vineri, 25 octombrie 2013

LEONID DIMOV, SPECTACOL



LEONID DIMOV

(11 ianuarie 1926 - 5 decembrie 1987)



ATEISM



Dacă sticlesc ceainicele seara

Ca oazele de smarald din Sahara

E că toate se-ntâmplă aşa

Ca şi cum s-ar amesteca, deodată, cineva.

Dar, dacă sticlesc ceainicele de dimineaţă

Când soarele timp pătrunde prin ceaţă

Peste colbul draperiilor translucide,

E ca şi cum cineva te-ar ucide

Ca să cugeţi: poate

Că eşti o altă vietate

Care se trezeşte cu tine-odată,

Dar n-apucă să-i bată lumina din toartă

Că se şi furişează pe-o altă poartă

Ducând spre grădina cu mici grupuri statuare

Închipuind docare

Pline de orfelini în călătorie

Ori arhiducese bete de melancolie

Şi de cum miroase

Pavilionul cu orhidee înecăcioase

Şi zorele care-ncalecă palisada

Ca să privească zăpada

Căzută pe coclaurii din afară,

Dincolo de Edenul de odinioară...



ISOPETĂ



Fluiera, fluieră, fluieră

Alb, albăstrui, albăstruieră

Lunele, ouă rotunde,

Stins să mă-ntrebe de unde

Calcă lăcasele surde:

Saci împletiţi peste urde,

Vin de se scutură ploile,

Trec peste măgură oile,

Duc cobiliţele brânză

Jos, înspre urbe de pânza.

Ceţuri întunecă fragede.

Aţa spre moarte te trage de

Dinţi, de picioare, de gâlci:

Hai să rămânem la bâlci!



Trece nevolnică vulpe,

Dând alunatic din pulpe,

Corb ispitind, şi tot zice

Cântec de lume ferice!



NARCIS



Coboram cu luntrea, tot perechi-perechi,

Milă adunând, heu! din milă-n milă,

Am trecut de cotul Dunării străvechi

Soare tăvălind, vesel, în argilă.



O, ce mare dulce-n mult prea galbeni zori:

Pescăruşul fuse împuşcat degeaba.

Bâzâiau locuitori necuvântători

Când la Babarada cînd la Radababa.



Şi când mi-am înfipt braţele în ape

Luminoase până-n cel din urmă fund,

N-am ştiut să-l prind, să nu-l las să scape,

Printre alge roşii, chipul cel secund.



TRECERE



Eram imberb, eram netot.

Imagini, zis-am: iată tot!

Dar, îmi dădeam eu bine seama,

Dormea, ascunsă tare, teama

De mine, cel imberb, aşa:

Pictat pe foi de mucava

Întinse drept faţă de masă.

Trist, în necontenită casă

Unde foiesc nepoţii, fraţii

Rămaşi imberbi de generaţii!

Ei bine, zic, m-am înşelat:

De soare s-a cam alterat

Imaginea. E un alt chip!

Cirip! Cirip! Cirip! Cirip!



DEZNĂDEJDE?



E noapte şi stau la post:

Au rămas toate câte-au fost,

Şi cântece şi amintiri

Agăţate de plase subţiri

Printre crocodili şi reptile

Mai domesticite, mai subtile:

Roşii, albastre, domoale,

Privind pe fereşti vesperale

La ce anume voi face

În aceste vremi de fericire şi pace.

Eu însă nu fac nimic.

Mă simt redus la cel mai mic

Numitor al acelor rele

Făptuite-n dăinuiri paralele...

Dar să lăsăm matematica

Şi să ne-ncumetăm întru tematica

Unor problemuri mai grele:

Au rătăcit cocoarele printre stele,

Dorm miei cenuşii printre fiare,

Fug prietenii la-ntîmplare,

Trece, peste Porţi, semiluna.

Mi-a spus un copil: e totuna!



FILOZOFICĂ



Poţi ieşi din singurătate acceptând erezia lui Arie,

Poţi să nu mai fii singur gândindu-te la rolul lui Belizarie

Sau la propriile tale oase.

Peste veacuri, la iveală scoase

Întâmplător, dintr-o săpătură,

Fără dragoste, fără ură,

Aşa, doar pentru a se săpa o groapă,

Adânc, până se dă de apă.

Dar s-ar putea să nu-ţi treacă prin minte

Niciunul din aceste cuvinte

Aducătoare de imagini şi fapte,

Ci doar o boare tulbure, ca de lapte,

La nesfârşit şi egal emulsionată

Ca şi cum n-ar fi fost niciodată.

