi tu turtă.

-    Păi, pe ce să fac, unde e vatra?

-    Uite, pe sapele astea vechi, aţâţă focul pe ele,

Că n-avem vatră, n-avem de nici unele deocamdată.

Cum să se coacă turta pe sape, că alea imediat s-au răcit.

Mariţa s-a suit să mănânce dude

Şi bărbatu-său dădea cu cocoloaşe după ea:

-Nici turtă nu ştii să faci!

Era cea mai bătrână ciobănea,

Avea şi oi şi capre-n păzeală,

Le dădea drumul pe sub prânz, că se scula târziu,

Aţipea când se mai potoleau nişte

Draci de şobolani acolo la

Moară.

Avea o rochie de lână, făcută de ea cu andrele de lemn,

Semăna c-o cămaşă de zale, cum erau pe vremuri,

Contra turcilor.

Îşi pieptăna părul şi, care cădea,

Îl torcea şi-l făcea cu cârligul căciulă.

Dar şi aşa, în zale, îi era frică de şobolani!

Cum se lăsa-ntunericul, începeau să mişune

De sub moară, din gâldan.

Le tot dădea gură, să fugă, ca la lupi, dădea chiot,

Dar ăştia nu se mai speriau, că-i cunoşteau glasul.

La urmă, agăţase de grindă două fiare de plug, deasupra capului.

Avea nişte ciocănele la-ndemână,

Pândea ce pândea şi-odată începea să bată.

Şobolanii, val-vârtej, valantoace,

În toate părţile.

Lumea, ostenită de la muncă, dormea buştean

Şi numai ce se pomeneau odată, în puterea nopţii,

Că bate toaca. „Mă, ce să fie?"

Aţipeau iar şi-odată se auzea: toca-toca-toca-toca!

Exact cum bate de utrenie.

Vuia toată valea,

Guzganii erau foarte săritori la toacă.

Nu nimereau găurile.

Unele le mai astupa Mariţa cu cenuşă.

-    Nu te mănâncă în hardughia aia?

Cum de mai eşti toată?

-    Nu, că acuma mă cunosc, sar peste mine.

Altceva caută ei. Cu ăi mici, cu nichitarii e mai greu.

Şi-ncepea să se scarpine, pe sub platoşa imoasă,

Degeaba mă ung cu gaz, că se-mpuiază şi-n gaz.

Mirosea a motorină ca fusul morii.

-    Fato, să nu-ţi dea cineva foc, se-ngrijora Băla,

Că arzi ca o lumânare.

-    Mă, dracilor - nişte copii se făceau că scapără pe lângă

Ea - mă, nu vă jucaţi cu focul, mă, puţă!

Când trecea cu oile la vale - caprele mergeau înainte –

Era foarte mândră şi gătită,

Cu toate ţoalele pe care le avea, puse una peste alta.

Pe sub fustă purta o şubă

La subsioara vreo şapte ciomage,

Ghitara în spinare

(Dăduse câteva noatine pe ea)

Şi în păr vreo douăzeci-treizeci de piepteni

De toate felurile, aşa sclipeau.

Unii erau legaţi de păr cu aţă de cânepă

Să nu-i piardă.

- Turi, turi! - Se răstea ea la oi. Bece! Aliga-aliga! Liga-liga-li!

Pe câmp - o veselie,

Toţi copiii se strângeau în jurul ei, s-o judece,

Nu băga de seamă, era mândră ca un şef de trib.

Dar cum avea curajul să doarmă printre şobolani

E de mirare. Ideea cu toaca însă nu era rea:

Inchipuiţi-vă, în puterea nopţii, când nici greierii

Nu mai îndrăznesc să târâie,

C-ar pica cerul pe ei, aşa e de linişte

Ş-odată răsună chemarea către Dumnezeu.

Pe grindă, atârnate, Mariţa avea şi bucăţi de pâine

Uscate, înşirate ca slănina.

Frânturi de prescuri, colaci, azimă,

Cum i le dăduse şi ei lumea,

Le mânca peste două trei luni, înmuiate.

Acum erau tari ca fierul

Şi când năvăleau şobolanii, în buimăceala aia,

Ea cu ochii umflaţi de somn

Mai nimerea cu ciocănelile şi alături de cele două fiare

De plug ruginite,

Bătea adică în pâine, care suna tot ca toaca.

