NICOLAE DABIJA, TE BLESTEM SĂ RĂMÂI CEA MAI FRUMOASĂ

NICOLAE DABIJA
 

TE BLESTEM SĂ RĂMÂI CEA MAI FRUMOASĂ

BLESTEM

Te blestem să rămâi cea mai frumoasă –

cum e gelos pe mine Dumnezeu

că ştiu când ieşi şi ştiu când intri-n casă –

şi numai eu să te iubesc... Doar eu!

Gelos pe iarbă şi gelos pe vânt,

gelos pe raza ce se scutură din stea

şi leagă cerurile de pământ –

te blestem să rămâi numai a mea.

Şi-n vremea care trece, care vine

pe tine cea cum alta nu-i sub soare

să mă iubeşti – te  blestem –  doar pe mine

şi de acest blestem să n-ai scăpare.

REGINA HUNĂ

Când au intrat în Râm pe uliţi,

portretul ei – ca pe-o icoană

ce i-l duceau lăncerii-n suliţi –

a pus cohortele pe goană.

La frumuseţea ei barbară

ce şi-o purta ca pe-un delict,

cezari şi regi îngenuncheară

şi-ncă şi-un papă, Benedict...

De mult e praf oastea-i vitează,

de mult cenuşă-i acel jar,

dar şi-azi cea ţară-şi mai botează

pruncii cu numele-i barbar...

CE BINE-A FOST...

Ce bine-a fost când a fost rău:

muream pe-atunci de dorul tău;

era un timp, care-a-ncăput

viaţa şi moartea-ntr-un sărut!

Totul pe-atunci părea nespus,

şi frunzele cădeau în sus;

şi timpul, blând, curgea-napoi,

iar Dumnezeu ţinea cu noi.

Atunci, în veacul celălalt:

când te-am iubit cât n-ai visat,

şi când din căni – cu tot alaiul –

noi cerul îl sorbeam cu paiul.

Apoi când ai plecat cu trenul

lăsând părăginit edenul –

n-am mai ştiut ce-aş putea face

după război, cu-atâta pace...

Ce rău e azi când este bine;

când nu mai mor de dor de tine,

nu zic cântări şi nici suspine...

Dac-am greşit Tu, Doamne, zi-ne!

Azi totul e aşa firesc:

nu mai urăsc, nu mai iubesc,

nu mai bocesc, nici nu mi-i dor,

nici nu trăiesc

şi nici nu mor.

Azi nu mă sting de dorul tău,

şi sunt bătrân ca Dumnezeu

gândind l-acele vremi divine...

Ce bine-a fost când n-a fost bine!...

SUFLETE AMESTECATE

Ce nu e vis – nu e somn.

Ce nu e cu tine – nu e vis.

Ca-n copilărie, când citeam

la lumina fulgerelor,

astfel mi-apari tu în viaţa-mi.

Sufăr de dureri închipuite,

mă dor răni care nu sunt ale mele,

beau cenuşă

şi mănânc lacrimi.

Doar când te văd mai trăiesc.

Atunci se amestecă ziua cu noaptea,

bucuria cu durerea,

viaţa cu moartea

şi sufletele noastre le simt amestecate

ca de Dumnezeu cu-o linguriţă ceaiul.

CERIŞTE

Mut într-un vers – această zare

şi-această cerişte albastră:

de parcă aş muta o floare

dintr-o câmpie într-o glastră.

Cu pomii-aceştia te iubesc,

cu-această mare numai spume...

Din ocna-n care mă găsesc,

mă uit cu ochii tăi la lume.

Of, doru-acesta ca o vină

ce face să se-oprească neaua –

parcă-i un nour de lumină

ce şi-a pierdut prin ceruri steaua.

ÎNVĂŢ SĂ NU O MAI IUBESC

Învăţ – ce rău şcolar sunt! – să nu o mai iubesc,

să nu-mi mai pese şi să nu mă doară;

vorbele ei, ce nu însemnau nimic odinioară,

acuma, vai!, ca nişte şişuri mă rănesc.

Învăţ să privesc lumea şi să o văd cum este ea

şi nu cum mi se arăta până mai ieri că este!

Ca o lacrimă-n ochi tremură lumina din stea

că s-a mai sfârşit o poveste, şi-ncă, vai! ce poveste!

