duminică, 3 noiembrie 2013

NICOLAE DABIJA, PSALMI



NICOLAE DABIJA 
 


PSALMI



PSALM



Nu am, Doamne, nimic, şi-s bogat.

Sunt, Doamne, cel mai bogat, că te am.

Cu fiece mugur ce iese din ram – Te-am aflat,

cu cerul ce-mi intră în casă prin geam!



Nu Te supăra, Doamne, că port roura-n gene,

că cel mai fericit am fost, fără să ştiu:

când sfâşiat eram de fiare în arene

Tu mă strângeai la pieptu-Ţi, ca pe-un fiu...



Şi ce uşoare-s lanţurile grele

şi piatra de sub cap mi-e pernă moale –

în locul unde lacrimile mele

se întâlnesc cu râurile Tale!



PSALM



Oare atunci, când ţi-a fost cel mai greu,

nu m-am lăsat, de bună voie, răstignit,

n-am sângerat pe cruce,-n locul tău,

poporul meu, de ce m-ai părăsit?!



Când holda ţi se risipea pe vânt,

şi lumânări se aprindeau ca de la sine

şi graiu-ţi renăştea dintr-un cuvânt

eram să-ţi spun că: „Domnul e cu tine!“



Şi-acum, când cerurile toate scapăr

şi pomii îţi sunt smulşi din rădăcine,

iar eu încerc de moarte să te apăr,

de ce te-ntorci cu faţa de la mine?!



De ce n-ai crede şi cuvântul meu

ci – doar pe cei cu duhul migrator,

care afirmă c-au vorbit cu Dumnezeu

şi ţara ta le-a hărăzit-o lor?!



De ce când scos eşti parcă din strâmtoare

dar ţi-i sărată, -ncă, de lacrimi pita

chiar tu eşti cel ce-ai vrea să-mi cer iertare

de la acei ce te-njugau ca vita?!



Cu tine mi-a fost cald şi-ntre nămeţi,

cu harul tău mai plin de haruri îs;

dar mi-ai respins iubirea cu dispreţ

şi mi-ai răspuns, la jertfă, c-un surâs...



Au nu am fost şi nu-s feciorul tău

care – mai mult ca viaţa-mi – te-a iubit,

acuma, când te laşi sorbit de hău,

poporul meu, de ce m-ai părăsit?!



PSALM



Sunt, Doamne, atât de trist şi singur:

precum un rug în care ninge,

ce ba învie, ba se stinge...



Sunt, Doamne,-atât de trist şi singur...

Precum de rouă – nişte crânguri,

mi-s zilele de lacrimi pline.



Se vede, Doamne, de la Tine

cât sunt de trist, cât sunt de singur?!



De orice rază ce m-atinge

mă simt rănit până la sânge...



Sunt, Doamne, atât de trist, şi singur:

precum un rug în care ninge.



SPITAL DE URGENŢĂ



Doamne, Te aud prin spital,

şi nu mai ajungi pânۥ la mine;

să pui palma pe creştetul meu

să mă-ntrebi de mi-i rău sau mi-i bine?!



E prea plin de durere spitalul

cu aţâţi coborâţi de pe cruce;

şi Tu ieşi să-i întâmpini în prag

când Ambulanţa i-aduce.



Să te apropii aştept şi de mine,

cum stau pe cearceaf ca o umbră,

să mă mângâi pe răni şi să zici:

„Ia-ţi patul în spate şi – umblă!“



Şi s-alerg după Tine, Iisuse, –

cu cei scoşi dintre lupi sau din lupte,

cu cei loviţi din glonţi sau de trenuri –

şi eu, cu picioarele rupte...



IERTAREA



Să existe oare, Doamne, iertare –

în viitura morţii şi a vieţii –

pentru popoareie-acelea care

şi-au ucis cu pietre profeţii?!



Profeţii, de vorbe prea grele răniţi,

care – sub bolţile în vâlvătăie –

în vreme ce erau batjocoriţi,

se revărsau pe lanuri ca o ploaie...



Şi când erau de vii puşi în morminte,

scuipaţi, loviţi de-un neam al nimănui,

ei se rugau de Tine, Doamne Sfinte,

ca să-i faci loc în raiul Tău, şi lui.



Cum eşti, Părinte blând, plin de iertare,

Te rog să dai, cu duhul bunătăţii,

o şansă şi pentru popoarele care

şi-au ucis cu pietre profeţii.



BĂTRÂN



Nu mai zâmbeşte cu gura, ci cu ridurile.

Nu mai vorbeşte cu cuvinte, ci cu tăceri.

Când stă pe loc, dau peste el toate zidurile.

Când e-ntrebat ce zi este azi zice: „Ieri“.