Pâinea suna ca toaca.

Act de prezenţă

Un zvon mai circulă, foarte vag şi şters,

Ca un bănuţ de aramă prea mult purtat la gât,

Că pe vremea pe când umblau Dumnezeu şi cu Sfântul Petre

Pe pământ, când făceau terenul,

Cică s-ar fi aşezat o ţâră aici, pe-o piatră de hotar, să

Răsufle.

Şi-ar fi zis cel mai uscat şi cu barba mai lunguiaţă, ar fi zis

Textual: „Ne văzurăm şi-n comuna Bulzeşti, mă! Ia te uită colo".

S-au ridicat, trosnindu-le oasele, ca după o zi de coasă.

Erau doi uncheşi, cu straie albe de dimie dată la piuă,

Şi cu toiege de gutui în mână, cu floricele crestate cu

Briceagul pe coajă, cum sunt toiegele de pomană.

Locul unde trecuseră sclipea în urma lor. Piatra a reperat-o imediat unul,

Cu oarecare părere de rău că Dumnezeu şi cu Sfântul Petru

N-au venit în satul nostru pe doi cai albi,

De-a mai mare dragul,

Ci pe jos ca sărăntocii, ca orbeţii,

Dar, oricum, au făcut act de prezenţă.

Piatra de hotar a fost pipăită câteva săptămâni,

După care a suit-o unul în car

Trambalând-o peste şaptesprezece dealuri,

Că-i era teamă, cum se clătina între loitre, în fân şi ogrinji

Să nu se şteargă scrisul străvechi, - nu s-a şters -

Şi-a răsturnat-o în bătătura unui om de cioplea pietre.

„Ţine, neică, am auzit că strângi material,

E caldă de turul lui Dumnezeu,

Adineauri numai ce se ridică

După ea,

Ia-o, ca din partea noastră."

Întins, parcă în neştire,

Aproape că nici nu-l bagi în seamă,

Măcar că, pus să-1 străbaţi

Cu pasul, te fugăreşte o jumătate de zi.

Te închini la trei biserici,

Mori şi învii în trei cimitire

(învii doar tu ca trecător, în mod excepţional).

Eşti sâsâit de gâscani,

Privit peste ulucă de ochi curioşi.

Femei cu burta la gură şi cu furca pe umeri îţi zic bună ziua,

Fără să te cunoască - în Bulzeşti totul se desfăşoară

În modul cel mai normal,

Fără surprize.

Câinele

Aici câinele trebuie să latre, că de-aia e câine,

Iar când mănâncă stăpânii la măsuţa joasă

Pe scăunele cu trei Picioare,

Să se uite în gura lor, înghiţind în sec.

Până când, la sfârşit,

După seninul crucii şi slăbitul curelii, cu un oftat,

I se aruncă mămăliga,

Iar el sare de-un stânjen în sus,

S-o prindă din zbor.

Cu cât sare mai sus, cu atât e un câine mai bun,

Dat de exemplu.

Pui şi găini n-are dreptul

Să ia decât vulpea, hoaţa, pe furiş.

„Iar dete vulpea la noi azi-noapte,

Spune lelea Anica,

Aproape cu mândrie, fir-ar a diavolului!

Nici n-o să mai cresc păsări,

Că mă canonesc degeaba,

Că i-am spus alui meu: astupă, mă, rostul!"

Luna în vadră

Vadra trebuie să stea neclintită în capul

Muierii tinere, care-o aduce, plină, de la cişmea,

Purtând-o pe deasupra gardurilor, că din curte nu vezi decât

Vadra săltând, ca luna prin nori.

N-o fi prins nimeni luna în vadră?

Femeia trece printre oale prinse în par,

Dreaptă şi mândră, ca şi când cine ştie ce-ar avea acolo!

Ori ca Ileana Cosânzeana printre capetele unor peţitori

Nevolnici.

De demult, cu ultima vadră adusă la chindie,

Era spălat dumnealui pe picioare,

Când venea de la plug.

Sta tacticos pe scăunel, încondurat, îngândurat,

Şi ea, pe ciuci, ori în genunchi, tot migoroşea acolo, îi înmuia praful de pe tălpile crăpate, îi freca gleznele cu

Săpunul calului şi cu brânca porcului

„Arşi!" zicea din când în când, când îl stropea, măcar că apa

Era rece ca gheaţa. „Te arde, omule?"

