GEORGE BACOVIA
(17 septembrie 1881 - 22 mai 1957)
PLUMB (1916)
(17 septembrie 1881 - 22 mai 1957)
PLUMB (1916)
Dormeau
adânc sicriele de plumb
Şi flori
de plumb şi funerar vestmânt –
Stam
singur în cavou... şi era vânt...
Şi
scârţâiau coroanele de plumb.
Dormea
întors amorul meu de plumb
Pe flori
de plumb şi-am început să-l strig –
Stam
singur lângă mort... şi era frig...
Şi-i
atârnau aripile de plumb.
DECOR
Copacii
albi, copacii negri
Stau goi
în parcul solitar:
Decor de
doliu, funerar...
Copacii
albi, copacii negri.
În parc
regretele plâng iar...
Cu pene
albe, pene negre
O pasăre cu
glas amar
Străbate
parcul secular...
Cu pene
albe, pene negre.
În parc
fantomele apar...
Şi frunze
albe, frunze negre;
Copacii
albi, copacii negri;
Şi pene
albe, pene negre,
Decor de
doliu, funerar...
În parc
ninsoarea cade rar...
LACUSTRĂ
De-atâtea
nopţi aud plouând,
Aud
materia plângând...
Sunt
singur, şi mă duce-un gând
Spre
locuinţele lacustre.
Şi parcă
dorm pe scânduri ude,
În spate
mă izbeşte-un val –
Tresar
prin somn, şi mi se pare
Că n-am
tras podul de la mal.
Un gol
istoric se întinde,
Pe
aceleaşi vremuri mă găsesc...
Şi simt
cum de atâta ploaie
Piloţii
grei se prăbuşesc.
De-atâtea
nopţi aud plouând,
Tot
tresărind, tot aşteptând...
Sunt
singur, şi mă duce-un gând
Spre
locuinţele lacustre...
SONET
E-o
noapte udă, grea, te-neci afară.
Prin
ceaţă - obosite, roşii, fără zare –
Ard,
afumate, triste felinare
Ca într-o
crâşmă umedă, murdară.
Prin
măhălăli mai neagră noaptea pare.
Şivoaie-n
case triste inundară –
Şi auzi
tuşind o tusă-n sec, amară –
Prin
ziduri vechi ce stau în dărâmare.
Ca Edgar
Poe mă reîntorc spre casă,
Ori ca
Verlaine, topit de băutură –
Şi-n
noaptea asta de nimic nu-mi pasă.
Apoi, cu
paşi de-o nostimă măsură,
Prin
întunerec bâjbâiesc prin casă,
Şi cad,
recad, şi nu mai tac din gură.
PĂLIND
Sunt
solitarul pustiilor pieţe
Cu
tristele becuri cu pală lumină –
Când sună
arama în noaptea deplină
Sunt
solitarul pustiilor pieţe.
Tovarăş
mi-i râsul hidos, şi cu umbra
Ce sperie
câinii pribegi prin canale;
Sub
tristele becuri cu razele pale,
Tovarăş
mi-i râsul hidos, şi cu umbra.
Sunt
solitarul pustiilor pieţe
Cu jocuri
de umbră ce dau nebunie;
Pălind în
tăcere şi-n paralizie, -
Sunt
solitarul pustiilor pieţe...
AMURG VIOLET
Amurg de
toamnă violet...
Doi plopi, în fund, apar în siluete: -
Apostoli
în odăjdii violete -
Oraşul
tot e violet.
Amurg de
toamnă violet...
Pe drum
e-o lume leneşă, cochetă;
Mulţimea
toată pare violetă,
Oraşul
tot e violet.
Amurg de
toamnă violet...
Din turn,
pe câmp, văd voievozi cu plete;
Străbunii
trec în pâlcuri violete,
Oraşul
tot e violet.
DECEMBRE
Te uită
cum ninge decembre...
Spre
geamuri, iubito, priveşte –
Mai spune
s-aducă jăratec
Şi focul
s-aud cum trosneşte.
