NICOLAE MIHAI
Când întunericul îşi pierde echilibrul
Când întunericul îşi pierde echilibrul
A fost odată, ieri
Dintr-o dată m-a apucat disperarea
după ziua de ieri rămasă
ca o cicatrice a surâsului întârziat
pe obrazul dimineţii vineţiu
când sângele ieşit din minţi
rupându-şi culcuşul matinal
se căţăra pe partea însorită
a pereţilor de umbră
într-o mare adevărată zbenguială
şi ca o farsă a gândirii vinovate
am întâlnit atunci triumful unei vârste
cu izvoditoare duminici scoase la plimbare
în sănii cu zurgălăi
dar şi cu triste candelabre fără vise
dând culoare amintirii ancorată
în rada memoriei flecare privilegiate
Albul întors cu faţa către prieteni
Făcut public fără regrete
albul de mâna a doua împrumută
pătimirea
unui anticar bătrân care la rândul lui
o pierde ca pe un lucru de nimic
ţinut în mână e dovada inocenţei noastre
şi singurul cusur
de aceea îl cânt pentru tine
pentru ochiul înfometat lipsit
de orice milă
văzut suflare de vânt înflorită
peste tot ce înseamnă
soare în paragină ori singurătate
gârbovită de propria-i umbră
Artă sau Cum poţi lua locul unui zeu
Numele tău e agoniseala unei lacrimi
ori a unui fir de fum lăsat confuz la mila ploii
ce trimite toamna în exil
ai aşteptat clipe în şir minunea cusută
cu spirit şi cuvinte să umple golul
rămas cu rime năzuroase şi versuri
care mai de care mai galante îndurând
al frumuseţii laur
fără să minţi fără să-nşeli perfecţiunea
aşa ai învăţat că arta e-o ispită
mai bine zis paharul cu uimire plin
a celor care pot încă să creadă că doar ei
vor şti să schimbe feriţi de griji
inima ta a lui a multora
înţelepţiţi în cuget iubind pe Dumnezeu
Când întunericul îşi pierde echilibrul
Beznă cu pumnii spartă până când
din cuiburile placate cu aur
ies şerpi în agonie
o mână le modelează torsurile
de sălbăticiuni încremenite în suferinţă
din ochii uitaţi în sine cad strigăte
a pieire şi întuneric trezit
de goarne
decupate din pânza unui pictor
flotila de umbre înserează în cartierul
ce adăposteşte oceane de frig
şi cântece de pierzanie
Dimineaţă în picioarele goale
Încă mai pot să ţin în braţe
mireasma fânului proaspăt cosit
iar lângă inimă graiul trandafirului
de vârsta dimineţilor de toamnă
încă mai ştiu să deschid fereastra
ploii în răpăitul tobelor cazone
sub povara semnelor de întrebare
de sensibilitatea
unor săruturi electorale
de aceea îl cred pe dragul de Whitman
când declară de ce Willma ţestoasa
poartă clopoţei la coapse când ploaia
dansează tananica pe străzi în picioarele goale
Emoţie camizolă
Deasupra mesei mirodenii şi priviri gălăgioase
încercări ale gustului rafinat de-a săpa galerii
prin simţurile gurmande răvăşite
setea branconieră împinge profană
în faţa gurii de lup
pofta celui cu identitatea
pierdută şi spiritul rămas de nimic
mai negru ca oricând lângă fereastră
soarele
îşi zornăie sonor coama zbârlită
stârnind orgiile imaginarului şi bucuria
unui dezastru săţios
în fiecare gest vieţuieşte
doar emoţia camizolă devoratoare
Frumuseţe de vârsta unui zeu
În limba iubirii gravată
frumuseţea lăsată să susure
împodobeşte Olimpul zeilor
e saga acestei după-amiezi
depusă mărturie cu toate
provinciile înflorite
pe harta tristeţii de înaltă clasă
silueta ei printre corali
şi bluesuri reaprinde
virtuţile verbului păgân
punându-şi semnătura
pe eternităţi inedite
sculptate în frumos acaju
Închipuiri îmbrăţişate
Aş putea să stau
la umbra ta dar ştiu
că umbra ta o să mă doară
aş putea când dormi
să-ţi fur un vis dar s-ar putea
ca visul speriat să piară
aş putea să port
în suflet o dorinţă dar ştiu
că ea va fi doar o povară
aş vrea să-ţi mângâi chipul
dar ştiu că frumuseţea ta
e-amăgitoare gheară
Umbră înaltă
Miazănoapte cu mâini părinteşti
scoate la iveală plăsmuirile Siretului
cu foşnete niciodată obosite
şi vântul cel verde la pas însoţindu-mă
statornic glasul tău
alungă în pădure teama întemniţată
prigonită şi deschide sub ramuri ştiute
aprinse de mister imperiale ferestre
sub care albă umbra de faun
umblă hoinară după văzduhul nimănui
Amintiri din provincie
Stăruie un spaţiu acolo fără cezură
răsturnat îmbrâncit în iarba viscolită
de rezonanţa gândului creştin
am fost lăsat să-l privesc fascinat
ori de câte ori sângelui obosit
i-a fost dat să se întoarcă
pe drumul matern precum fiul risipitor
silabisind pe întuneric rugăciuni matinale
de-acolo mă veghezi Tu Doamne
grăbit să-mi pui pe răni şi slăbiciuni
măsluite dar şi pe buze lumini fugare
netemătoare scrise
într-o românească şi simplă aducere aminte
O cauză pierdută
Fără mine urâtul e o cauză pierdută
un plictisit cumsecade ce se plânge
fără motiv
a fi contemporan cu el înseamnă
doar puţin orgoliu răstălmăcit
ce pretinde că nu mai are nevoie
de alt stăpân
obligat să cureţe mintea de gustul
dulce-amărui al bucuriilor
pierdute din faşă păguboase
ia cuvintele neprihănite în mână
şi le aruncă pe trotuare
în ploaie pentru că oricum
nu mai înspăimântă pe nimeni