Omul nu catadixea bineînţeles să-i răspundă,

Îi era mintea la ale lui, treburi, daraveri cu pământul,

De ce l-o fi spurcat cucul azi-dimineaţă. Şi ce-o fi-nsemnând

Asta?

- Hai, fa, nu mai terminaşi? Că ne-apucă ziua!

Dar asta pe vremuri, spun bătrânii, că acuma

Cine mai are timp de bărbat?

Apa proaspătă e luată cu caucul frumos şi pusă

Prin oale la foc, că se nimereşte vreo fântână de nici nu

Fierbe fasolea,

Trebuie să ţii focul mereu sub burta oalei,

Ori e turnată de-a dreptul în troacă,

la porci, în piuă la păsări, că de ele cine să aibă grijă? Omului, dacă se mai găseşte vreun copil

Să se-nghesuie să-i

Toarne din cană, când se spală pe mâinile bătucite,

Peste prispă,

Şi nici nu i se mai spune unde-a dispărut şervetul din cui.

Il caută bombănind, cu palmele ude,

Până se zvântă aşa.

La dolina lui Prăzaru

La dolina lui Prăzaru se scăldau caii de călăraşi.

Parcă-i văd (mama face ochii mici, oftează), săreau împiedicaţi pe vale,

Ori începeau să se-ncurce prin fân.

Era numai landră, buruiană de-aia care se ţine când tragi

Cu coasa.

Apoi pir, ceapa-ciorii, odolean,

Cârsteioară, avrămeasă, busuiocul fetelor,

De se bagă în săpun de miroase frumos, cicoare, te încingi cu ea

Prima dată când ieşi la secerat, să nu te doară şalele

Toată vara.

Pe colo, mai pe la umbră, creştea pelin,

Bun de mirosat, bun de oprit sângele, faci ceai şi speli

Şi la orice rană. Găteşti casa cu el la Rusalii.

Apoi mătăcină, de-aia de freci stupii cu ea.

Torcătoare, de se spală fetele

Pe cap să se mărite şi zic: „Cum nu stă drumul, aşa

Să nu stau eu nemăritată".

Apoi buruiana împuşcată, bună de bântuială,

Când visezi urât, barba-caprii, şi câte şi mai câte!

De-aici de la drum şi până dincolo de baltă, tot felul de

Flori şi buruieni, ca şi-acum, da' nu le mai ştie lumea

Numele şi sama. Pe ududoaie găseşti potbal, prin grâu, corneei,

Mai pe la udeală, brustan, bun de năduf. Ăl cu floare

Albastră e bun de tuse; mâncăriş, bun de râie,

Sporiş - faci un colac de pâine nouă şi-1 legi cu

Sporiş şi-1 arunci în fântână să sporească grâul.

Doar dam cu el şi aia era.

Primăvara găseai pe la Băzgărăi

Rodul-pământului - ca un fel de butoiaş, unde e grâu, orz,

Porumb, de toate... şi ce nu e nu se face anul ăla.

Erau mulţi cai, frumoşi, iuţi, intrau în apă,

Şi-aşa mergeau cu capul pe sus, înotau ca şerpii.

Avea toată lumea cai - aveau Ştefăneştii, Banta, Mugurel,

E, aveam noi, apoi Savu, Roncea, toţi aveau cai.

Casa fără streaşină mie mi-a fost urâtă,

Şi curtea fără vite multe, amestecate, fără păsări, porci.

Băieţilor le plăcea să se fudulească aşa cu caii.

Fetele stăteau pe-acasă,

Ce să caute la dolina lui Prăzaru?

Cusau cămăşi de aţâcă, puneau fluturi, făceau boboci.

Furau cu ochiul florile de pe vale, le luau culorile.

Ei, migoroşau mult!

Dădeau peste muche, făceau cheotorile.

Cusau mult, dar era frumos portul.

Când veneau de treceau la horă,

Licărea drumul de fluturi şi de mărgele

Şi de boboci şi de toate!

Şi fetele parcă erau tot flori, să le coşi pe platcă.

