NICOLAE DABIJA
ŢARA MEA DE DINCOLO DE PRUT
Ţara mea de dincolo de Prut,
Mi s-a dat poruncă să te uit.
Să te şterg din minte c-un burete,
Patria mea pusă la perete.
Şi, ca-n anii noştri cei mai trişti
Iar să mă prefac că nu exişti,
Iar să mă prefac că nu pot plânge
Şi că alta-i ruda mea de sânge.
Ţara mea de dincolo de Prut,
Numai lacrima dacă-ţi mai este scut,
Numai dorul te mai apără de rele,
Ţară tristă-a Pruturilor mele.
Mi se-ngăduie şi-acum, ca mai-nainte,
Să bocesc cu câteva cuvinte.
Trec pe stradă, necăjit, şi-mi zic:
Of, mai bine mut - decât peltic!
Iar scripturile gândite de străbuni
Mi se zice c-ar fi pline de minciuni
Şi că viitorul meu a fost trecut,
Ţara mea de dincolo de Prut.
Ţara mea de dincolo de Prut,
Am să-ncerc, dacă-am să pot să uit;
Şi, cum scriu la carte-naintaşii,
Am să-ncerc ca să-mi iubesc vrăjmaşii.
Dară dincolo de moarte, Ţară-a mea,
Nu mă părăsi, nu mă lăsa –
Când chema-mă-va la Dânsul, Dumnezeu,
Te implor să spui că sunt al tău.
Ţara mea de dincolo de Prut,
Mi s-a dat poruncă să te uit.
...Dar de-o fi să mi te uit, suflet al meu,
Uite-mă pre mine Dumnezeu!
DEZRĂDĂCINAT
Iată-mă cu Nistrul subsuoară
şi străin în propria mea ţară.
Cerul de pe plopi e tot mai greu,
şi-a plecat din el şi Dumnezeu.
Când de Domnul – că există! – jur,
sunt bătut cu pietre, ca un fur;
trec şi sufletul mi-l port pe mâini,
hăituit de oameni şi de câini.
Iară seara lângă-un foc plăpând
rănile când mi le leg, plângând,
nu-i bocesc pe câinii ce mă muşcă,
ci pe-ai mei: că-s fericiţi în cuşcă!
Chiar să nu ne pese de mai suntem vii?!
Trecători în ţara-mi îşi croiesc domnii,
chipul şi-l aşază pe monede...
Dar eu cred că Domnul ne mai vede!
Şi n-o să ne lese să pierim de tot,
când ne-or pune unii Destinul – la vot! –
şi-or striga că, iată, voturile-s toate:
că poporul nostru nu vrea libertate!
O, stăpâni cu fire de lachei,
şi istoria-or să ne-o scrie ei;
peste lutul meu, de-o fi să mor,
vor sădi ei pomii lor.
...Dar ne-ntreabă morţii, ce duc ţara-n spate:
să nu ne mai pese au de libertate?!
Şi cei puşi pe ruguri, şi cei
răstigniţi:
să ne placă oare să tot fim
minţiţi?!
Te îndură, Doamne, şi de-acest
popor:
măcar pruncii noştri sau copiii
lor,
fă să nu mai fie lumii de ocară,
nici străini în propria lor Ţară!
BUCOVINA
Mă doare Bucovina ca o rană
ce nu se mai tămăduie de-un veac,
şi munţii ei mă dor ca o dojană:
munţi cine are nu mai e sărac.
Şi Prutul, râul cel mai trist din lume,
atuncea când ajunge-n Cernăuţi,
e-atât de mut, că nici n-ar face spume
şi-ar vrea s-o ia parcă-napoi, spre munţi.
De când există bezna şi lumina,
de când pe lume e Bine şi Rău,
de cer este legată Bucovina
şi acolo-i mai aproape Dumnezeu.
Ne amintim mai des de sora noastră
răpită-n zi de pace, nu de luptă,
când sângeră toţi pomii sub fereastră,
când ţara ni-i precum o hartă ruptă.
Şi-s tot mai trist, de câte ori mă-ntorc
din Bucovina, unde muşchiul creşte
în schituri, văduvite de noroc,
şi Dumnezeu vorbeşte ruteneşte.
Dar nu-i pierdut nimica întru totul
cât cerul peste fagi s-a mai păstrat;
ni s-a luat, e drept, aproape totul:
dreptul la plânset nu ni s-a luat.
Visez de pe acum să plec la anul
în Bucovina zărilor cărunte:
să stăm cu Zegrea şi cu Tărâţeanu
în jurul unui foc pe-un vârf de munte.
Şi să bocim de stirpea românească
a locurilor astea ca o rană –
eu, mut, în limba mea moldovenească,
ei, muţi, în limba lor bucovineană.
Ne întâlnim ades. Dar când e-n toi
o nuntă sau vreo sfântă sărbătoare –
simţim cum curge Prutul între noi
şi sârma cea ghimpată cum tresare.
Nu va fi unic Domnul, cel din slove
Şi Domnul cel ce umblă pre pământ,
în lume cât mai sunt două Moldove
şi două Bucovine cât mai sunt.
Bogat e cine are o poiană.
Munţi cine are nu mai e sărac.
Mă doare Bucovina ca o rană,
şi nu se mai tămăduie de-un veac.
Doamne, când ceasul cel din urmă-mi vei suna
fă-mă pe plai un fag de rouri ud,
ca vânturile când mă vor zvânta
de pe un deal, pe toată, s-o aud.
IEŞIRE LA MARE
Ce să fac, Doamne, c-un cer care prinde singur să
zboare
şi n-am, ca să-l populez, măcar câteva vrăbii?!
Ce să fac, Doamne, cu-atâtea corăbii
când nu mai am ieşire la mare?!
Se întâmplă de-acum lucruri stranii şi amare –
cum săritorii, din faşe-ncă, strigă toţi: „hopa!“ –
în această bucăţică de Asie, lăţită peste Europa,
unde amiralii nu au nevoie de mare.
Că n-or urca mai mult pe râu, decât cu visul –
cel care-a fost o dată să-i încapă –
înstrăinaţii peşti, îi simt plângând sub apă,
cu lacrimile lor sporind abisul.
