GEORGE BACOVIA
(17 septembrie 1881 - 22 mai 1957)
SCÂNTEI GALBENE (1926)
(17 septembrie 1881 - 22 mai 1957)
SCÂNTEI GALBENE (1926)
VÂNT
Toamna a
ţipat c-un trist accent,
Văzul
cade neatent,
Vântul
sună lemnăria,
Bate gol,
în poloboace, butnăria.
Lângă uşă
frunzele s-au strâns,
De
departe vin ecouri vechi de plâns,
Brumă,
toamnă literară,
Pe drum
prăfăria se duce fugară.
Şi-am
stat singur supărat
În
zăvoiul decadent,
Şi prin crengile-ncâlcite
mi-am notat
Versuri
fără de talent.
NOTE DE PRIMĂVARĂ
Verde
crud, verde crud...
Mugur
alb, şi roz şi pur,
Vis
de-albastru şi de-azur,
Te mai
văd, te mai aud!
Oh,
punctează cu-al tău foc,
Soare,
soare...
Corpul ce
întreg mă doare,
Sub al
vremurilor joc.
Dintr-un
fluier de răchită,
Primăvară,
O copilă
poposită la fântână
Te îngână
Pe câmpia
clară...
Verde
crud, verde crud...
Mugur
alb, şi roz şi pur,
Te mai
văd, te mai aud,
Vis
de-albastru şi de-azur.
GOL
Dă foşnet
frunza măruntă,
Umbra e
rece-n pădurea sonoră –
O mirare
tăcută, poate cruntă,
O ameţire
de toamnă, de-o horă.
Un haos
vrea să mă ducă
De unic
uitând, şi de număr –
Un foşnet
uscat mă usucă,
Pe-un
arbore plâng ca pe-un umăr.
Şi
sfârâie-o ploaie uşoară
Pe râpi,
pe pădurea uscată –
Caverna
de-odinioară...
Şi
zarea-ntunecată...
VALS DE TOAMNĂ
La
geamuri, toamna cântă funerar
Un vals
îndoliat, şi monoton...
– Hai, să valsăm, iubito, prin
salon,
După al toamnei bocet mortuar.
Auzi, cum
muzica răsună clar
În parcul
falnic, antic, şi solemn, -
Din
instrumente jalnice, de lemn,
La
geamuri, toamna cântă funerar.
Acum,
suspină valsul, şi mai rar,
O,
lasă-mă acum să te cuprind...
– Hai, să valsăm, iubito,
hohotind,
După al toamnei bocet mortuar.
DIMINEAŢĂ
O cafea
neagră... şi-o ploaie de gheaţă,
Când
spirtul mai arde culori în odaie –
O privire
pe-o carte, pe straie,
Şi pasul
mă-ndrumă în dimineaţă.
Cum
frigul, tremurând ca o veste,
Tot
plânge de-al meu şi de-al tău...
Tot mai
mult am rămas cu ce este,
Şi plouă
cu-o părere de rău.
Am uitat
dacă merg... încă tot mă iubesc...
Am ajuns
la timp, ocup şi un loc.
Dar
gândul apasă cu greul său bloc...
E numai
vedere... nu mai pot să vorbesc...
FRIG
Sunt lângă un gard rupt,
Şi vântul bate cu
frunze ude –
Sunt mai urât, sunt
supt,
Frigul începe
sticla s-o asude.
Pe strada
aplecată la vale
E-o
toamnă ca o poezie veche –
Vântul
împinge fusta femeilor în cale,
Cu una
din ele nu mai putem fi o pereche.
Toamna
rupe afişe şi flori,
E mai
trist departe-n prăpăstii –
Să faceţi
foc pe zi de mai multe ori;
O,
trebuie să fie trist departe-n prăpăstii.
Fulgi de
zăpadă rătăcitori...