Treceau pe-acolo cu pantofiorii-n mână

Şi dacă era apa limpede, se uitau în jos

Îşi potriveau sprincenele, mai săltau conciul,

Sclipeau fluturii pe ele, sclipea firul, sclipeau bobocii,

Sclipeau icusarii şi galbenii mari în salbă, la gât.

Ele împodobite cu flori prin cap.

Răcăneii respirând iute, cu guşile verzi, pe marginea

Bălţii, clipeau de-atâta lumină, dar nu se mişcau de-acolo.

Dolina era cum ar fi o oglindă mare de gătit mireasa.

Chirip-chirip

Mama lui Ion Roncea,

Ronceoaia, foarte bătrână -

Murise bărbatu-său, şi ştii cum e la noi,

De cred că omul mai trăieşte şi după aia -

Aude noaptea o pasăre cântând după icoană.

Aţipea şi iar se pomenea în ciripit după icoană.

A dat să-1 scoale pe Gheorghe,

Da' ăla, rău de somn, s-a-ntors pe partea cealaltă.

Povestea ea, dimineaţa,

Cu voce groasă, cutremurată încă de întâmplare:

Abea aţipisem, nu putusem s-adorm,

Aţipisem şi visam că mi se taie gârniţa de pe la Tufaru lui

Boală,

Săreau aşchiile şi una a venit până-n geam,

Şi-atunci m-am trezit. Şi-un brabete, ce-o fi fost,

Chirip-chirip! după icoană. Chirip-chirip!

„Ia scoal, muică, Gheorghe, c-o fi sufletul lui tac-tu!"

Da' el zice: „Mă trezeşti în toiul nopţii să mă uit la

Brabeţi!"

„Mă, dacă bate-n geam, n-o fi chiar pasăre decât aşa

Pe deasupra. Mă, o fi fost om, de ştie rostul cash!"

„E! sufletul lui tica!"

„O fi, mă, o mai fi şi-adevărat din ce se spune,

Nu vezi cum s-a-mpuţinat lumea,

Şi ce de mai păsăret?!"

Era aşa prin plivitul grâului, pripea soarele,

Pe Stava toate neamurile de cântătoare,

Ca nişte colivii de pene, frumos vopsite,

Dar ce-o fi-năuntru?

Mă uitam să zăresc oamenii mici, înconduraţi, zbătându-se.

Strigam numele morţilor mai noi

Să vedem dacă-mi răspund.

Şi care-n ce limbă: cuc, pupăză,

Piţigoi, cinteză, pitulice

(Astea cară doar suflete de copii),

Luam seama până şi la fluturi şi viermi.

Câte-o omidă-mi tăia drumul cu şal scump, pufos, în spinare.

Viermele columbac, numai vopsea proaspătă,

Ca de curcubeu,

Viermele de sârmă, care roade porumbii, mic şi sfrijit.

Şi viermele cotar, care da cu cotul,

Hotarnic, plecat să măsoare moşia.

Sufletele nu cântau toate.

Câte unul sta zgribulit în vreo vrabie, pe creacă.

„Pun prinsoare că asta e tatăl lui

Gheorghe!

Că dacă trântorele de fecior se scula să-i dea drumul,

Spunea omul ce e pe-acolo!

Or fi ţinând-o tot într-un cules,

Ori tot seamănă, tot dau cu parul, pun bobul,

Şi vine viermele cotar,

Le măsoară munca şi strâmbă din nas că nu-i place.

Şi la Urmă vine şi-ăl de sârmă şi roade rădăcina-ncolţită, cu

Creştini cu tot în rădăcina-ncolţită.

Lumea ailaltă n-o fi tot pe-aici prin copaci,

Şi prin iarbă?"

La Drumul ăl Mic,

Unde începea să se vadă satul, mă atârnam parcă de fumul ieşind pe

Coşuri, ca de funiile unor clopote care răspund în cer.

Şi nu-mi mai era frică.

Lada de zestre

Şi-a luat muiere din alt sat,

Tocmai de pe malul Olteţului,

Peste câteva dealuri, cât munţii.

Când se certa cu bărbatul, ca oamenii,

Ea îşi lua lada de zestre în cap,

Un ceaun în mână şi pleca la Boghea.

Lada era făcută acolo, ceaunul îl avea tot de la ai ei.

