sâmbătă, 9 noiembrie 2013

GEORGE BACOVIA, CU VOI (1930)



GEORGE BACOVIA
(17 septembrie 1881 - 22 mai 1957)
 



CU VOI (1930)

CU VOI


Mai bine singuratec şi uitat,
Pierdut să te retragi nepăsător,
În ţara asta plină de humor,
Mai bine singuratec şi uitat.


O, genii întristate care mor
În cerc barbar şi fără sentiment,
Prin asta eşti celebră-n Orient,
O, ţară tristă, plină de humor...


LICEU

Liceu, – cimitir
Al tinereţii mele –
Pedanţi profesori
Şi examene grele...
Şi azi mă-nfiori
Liceu, - cimitir
Al tinereţii mele!

Liceu, – cimitir
Cu lungi coridoare –
Azi nu mai sunt eu
Şi mintea mă doare...
Nimic nu mai vreu –
Liceu, – cimitir
Cu lungi coridoare...


Liceu, – cimitir
Al tinereţii mele –
În lume m-ai dat în vâltorile grele,
Atât de blazat...
Liceu, – cimitir
Al tinereţii mele!

CRIZE


Tristă, după un copac, pe câmp
Stă luna palidă, pustie –
De vânt se clatină copacul –
Şi simt fiori de nebunie.


O umbră mormăind păşeşte...
E om... atât, şi e destul...
Şi-acum ne-om gâtui tovarăşi:
El – om flămând, eu – om sătul.


Dar vezi... m-a ocolit acuma...
El s-a temut, mai mult, săracul...
Pe luna palidă, pustie,
De vânt se clatină copacul...

FURTUNĂ


Prin codrii Bacăului
Vâjâie vântul
Şi-ntunecă lumea
Un cer ca pământul
Şi codru pe codru
Se umple de clocot,
Iar toamna în hohot
Le cântă prohodul...
Şi parcă mă cheamă,
De crengi atârnând,
Avesalomi gemând
Cu plete-ncâlcite...
De spaimă mă prind
Priviri rătăcite,
Şi mintea, de zgomot,
Nimic nu înţelege...

Şi-aş vrea ca să mor
Ca Romulus rege,
Uitat, legendar...
Cuprins de-o furtună,
Pierdut să dispar
Prin codrii Bacăului...

AMURG

Pe seară, la geamuri, un nour violet şi de aramă,
Pe drum, l-aceeaşi oră, se târâie un lanţ de fier,
Şi coincidenţe aranjate pe-o tristă gamă –
Azi iar mi-i frică... şi cred, şi sper...

O zi fără anotimp şi ordine militară,
Şi prin vecini s-aud mici pregătiri de masă,
Însă produsele au început să dispară –
Şi mulţi au plecat, şi noapte se lasă.

Cu toţii spun că bine le-a făcut
Sau că un geniu se va naşte –
Iar studiul creşte cu tactul tăcut...
O fiinţă supremă, dintre noi, ne cunoaşte.


NOCTURNĂ

Fug rătăcind în noaptea cetăţii,
În turn miezul nopţii se bate rar;
E ora când cade gândul amar,
Tăcere... e ora laşităţii...


Te pierzi în golul singurătăţii,
O, suflet, mereu de lume fugar;
E ora când Petru plânge amar
Ascultă... e ora laşităţii...


VOBISCUM


În cercul lumii comun şi avar...
Mă zguduie de mult un plâns intern;
Şi-acest fel (de-a fi) va fi etern
Şi de nimic, pe lume, nu tresar.

... Dar vai, acei învinşi, pe veci pierduţi...
Ori în taverne, ori în mansarde;
Şi acei nebuni, rătăcitori, tăcuţi,
Gesticulând pe bulevarde...


MISTER

Clavirile plâng în oraş
Pe-o vreme de toamnă pustie...
Şi plopii plâng tot în oraş,
Şi-n totul e-o grea agonie.

Par casele triste castele...
Amorul, aici, a murit
Şi poate că plâng la clavire
Fecioare cu păr despletit...


Trec singur... şi tare mi-e teamă...
Şi, unde mă aflu, nu ştiu –
Vai, plopii detună oraşul...
Clavirile plâng în pustiu...


POEMĂ FINALĂ

Eu trebuie să beau, să uit ceea ce nu ştie nimeni
Ascuns în pivniţa adâncă, fără a spune un cuvânt
Singur să fumez acolo neştiut de nimeni
Altfel, e greu pe pământ...

Pe stradă urle viaţa, şi moartea
Şi plângă poeţii poema lor vană...
Ştiu...
Dar foamea grozavă nu-i glumă, nu-i vis
Plumb, şi furtună, pustiu,
Finis...
Istoria contemporană...
E timpul... toţi nervii te vor...

O, vino odată, măreţ viitor.

Eu trebuie să plec, să uit ceea ce nu ştie nimeni
Mâhnit de crimele burgheze, fără a spune un cuvânt
Singur să mă pierd în lume neştiut de nimeni
Altfel, e greu pe pământ...