Şi mână
fotoliul spre sobă,
La horn
să ascult vijelia,
Sau
zilele mele - totuna –
Aş vrea
să le-nvăţ simfonia.
Mai spune
s-aducă şi ceaiul,
Şi vino
şi tu mai aproape, -
Citeşte-mi
ceva de la poluri,
Şi
ningă... zăpada ne-ngroape.
Ce cald e
aicea la tine,
Şi toate
din casă mi-s sfinte, -
Te uită
cum ninge decembre...
Nu
râde... citeşte-nainte.
NEVROZĂ
Afară
ninge prăpădind,
Iubita
cântă la clavir.
Şi târgul
stă întunecat,
De parcă
ninge-n cimitir.
Iubita
cântă-un marş funebru,
Iar eu
nedumerit mă mir:
De ce să
cânte-un marş funebru
Şi ninge
ca-ntr-un cimitir.
Ea plânge
şi-a căzut pe clape,
Şi geme
greu ca în delir...
În dezacord
clavirul moare,
Şi ninge
ca-ntr-un cimitir.
Şi plâng
şi eu, şi tremurând
Pe umeri
pletele-i resfir...
Afară
târgul stă pustiu,
Şi ninge
ca-ntr-un cimitir.
MOINĂ
Şi
toamna, şi iarna
Coboară-amândouă;
Şi plouă,
şi ninge –
Şi ninge,
şi plouă.
Şi noaptea
se lasă
Murdară
şi goală;
Şi
galbeni trec bolnavi
Copii de
la şcoală.
Şi-s
umezi păreţii,
Şi-un
frig mă cuprinde
Cu cei
din morminte
Un gând
mă deprinde.
Şi
toamna, şi iarna
Coboară-amândouă;
Şi plouă,
şi ninge –
Şi ninge,
şi plouă.
NERVI DE TOAMNĂ
E toamnă,
e foşnet, e somn...
Copacii,
pe stradă, oftează;
E tuse, e
plânset, e gol...
Şi-i
frig, şi burează.
Amanţii,
mai bolnavi, mai trişti,
Pe
drumuri fac gesturi ciudate –
Iar
frunze, de veşnicul somn,
Cad
grele, udate.
Eu stau,
şi mă duc, şi mă-ntorc,
Şi-amanţii
profund mă-ntristează –
Îmi vine
să râd fără sens,
Şi-i
frig, şi burează.
SEARĂ TRISTĂ
Barbar,
cânta femeia-aceea,
Târziu,
în cafeneaua goală,
Barbar
cânta, dar plin de jale, -
Şi-n jur
era aşa răscoală...
Şi-n
zgomot monstru de ţimbale
Barbar,
cânta femeia-aceea.
Barbar,
cânta femeia-aceea...
Şi noi
eram o ceată tristă –
Prin
fumul de ţigări, ca-n nouri,
Gândeam
la lumi ce nu există...
Şi-n
lungi, satanice ecouri,
Barbar,
cânta femeia-aceea.
Barbar,
cânta femeia-aceea,
Şi-n jur
era aşa răscoală...
Şi nici
nu ne-am mai dus acasă,
Şi-am
plâns cu frunţile pe masă,
Iar peste
noi, în sala goală, -
Barbar,
cânta femeia-aceea...
NOTE DE TOAMNĂ
Tăcere...
e toamnă în cetate...
Plouă...
şi numai ploaia dă cuvânt –
E pace de
plumb, e vânt, şi pe vânt
Grăbite,
trec frunze liberate.
Deschide,
dă drumu,-adorato,
Cu crengi
şi foi uscate am venit;
În târg,
o fată tristă a murit, -
Şi-au
dus-o pe ploaie, şi-au îngropat-o...
Dă drumu,
e toamnă în cetate –
Întreg
pământul pare un mormânt...
Plouă...
şi peste târg, duse de vânt,
Grăbite,
trec frunze liberate.
AMURG ANTIC
Havuzul
din dosul palatului mort
Mai
aruncă, mai plouă, mai plânge –
Şi
stropii căzând, în amurg, iau culori:
De
sineală, de aur, de sânge.