Venea Dumitru aproape plângând la tata:

- Hai, mă, Fănică, hai că fugi Ioana.

Hai s-o-ntoarcem. Uite-o, suie pe Poiana Popii.

-    Las-o aşa, că vine singură.

-    Nu, că zise că de data asta nu se mai întoarce.

Şi-acolo rămâne, mă, că-şi luă şi lada şi ceaunul, auzi?

Dacă vedea că lui tata nu-i e aminte,

Tivic - cum îi zicea lumea - mâna pe ciomag

Şi tuliu! peste câmp, pe Seci.

Ioana se vedea de departe,

Că era coprelă înaltă.

Ar fi putut să meargă mai repede,

Că ceaunul ce era mai greu,

Că-n ladă, ce să aibă?

Dar aştepta s-o ajungă Dumitru, s-o roage.

Tata înadins îl mai ţinea câte-o ţâră de vorbă,

Să se ducă vuva cât mai departe.

Câteodată avea răbdare s-aştepte câte două-trei zile

Se tot uita în vale, punea mâna la ochi.

Nimic. Atunci îşi lua inima-n dinţi şi pleca după ea.

Îi vedeai venind, el cu tuciul de toartă,

Ea cu lada frumoasă, în cap.

Poate că se mai opreau şi pe câmp,

Puneau de mămăligă, ori coceau porumbi. Ei, tineri!

Parcă atunci se vedeau prima dată.

- Iete, Dumitru iar vine cu zestrea, zicea tata.

Grija

Ea dormea în pat, ca o cucoană,

Şi Bâţu îşi întindea minteanul pe jos, pe pământ,

La picioarele patului.

Femeia avea un ibovnic, pe Mitru lui Ciugulea

Şi noaptea se mai ducea pe la ăla.

Se scula binişor, se-mbrăca pe-ntuneric

-Se-mbrăca ea şi pe lumină

Şi se ducea la cine-i era drag.

El de-aia-şi aşternea jos, ca să nu-i strice somnul.

-    Mă, de ce te canoneşti tu pe pământ, ca nelumea?

II certa câte unul, nu te sui să dormi şi tu în pat

Lângă muierea ta, că de-aia ai luat-o.

-    Nu, că ea doarme la Mitru lui Ciugulea,

Cum să m-ating eu de ea?

-    Dar tu ştii când pleacă noaptea,

Simţi?

-    Sigur că simt.

-    Şi n-o-ncui pe dinafară, nu răzemi cârpătorul în uşă?

-    Păi, ce-am eu cu ea?

-    Ptiu! bată-te să te bată, dar căciulă-n cap ai?

Până la urmă, nevasta stătea mai mult la celălalt,

Mai trecea doar din când în când pe-acasă, noaptea,

De formă, pe el îl găsea dormind tot pe jos, pe mintean,

Poate c-o aştepta.

Ori îi era frică să se suie şi-n patul gol?

Femeia îl învelea bine, să nu răcească,

Mai lua ceva şi pleca uşurel.

Când n-a mai venit deloc, lumea tot aducea vorba:

-    Păi, nu te culcai şi dumneata lângă ea?

-    Păi ce-aveam, să mă scoale? Că ea pleca.

Se ducea la al lui Ciugulea.

Şi de ce să mă deştepte?!

-    Bă, nărodule, păi tu de ce n-o certai?

-    Păi, ce-aveam cu ea?

A plecat, dar eu n-am gonit-o.

Să nu piardă ziua

Măă, n-aţi făcut şi voi nimic, măă,

Nici curte, nici nimic!

Ce-aţi făcut voi, mă?

Mărie, Mărie, când are omul treabă

Se pişă din mers,

Nu şade să se uite pe linie.

Mărie, Mărie! (soru-sa)

Al dracii, Mitroi, cu bobotează ta,

Cu sufletul din tine!

Săraca! Ea cu sapa, cu secera, cu ce-a putut şi ea

A făcut casă la doi copii.

Era hupită de muncă, nu-i venea să stea neam.

Odată s-a dus la fiu-său pe câmp, să-i ajute,

El secera pe-a muierii,

S-a luat cu noru-sa la ceartă

Şi aia, nedusă la biserică, a gonit-o de-acolo,

De pe moşia ei.