O mie de ani sunt de azi până mâini,

învăţ de lucrul acesta să nu-mi fie frică...

Cometele, la care erau înhămate atelaje de câini,

cerurile cui acuma le mai despică?!

Ies înaintea mea livezi uscate ce-n amintiri înfloresc

şi ziduri care se prefac în coridoare,

învăţ, ce rău şcolar sunt!, să nu o ma iubesc,

de parcă-aş învăţa, ca pe o lecţie tăcută, cum se moare...

SUNT GRĂDINARUL UNEI SINGURE FLORI..

Sunt grădinarul unei singure flori, –

o plivesc, îi afânez solul la rădăcină,

o stropesc, în amurg şi în zori –

de parcă aş îngriji o întreagă grădină.

Sunt grădinarul unei singure flori,

înmiresmată şi grea de lumine,

şi ştiu – sau mai degrabă visez, deseori –

că ea înfloreşte doar pentru mine.

Sunt grădinarul unei singure flori

şi simt – în evii mai săraci sau mai bogaţi –

în jurul ei, cum se învârt sute de sori

lăsându-se de ea străluminaţi.

IZGONIREA DIN RAI

E iarăşi martie şi e, iar, primăvară:

oşti de muguri pe ramuri se zbat

şi tu, iubita mea, m-ai uitat...

Cum uiţi un bagaj într-o gară.

În astă primăvară, atât de hapsână

ce amurgu-l întâlneşte cu zorii,

cine, iubita mea, te ţine de mână

ca să-ţi arate cum zboară cocorii?!

... E iarăşi martie, şi asfaltul e-nvins

de iarba ce iese, năvalnic, în stradă;

patru sori ies pe cerul încins

şi numai eu mă-ncălzesc cu zăpadă...

◊◊◊

Doamne, luminează

în locul sorilor stinşi

ochii plânşi

ai inimilor care curtează

să iubească ce nu se poate,

să iubească mai mult decât se poate,

să iubească, cu lacrimă veselă şi bucurie tristă,

cât n-au iubit inimile toate

care n-au ştiut că iubirea există.

GRĂDINI ÎN TOAMNĂ

Vânt ce vii din moartele grădine

să mă strângi ca un bandit de gât:

m-am obişnuit cu răul tău atât

că îmi face şi un pic de bine.

De o viaţă,-n aşteptarea rimei

care-ar transforma o cloacă-n mit,

parcă-am străpezit şi eu, ca un cuţit

ce-şi mai caută prin lume locul crimei.

Viaţa mea-i cu moarte-n jumătate,

ca şi cum ucisele lumine

şi-au trecut spitalele prin mine

şi-au ieşit prin şesuri, vindecate.

SOLSTIŢIU

Se face ziua tot mai mică,

se face noaptea tot mai mare

şi mor copacii în picioare,

şi rima ţi-i tot mai peltică.

Şi ai ţipa de disperare

şi încă-ai tremura de frică:

se face ziua tot mai mică,

se face noaptea tot mai mare.

Un soare îngheţat pe zare

răsare apunând în pripă,

de-acum nimic nu te mai doare

şi niciun dor nu mai înspică:

se face ziua tot mai mică,

se face noaptea tot mai mare.

CÂNTECUL

Atât de trist cânta o goarnă

că începu să ningă-afară.

Mi se părea că-n lume-i iarnă.

Mi se părea că-n lume-i vară.

Scriam cuvintele pe ceaţă.

Mi se părea că-n orice frază

se face, tainic, dimineaţă.

Mi se părea că se-nserează.

Şi cântecul – ca o ninsoare

cădea solemn peste pământ,

iar şesul învăţa să zboare.

Mi se părea că nu mai sunt.

Mi se părea că e devreme.

Mi se părea că e târziu.

Mi se părea c-am fost în vreme.

Mi se părea c-am să mai fiu.

CÂNTEC DE LEAGĂN PENTRU BĂTRÂNI

Piatra pe care calci eşti tot tu.

Pomul de care te sprijini te doare.

Există şi-o vreme când DA înseamnă NU

şi mai are vreun sens doar ceea ce moare.

Când dispari cu totul în propriile tale poveşti.

Unde nu mai există nici mâine, nici ieri.

Eşti acum când nu mai eşti,

peste tot.

Nicăieri.