Iar acest lucru se şi întâmplă în fiece ceas

De câteva ori, parcă te-ar chema un glas:

Berbece dulce şi gras

Dus la tăiere

De doi parlagii cuprinşi de veselie şi durere.



INTERSECŢIE



În casa noastră, deschisă tuturor,

Lui Vitruviu, lui Rococo, lui Maldoror,

Cu mobile stil alături de spătare

De jilţuri rupte şi de picioare

De scaune de bucătărie,

Erau aşteptaţi să vie

Şi chiar veneau, caleaşcă după caleaşcă,

Familii prietene, avide de-o ceaşcă

De vin alburiu, din acela necopt

Pe care-1 serveam între şapte şi opt.

Veniseră toţi. Era zgomot mare

Îşi povestea viaţa fiecare

Iar noi ne furişam printre perechi,

Mângâindu-le pe obraji, trăgându-le de urechi,

Aşa precum sunt gesturile de prietenie.

Numai că nu dădeam de cel care va să vie,

Cel care părea că este în fiecare,

Dar pierea la prima apăsare

A sufletului cu degetul arătător...

Încolo, casa era deschisă tuturor.



POEMUL ESENŢELOR



Treceau orele, treceau norii, treceau mamelucii,

Iar eu am visat azi-noapte că mi-am pierdut papucii...

Deşi ştiam încă din leneşa tinereţe

Că naraţiunea, ironia, imaginile glumeţe

N-au ce căuta în cadenţe:

Că poezia ţine de esenţe.

Eu însă, elev fiind, ca toţi năucii,

Îmi pierdusem – pe coridoare ori în săli – papucii

Şi-i căutam, deşi era ora de fizică.

Deşi acuzat eram că nu mă dedau la metafizică

De către ceilalţi versificatori din urbe,

Ci că tot umblam prin scaieţi, prin grohotişuri şi turbe.

Îmi căutam, deci, papucii cu pompoane albăstrii

Pe sub bănci, pe sub catedre, pe sub şepcării

(Adică şirurile de şepci atârnate de cuiere.

Dacă-mi îngăduiţi această putere

De a da cuvântului o semnificaţie

Alta decât cea oferită spre consumaţie),

Ştiind prea bine că la o anume etate

Se poate căuta un nasture căzând în eternitate,

Că poţi, aşa-ntr-o doară, să chemi pe Cineva,

Prin candeluri o rază silind a furnica

Şi că poţi sări raiului ulucii

Căutându-ţi papucii,

Noaptea, prin săli de marmură multicoloră,

Cuprins de spaimă că n-ajungi la oră,

Că poţi culege zilnic în geantă

Câte-un bulgăre ori piatră boantă

Precum a făcut acel factor poştal –

Cu numele piesei de şah numită cal,

Ducând locuitorilor telegrama ori chitanţa

Un palat de-a pus jos toată Franţa.



PALOLO



Există (am mai vorbit eu de asta)

Un vierme străveziu căruia-i naşte nevasta.

E un vierme de vis –

Pe latineşte: Eunice viridis.



Foindu-şi luntrile când aici, când acolo,

Indigenii îi spun Palolo:

E un vierme gustos care la crăpatul lunii

Îşi dezplesneşte puii pe suprafaţa genunii.

Faptul, verificat ştiinţific, nu mai poate fi contestat

Femela joacă rolul de răposat.

Pentru că, lăsându-şi puii în viaţă,

Pleacă în Oceanul de dimineaţă,

Adică în fundul lui unde e noapte adâncă.

Controlaţi: zoologiile îl mai consemnează încă.



Ce vreau să spun eu e că, oricât aş fi de acolo,

Eu nu mă asemui viermelui Palolo,

Ci unui vierme de dincolo de lege,

Rămas, cine ştie cum, să dezlege

Acele taine pe-ntotdeauna nedezlegate.



Încolo: doar bucurie şi bunătate!



ABSURD



Odaia-i scăldată de vesperă. Trec

Minate duminici. Pruncii lenevoase.

Adoarme dragonul pe plapuma roz

Şi-n colţuri nălucile cântă din oase.



Afară culesul de piersici e-n toi.

Gem strugurii negri sub streşini. E bine.

Ci voi pomeniţi-mă! Da, m-am întors

Din palmă de fildeş să prind un ciorchine.



Opincile monştri slinoşi au strivit.

Desfă-le nojiţele. Nu-ţi fie frică!

Coboară-n podvalul cu sumbre balerci

Şi trage-mi din vinul iubit o ulcică.



Aşa. Să nu plângi căci aievea nu sunt.

Auzi nechezatul din închipuire?

Ce mlaştini bombate răsuflă-n argint

Pe negru suiş prevestind răstignire?