Sta cu secera-n mână la răscruce,

Parc-o bătea vântul,

Nu-i venea să se ducă acasă,

Să nu piardă ziua,

Şi-a adus aminte că are şi soru-sa,

Măria Bălii, oameni

Şi s-a dus întinsă în Piscu cu Bojii.

Mâncaseră oamenii, se odihneau la umbră, de prânz,

Şi s-au pomenit cu ea:

„Venii şi eu să vă ajut la secerat".

A luat postaţa-nainte.

Mai pe seară a plâns o ţâră sub păr şi-a spus:

„Mă goni netoata, să nu secer pe locul ei,

Şi era cât pe 'ci să pierd ziua,

Acum în toiul muncii".

Nimeni nu-i dădea nimic pentru muncă,

Ce să-i dea, dacă venea nechemată?

Dar nu-i venea ei să stea degeaba.

Şi noru-sa, care avea avere, ştia cum s-o pedepsească:

N-o lăsa să muncească, îi arăta valea.

Când a murit, a murit de inimă.

Vărsase sânge şi Nea Florea, necăjit că-i zisese şi lui,

S-a dus la capul ei şi-a întrebat-o, moartă:

„Mito, mai faci trebuşoara aia din mers?"

Şi noru-sa nu s-a dus nici cu lumânare.

Ba-nadins a ieşit cu pânza,

S-o-nălbească la fântână-n vale, când trecea ea.

Sta aşa şi nănăia.

Moarta a trecut pe lângă fântână.

-    Bine, că soacră-ta, trece convoiul cu ea,

S-o-ngroape, ce inimă ai tu?

-    Ba. Dacă trece, ce?

Prin odăi

Era tânără, dar nu-i venea deloc să stea acasă.

Apărea Florea, să mănânce de prânz,

Şi ea habar n-avea de nimic, Ba găsea şi uşa-ncuiată.

-    Mărie, unde fuseşi, fă?

-    E! Mă-ntreabă unde fusei! Iote la el! Ei, fusei, da' ce?

Cât a trăit mumă-sa, Băla, Dumnezeu s-o ierte,

Toate treburile erau făcute,

Că se scula de dimineaţă

Mulgea vaca, bătea putineiul, făcea pâinea

Şi-1 aştepta pe Florea.

Măria umbla teleleu. Când se ducea la apă,

înţepenea la fântână şi biata mătuşă

Se uita cu mâna la ochi şi-ntreba dac-o vedem

-    Uite-o, tăinuie c-o femeie.

-    Fir-ar a răului cu taina ei,

Că mie mi se aprinse oala la foc Şi n-am apă s-o umplu.

Băla avea spre optzeci de ani, o cam lăsaseră puterile,

Şi-o certa: „Până când să-ţi acoper eu ruşinea, fă?"

Dac-avea mai mult timp, ori era supărată rău

O şi blestema:

„Fir-ar iacacui cu bradul de l-o face ea

Şi cu stâlpul de-o pune bradu-n el.

Şi cu covrigul din brad.

Am mai văzut lume leneşă şi haimanale

Dar ca asta n-am mai pomenit.

Cum a semănat ea cu babă-sa, Truculeasa?

Mie-mi murise un copil

Şi eram cu el în pat, nengropat

Şi neroada de babă-sa (soacră-mea)

Vede pe Cină trecând pe drum,

Care-avea cârciumă,

Şi ea se repede afară şi-ntreabă:

«Costandine, da' clanaret ai de Paşti?»

Şi lumea se jelea pe copil

Şi ea fugea să-ntrebe de clanaret.

Şi asta cu aia seamănă!..."

După ce-a murit mătuşa, era greu de tot de bietul Florea

Şi ce-1 înfuria mai tare

Era că n-o găsea acasă.

Neică, cine mi-o fi scos-o în cale? - zicea.

Să vezi ce floricică o să-i fac eu într-o zi.