Pluteşte
un lanţ de lebede albe,
Iar visul
din parc în lac se resfrânge –
Amurgul
pe lebede pune culori:
De
sineală, de aur, de sânge.
Uitate,
statuiele albe privesc,
Albe
visând c-un aer ce plânge –
Şi lasă
amurgul pe ele culori:
De
sineală, de aur, de sânge.
CUPTOR
Sunt
câţiva morţi în oraş, iubito,
Chiar
pentru asta am venit să-ţi spun;
Pe
catafalc, de căldură-n oraş, –
Încet,
cadavrele se descompun.
Cei vii
se mişcă şi ei descompuşi,
Cu lutul
de căldură asudat;
E miros
de cadavre, iubito,
Şi azi,
chiar sânul tău e mai lăsat.
Toarnă pe
covoare parfume tari,
Adu roze
pe tine să le pun;
Sunt
câţiva morţi în oraş, iubito,
Şi-ncet,
cadavrele se descompun.
TOAMNĂ
Răsună
din margini de târg
Un bangăt
puternic de armă;
E
toamnă... metalic s-aud
Gorniştii,
în fund, la cazarmă.
S-aude
şi-un clopot de şcoală,
E vânt,
şi-i pustiu, dimineaţă;
Hârtii şi
cu frunze, de-a valma,
Fac
roată-n vârteje, pe-o piaţă.
Se uită
în zări catedrala,
Cu
turnu-i sever şi trufaş;
Grădina
oraşului plânge,
Şi-aruncă
frunzişu-n oraş.
Şi vine,
ca-n vremi de demult,
Din margini,
un bucium de-alarmă,
E
toamnă... metalic s-aud
Gorniştii,
în fund, la cazarmă.
PLUMB DE IARNĂ
Iarna,
de-o vreme, mă duce regretul
Prin
crânguri, pe margini de linii ferate –
Trec
singur spre seară pe ape-ngheţate
Când
fâlfâie, pe lume, violetul.
Paloarea,
mutismul minează-al meu piept
Pe satele
ninse crai-nou când apare;
Trec
singur pe poduri de fier solitare,
Şi-aştept
în zăpadă... dar ce mai aştept?
Hau!...
hau!... depărtat sub stele-ngheţate.
În
noaptea grozavă la cine voi bate?...
O, vis...
o, libertate...
Hau!...
hau!... depărtat sub stele-ngheţate.
PLUMB DE TOAMNĂ
De-acum,
tuşind, a şi murit o fată,
Un palid
visător s-a împuşcat;
E toamnă
şi de-acum s-a-nnoptat... –
Tu ce mai
faci, iubita mea uitată?
Într-o
grădină publică, tăcută,
Pe un
nebun l-am auzit răcnind,
Iar
frunzele cu droaia se desprind;
E vânt
şi-orice speranţă e pierdută.
Prin
târgu-nvăluit de sărăcie
Am
întâlnit un popă, un soldat...
De-acum
pe cărţi voi adormi uitat,
Pierdut
într-o provincie pustie.
De-acum,
au şi pornit pe lumea eronată
Ecouri de
revoltă şi de jale;
Tot mai
citeşti probleme sociale...
Sau, ce
mai scrii, iubita mea uitată?
NERVI DE PRIMĂVARA
Primăvară...
O pictură
parfumată cu vibrări de violet.
În
vitrine, versuri de un nou poet;
În oraş
suspină un vals din fanfară.
O nouă
primăvară de visuri şi păreri...
O lungă
deşteptare zvoneşte împrejur,
E clar şi
numai soare.
La geamul
unei fabrici o pală lucrătoare
Aruncă o
privire în zarea de azur.
O nouă
primăvară pe vechile dureri...
Apar din
nou ţăranii pe hăul din câmpie,
În
infinit pământul se simte tresăltând:
Vor fi
acum de toate cum este orişicând,
Dar iar
rămâne totul o lungă teorie.
O, când
va fi un cântec de alte primăveri?!...
