duminică, 3 noiembrie 2013

NICOLAE DABIJA, TE BLESTEM SĂ RĂMÂI CEA MAI FRUMOASĂ



NICOLAE DABIJA
 


TE BLESTEM SĂ RĂMÂI CEA MAI FRUMOASĂ


BLESTEM


Te blestem să rămâi cea mai frumoasă –
cum e gelos pe mine Dumnezeu
că ştiu când ieşi şi ştiu când intri-n casă –
şi numai eu să te iubesc... Doar eu!

Gelos pe iarbă şi gelos pe vânt,
gelos pe raza ce se scutură din stea
şi leagă cerurile de pământ –
te blestem să rămâi numai a mea.

Şi-n vremea care trece, care vine
pe tine cea cum alta nu-i sub soare
să mă iubeşti – te  blestem –  doar pe mine
şi de acest blestem să n-ai scăpare.

REGINA HUNĂ

Când au intrat în Râm pe uliţi,
portretul ei – ca pe-o icoană
ce i-l duceau lăncerii-n suliţi –
a pus cohortele pe goană.

La frumuseţea ei barbară
ce şi-o purta ca pe-un delict,
cezari şi regi îngenuncheară
şi-ncă şi-un papă, Benedict...

De mult e praf oastea-i vitează,
de mult cenuşă-i acel jar,
dar şi-azi cea ţară-şi mai botează
pruncii cu numele-i barbar...


CE BINE-A FOST...

Ce bine-a fost când a fost rău:
muream pe-atunci de dorul tău;
era un timp, care-a-ncăput
viaţa şi moartea-ntr-un sărut!

Totul pe-atunci părea nespus,
şi frunzele cădeau în sus;
şi timpul, blând, curgea-napoi,
iar Dumnezeu ţinea cu noi.

Atunci, în veacul celălalt:
când te-am iubit cât n-ai visat,
şi când din căni – cu tot alaiul –
noi cerul îl sorbeam cu paiul.

Apoi când ai plecat cu trenul
lăsând părăginit edenul –
n-am mai ştiut ce-aş putea face
după război, cu-atâta pace...
Ce rău e azi când este bine;
când nu mai mor de dor de tine,
nu zic cântări şi nici suspine...
Dac-am greşit Tu, Doamne, zi-ne!

Azi totul e aşa firesc:
nu mai urăsc, nu mai iubesc,
nu mai bocesc, nici nu mi-i dor,
nici nu trăiesc
şi nici nu mor.

Azi nu mă sting de dorul tău,
şi sunt bătrân ca Dumnezeu
gândind l-acele vremi divine...
Ce bine-a fost când n-a fost bine!...

SUFLETE AMESTECATE

Ce nu e vis – nu e somn.
Ce nu e cu tine – nu e vis.
Ca-n copilărie, când citeam
la lumina fulgerelor,
astfel mi-apari tu în viaţa-mi.
Sufăr de dureri închipuite,
mă dor răni care nu sunt ale mele,
beau cenuşă
şi mănânc lacrimi.
Doar când te văd mai trăiesc.
Atunci se amestecă ziua cu noaptea,
bucuria cu durerea,
viaţa cu moartea
şi sufletele noastre le simt amestecate
ca de Dumnezeu cu-o linguriţă ceaiul.

CERIŞTE

Mut într-un vers – această zare
şi-această cerişte albastră:
de parcă aş muta o floare
dintr-o câmpie într-o glastră.

Cu pomii-aceştia te iubesc,
cu-această mare numai spume...
Din ocna-n care mă găsesc,
mă uit cu ochii tăi la lume.

Of, doru-acesta ca o vină
ce face să se-oprească neaua
parcă-i un nour de lumină
ce şi-a pierdut prin ceruri steaua.


ÎNVĂŢ SĂ NU O MAI IUBESC

Învăţ – ce rău şcolar sunt! – să nu o mai iubesc,
să nu-mi mai pese şi să nu mă doară;
vorbele ei, ce nu însemnau nimic odinioară,
acuma, vai!, ca nişte şişuri mă rănesc.


Învăţ să privesc lumea şi să o văd cum este ea
şi nu cum mi se arăta până mai ieri că este!
Ca o lacrimă-n ochi tremură lumina din stea
că s-a mai sfârşit o poveste, şi-ncă, vai! ce poveste!