Mă duc din casă-n casă, că trebuie să fie ea undeva,

Şi unde-oi găsi-o, ţi-o iau de păr,

Mai dau şi cu ciomagul, o mai las şi iar o iau,

Pe drum, aşa, să m-audă toţi, să sară şi eu să spun la lume:

-Uite, nene, niciodată n-o găsesc acasă,

Când vin şi eu seara de la lucru,

S-o găsesc cu foc făcut şi cu apă adusă,

Să punem şi noi masa să mâncăm. Măria îi luase frica, până la urmă, Şi când se pomenea uitată pe la vreo vecină,

Odată sărea în sus:

-Aoleu, mă duc, că iar vine câinele ăla roşu (Florea era cam roşcovan) şi-mi rupe oasele, fă!

Stătea mult şi pe la noi,

Mai bea câte-o cimpoacă de ţuică

„Să fie de sufletul lui tica şi-al mumii."

La urmă se ducea veselă, să-ncaseze păruiala.

II găsea cu capul gol, supărat, măturând prin curte.

Leşinul

Poartă cămaşă cusută frumos cu râuri de arnici albastru,

Izmene cu poalele largi

Şi la mijloc încins cu brâu mare, roşu.

II găteşte bine muierea, că e fudulă,

Când pleacă, se mai uită pe el, să n-aibă vreo scamă,

Şi mumă-sa, care are aproape o sută de ani.

Merge desculţ cea mai mare parte a anului,

Nu că n-ar avea, dar nu suferă el oprimare la picioare.

Pe zăpadă abia dacă pune opincile.

Picioarele crăpate, cu pielea groasă, tăbăcită

Ţin legătura cu pământul, care-1 vindecă de toate bolile.

-Stăm toţi la masă - povesteşte lelea Ioana - într-o duminică

Şi mă pomenesc cu Cornete peste noi.

Zice: „Fă, lasă-mă şi pe mine să mă culc o ţâră,

Că-mi vine rău, venii de la Picături,

Şi-odată mi se făcu rău.

Mor', făcea, mor', nu mai pot".

„Bine, mă, culcă-te, dă-te-n pat, aci-n prispă."

Am ieşit repede pe linie, şi-am văzut pe cineva

Şi-am dat vorbă la nevastă, să vină să-1 ia, că moare la mine.

Până a mă-ntoarce eu, el se sculase şi pleca

Cu bocancii în mână.

Zice: „Iete, erau să mă omoare, ăştia erau să mă

Omoare (şi arăta bocancii, cu silă).

Mă-ncinsei la picioare,

Şi-mi căzu leşin pe inimă, să mor.

Că Leana mă puse să mă-ncalţ şi eu ca oamenii,

Să nu mă mai duc desculţ la târg".

Era vară, îşi pusese şi ciorapi groşi de lână.

-    Mie-mi place cu piciorul gol,

Să-1 simt eu, rece, la pământ.

Aşa-mi place să merg.

-    Ei, dacă e aşa, du-te sănătos,

Bine că nu murişi aici.

Cebăluiri

Moare Nicolae Banta.

După un an s-a-mbolnăvit un nepot de-al lor

Si tot atunci şi-o fetiţă, Fănica.

Şi-au venit ai lui Banta la tatăl Fănicăi:

- Auzirăm că şi Fănica zace,

Să vă spunem noi de ce: din cauza lui tica, s-a făcut moroi.

Omul zice: Fugiţi de-aici, nu cred în de-astea! Şi i-a gonit.

Atunci ei l-au chemat pe Coza.

S-a dus noaptea pe zăpadă

Şi când dezgropau, un câine mare, negru,

Tot sta pe marginea groapei.

Îl goneau, el venea înapoi.

Când l-au desfăcut, zice că era aşa, într-o dungă, în tron.

Coza l-a tăiat cu coasa şi-a luat sânge din el

Şi l-a îngropat la loc, aşa bucăţi,

Punea un rând de carne, un rând de pământ.

Un rând de carne, unul de pământ,

Să nu se mai împreune, să-nvie moroiul.

Câinele ăla negru s-a luat după ei, pe vale,

A venit până aici, sub biserica nouă, 

Când odată s-a pomenit Coza fără oală.

Unde mi-e oala cu sânge? Iote că nu e! Dispăru, mă!

Ce să facă! S-au întors înapoi, în cimitir, iar l-au dezgropat

Şi i-au luat inima toată, cu sânge.

Şi de cum au plecat ei la cimitir, i s-a făcut bine copilului.

A venit Coza şi i-a arătat sângele. Zice:

Uită-te şi tu în oala asta!

