GEORGE BACOVIA
(17 septembrie 1881 - 22 mai 1957)
CU VOI (1930)
(17 septembrie 1881 - 22 mai 1957)
CU VOI (1930)
CU VOI
Mai bine
singuratec şi uitat,
Pierdut
să te retragi nepăsător,
În ţara
asta plină de humor,
Mai bine
singuratec şi uitat.
O, genii
întristate care mor
În cerc
barbar şi fără sentiment,
Prin asta
eşti celebră-n Orient,
O, ţară
tristă, plină de humor...
LICEU
Liceu, –
cimitir
Al
tinereţii mele –
Pedanţi
profesori
Şi
examene grele...
Şi azi
mă-nfiori
Liceu, -
cimitir
Al
tinereţii mele!
Liceu, –
cimitir
Cu lungi
coridoare –
Azi nu
mai sunt eu
Şi mintea
mă doare...
Nimic nu
mai vreu –
Liceu, –
cimitir
Cu lungi
coridoare...
Liceu, –
cimitir
Al
tinereţii mele –
În lume
m-ai dat în vâltorile grele,
Atât de
blazat...
Liceu, –
cimitir
Al tinereţii
mele!
CRIZE
Tristă,
după un copac, pe câmp
Stă luna
palidă, pustie –
De vânt
se clatină copacul –
Şi simt
fiori de nebunie.
O umbră
mormăind păşeşte...
E om...
atât, şi e destul...
Şi-acum
ne-om gâtui tovarăşi:
El – om
flămând, eu – om sătul.
Dar vezi... m-a
ocolit acuma...
El s-a
temut, mai mult, – săracul...
Pe luna
palidă, pustie,
De vânt
se clatină copacul...
FURTUNĂ
Prin
codrii Bacăului
Vâjâie
vântul
Şi-ntunecă
lumea
Un cer ca
pământul
Şi codru
pe codru
Se umple
de clocot,
Iar
toamna în hohot
Le cântă
prohodul...
Şi parcă
mă cheamă,
De crengi
atârnând,
Avesalomi
gemând
Cu
plete-ncâlcite...
De spaimă
mă prind
Priviri
rătăcite,
Şi
mintea, de zgomot,
Nimic nu
înţelege...
Şi-aş
vrea ca să mor
Ca Romulus
rege,
Uitat,
legendar...
Cuprins
de-o furtună,
Pierdut
să dispar
Prin
codrii Bacăului...
AMURG
Pe seară,
la geamuri, un nour violet şi de aramă,
Pe drum,
l-aceeaşi oră, se târâie un lanţ de fier,
Şi
coincidenţe aranjate pe-o tristă gamă –
Azi iar
mi-i frică... şi cred, şi sper...
O zi fără
anotimp şi ordine militară,
Şi prin
vecini s-aud mici pregătiri de masă,
Însă
produsele au început să dispară –
Şi mulţi
au plecat, şi noapte se lasă.
Cu toţii
spun că bine le-a făcut
Sau că un
geniu se va naşte –
Iar
studiul creşte cu tactul tăcut...
O fiinţă
supremă, dintre noi, ne cunoaşte.
NOCTURNĂ
Fug
rătăcind în noaptea cetăţii,
În turn
miezul nopţii se bate rar;
E ora
când cade gândul amar,
Tăcere...
e ora laşităţii...
Te pierzi
în golul singurătăţii,
O,
suflet, mereu de lume fugar;
E ora
când Petru plânge amar –
Ascultă... e ora
laşităţii...
VOBISCUM
În cercul
lumii comun şi avar...
Mă
zguduie de mult un plâns intern;
Şi-acest
fel (de-a fi) va fi etern
Şi de
nimic, pe lume, nu tresar.
... Dar vai, acei învinşi, pe
veci pierduţi...
Ori în taverne, ori în mansarde;
Şi acei nebuni, rătăcitori,
tăcuţi,
Gesticulând pe bulevarde...
MISTER
Clavirile
plâng în oraş
Pe-o
vreme de toamnă pustie...
Şi plopii
plâng tot în oraş,
Şi-n
totul e-o grea agonie.
Par
casele triste castele...
Amorul,
aici, a murit
Şi poate
că plâng la clavire
Fecioare
cu păr despletit...
Trec
singur... şi tare mi-e teamă...
Şi, unde
mă aflu, nu ştiu –
Vai,
plopii detună oraşul...
Clavirile
plâng în pustiu...
POEMĂ FINALĂ
Eu
trebuie să beau, să uit ceea ce nu ştie nimeni
Ascuns în
pivniţa adâncă, fără a spune un cuvânt
Singur să
fumez acolo neştiut de nimeni
Altfel, e
greu pe pământ...
Pe stradă urle viaţa, şi moartea
Şi plângă poeţii poema lor vană...
Ştiu...
Dar foamea grozavă nu-i glumă, nu-i vis –
Plumb, şi furtună, pustiu,
Finis...
Istoria
contemporană...
E timpul... toţi
nervii te vor...
O, vino
odată, măreţ viitor.
Eu
trebuie să plec, să uit ceea ce nu ştie nimeni
Mâhnit de
crimele burgheze, fără a spune un cuvânt
Singur să
mă pierd în lume neştiut de nimeni
Altfel, e
greu pe pământ...