O mie de ani sunt de azi până mâini,
învăţ de lucrul acesta să nu-mi fie frică...
Cometele, la care erau înhămate atelaje de câini,
cerurile cui acuma le mai despică?!


Ies înaintea mea livezi uscate ce-n amintiri înfloresc
şi ziduri care se prefac în coridoare,
învăţ, ce rău şcolar sunt!, să nu o ma iubesc,
de parcă-aş învăţa, ca pe o lecţie tăcută, cum se moare...


SUNT GRĂDINARUL UNEI SINGURE FLORI..

Sunt grădinarul unei singure flori, –
o plivesc, îi afânez solul la rădăcină,
o stropesc, în amurg şi în zori –
de parcă aş îngriji o întreagă grădină.

Sunt grădinarul unei singure flori,
înmiresmată şi grea de lumine,
şi ştiu – sau mai degrabă visez, deseori –
că ea înfloreşte doar pentru mine.

Sunt grădinarul unei singure flori
şi simt – în evii mai săraci sau mai bogaţi –
în jurul ei, cum se învârt sute de sori
lăsându-se de ea străluminaţi.

IZGONIREA DIN RAI

E iarăşi martie şi e, iar, primăvară:
oşti de muguri pe ramuri se zbat
şi tu, iubita mea, m-ai uitat...
Cum uiţi un bagaj într-o gară.

În astă primăvară, atât de hapsână
ce amurgu-l întâlneşte cu zorii,
cine, iubita mea, te ţine de mână
ca să-ţi arate cum zboară cocorii?!

... E iarăşi martie, şi asfaltul e-nvins
de iarba ce iese, năvalnic, în stradă;
patru sori ies pe cerul încins
şi numai eu mă-ncălzesc cu zăpadă...

◊◊◊

Doamne, luminează
în locul sorilor stinşi
ochii plânşi
ai inimilor care curtează

să iubească ce nu se poate,
să iubească mai mult decât se poate,
să iubească, cu lacrimă veselă şi bucurie tristă,
cât n-au iubit inimile toate
care n-au ştiut că iubirea există.

GRĂDINI ÎN TOAMNĂ
Vânt ce vii din moartele grădine
să mă strângi ca un bandit de gât:
m-am obişnuit cu răul tău atât
că îmi face şi un pic de bine.

De o viaţă,-n aşteptarea rimei
care-ar transforma o cloacă-n mit,
parcă-am străpezit şi eu, ca un cuţit
ce-şi mai caută prin lume locul crimei.

Viaţa mea-i cu moarte-n jumătate,
ca şi cum ucisele lumine
şi-au trecut spitalele prin mine
şi-au ieşit prin şesuri, vindecate.


SOLSTIŢIU


Se face ziua tot mai mică,
se face noaptea tot mai mare
şi mor copacii în picioare,
şi rima ţi-i tot mai peltică.

Şi ai ţipa de disperare
şi încă-ai tremura de frică:
se face ziua tot mai mică,
se face noaptea tot mai mare.

Un soare îngheţat pe zare
răsare apunând în pripă,
de-acum nimic nu te mai doare
şi niciun dor nu mai înspică:

se face ziua tot mai mică,
se face noaptea tot mai mare.


CÂNTECUL

Atât de trist cânta o goarnă
că începu să ningă-afară.
Mi se părea că-n lume-i iarnă.
Mi se părea că-n lume-i vară.

Scriam cuvintele pe ceaţă.
Mi se părea că-n orice frază
se face, tainic, dimineaţă.
Mi se părea că se-nserează.

Şi cântecul – ca o ninsoare
cădea solemn peste pământ,
iar şesul învăţa să zboare.
Mi se părea că nu mai sunt.

Mi se părea că e devreme.
Mi se părea că e târziu.
Mi se părea c-am fost în vreme.
Mi se părea c-am să mai fiu.

CÂNTEC DE LEAGĂN PENTRU BĂTRÂNI

Piatra pe care calci eşti tot tu.
Pomul de care te sprijini te doare.
Există şi-o vreme când DA înseamnă NU
şi mai are vreun sens doar ceea ce moare.

Când dispari cu totul în propriile tale poveşti.
Unde nu mai există nici mâine, nici ieri.
Eşti acum când nu mai eşti,
peste tot.
Nicăieri.