Sângele fierbea, clocotea.

De-aia se şi cunoştea că fusese Nicolae Banta moroi,

Că după un an tot mai avea sânge viu, care aşa bolborosea.

Coza mai şi râdea: Eu îi ştiu dintr-o dată,

Fiindcă atunci când îi arunc pe mal, ăi buni trosnesc,

Pârâie, iar moroii stau umflaţi.

A atârnat oala aia într-un salcâm.

Tot el a dat de leac şi Măriei lui Mugurel

Şi Anicăi lui Duţă,

Două fete care se-mbolnăviseră, la puţin timp după

Moartea Dinei lui Modroi.

A căzut pacostea pe biata mătuşica,

S-a dus Coza şi i-a luat capul.

Venea cu căpăţâna în mână, băgase deştiul pe la falcă,

Şi-o purta aşa, îi atârna în urmă părul alb,

Care abia se mai ţinea de craniu.

-Iote, fă, vă adusei moartea. Fetelor le-a trecut, ozâcă de frică. Scăfârlia a dus-o la patului lui Modroi,

Şi-a atârnat-o de ceva, a băgat-o pe ţarc.

Mă, voi ce tot trageţi, mă, cu urechea,

Duceţi-vă de vă jucaţi, ca copiii,

Că nu sunt poveşti pentru voi.

-    Nu vreau să mor, mă scot viu din groapă, începea să chirăie vreunul.

-    Ho, că nu murişi, ehe, până ţi-o veni rândul!

Hai, fuga după fluturi.

Ca oamenii

Ţipa, ţipa ca din gură de şarpe,

Ardea aerul cu chirăitul ei,

Şi-odată contenea. Mai gemea de câteva ori şi gata.

Cădea lată, moale.

După aia o gătea, tot el, ca să nu moară-aşa.

Avea şi ea o fustă de-alea cu boboci, brodată,

Ei, avea ţoale multe, bune, dar el ce mai făcea?

Dacă vedea că nu mişcă, mai turna la urmă şi-o căldare de

Apă rece

Pe ea, gătită, de! Şi pleca prin vecini, să-i scoale.

Se pomeneau pe la miezul nopţii cu el, ciocănind la fereastră.

(Ştia să intre fără să-1 simtă câinii.)

-    Nea Fănica!

-    Ce, mă?

-    Haideţi, să vină gaga până la noi, că moare Măria.

Se-mbrăca femeia şi se ducea.

O găsea gătită şi scăldată toată.

în timpul ăsta o mai chema şi pe moaşa-sa, Ioana lui Miai.

Le băga-n casă şi el ieşea.

Tot sucind-o, frecând-o, schimbând-o, moarta deschidea ochii.

-    Cine vă aduse pe dumneavoastră aici?

-    Păi, nepotu Ion, că zice că mori.

-    Păi, spuse şi de ce mor?

Mă bătu până mă lovii cu flămându-n dunga patului

Şi căzui şi nu mai simţii nimic.

Altă dată o apuca-n grădină,

O sălta-n sus de-un picior

Şi cu mâna ailaltă îi căra c-un crăcan de corn,

Numai noduri, peste pielea goală,

Curgea carnea după ea.

Şi copiii ţipau pe lângă ea

Şi vecinii, dacă dădeau să se-apropie,

Zicea că-i taie cu securea.

Şi ea rea de gură, şi el ţeapăn.

Rostul

Zarbă şi cu Ribla s-au luat la ceartă.

El zicea că e aşa, ea zicea că nu e aşa.

El s-a-nfuriat şi s-a luat c-o ţeapă după ea.

Şi ea ştia un rost în ulucă, fuga acolo.

Bagă capul să treacă dincolo, prin gard,

Dar n-a mai încăput decât jumătate,

Cine ştie, nu mai trecuse de mult pe-acolo, se mai îngrăşase.

El a prins-o numai bine, cum trebuia, cu ţeapă. Şi dă-i şi dă-i.

Se strânse lumea, ea ţipa din partea ailaltă,

Da' o durea dincoace.

Când a lăsat-o, a trebuit să mai rupă o ulucă, s-o scoată

De-acolo.

De-aia Riblei îi ziceau toţi să nu mai muncească,

N-are nevoie, că ea îşi are rostul ei.