Marin Sorescu, La Lilieci (Cartea a treia – 1980)

Marin Sorescu, La Lilieci 

(Cartea a treia – 1980)

Femei fierbând coji

Femeile vopseau cu frunze de nuc, de arin,

De stejar. Şi cu foi de ceapă. Fierbeau cojile.

Unele vopseau şi cu lulachi. Şi cu funinghine.

Lulachiul era un fel de vopsea ca scrobeala, albastră.

Se punea în usucul de oaie, după ce se spăla cu

Prima apă lâna.

Cel mai mult se purtau cămăşi drepte.

Cămaşa bună era „de sus" şi se ţinea în lacră, în pod.

Se lua de Paşti, de-un Crăciun, de-o moarte. De-o... era să zic răstignire.

Şi, în afară de asta, mai avea fiecare câte două de purtare.

„Cată colo-n lacră şi dă-mi cămaşa aia bună."

Băieţii purtau izmene legate cu benţi jos.

Şunca şi carnaţii se afumau pe coş.

După aia se puneau la grindă.

Avea Ioana lu Panduru o faţă de masă lucrată în piezi.

Era aşa însăbiată-n piezi.

Fetele - câte o sălbiţă mică cu icuşari

Şi-o salbă cu galbeni mari.

La Buşnigă la vale se făcea horă. Asta prin 1910.

Vine Anica lu Marin la horă şi nu ştiu cum a pierdut un

Galben.

A plecat fata neţinută de-acolo.

Nu i-a spus decât mă-sii. Au făcut ce-au făcut şi-au pus

Galbenul la loc, până să afle omul.

Mariţa lui Mitrică Deliu avea 10-15 galbeni.

Prin 1917 au venit nişte domni prin comune

Şi-au zis că nu mai are valoare aurul, să dea lumea repede

Ce mai are, că-şi pierde valoarea de tot.

Şi dădeau ei câte 60 de lei şi lua galbenul.

Au pigulit tot, oamenii proşti şi ăia hoţi.

Cojoace, nu ţi-ar da în gând ce cojoace

Erau! Dumitru Panduru avea o ipângea roşie

Şi găetane, fie negre, fie albe.

Era fără mâneci.

Trecea la cârciumă. Cam bea.

Şi noaptea târziu, când isprăvea, ieşea de-acolo

Şi venea la ulucă la Gheorghe Ionescu şi striga în vale la

Nevastă-sa,

Să vină să-1 ducă acasă:

-    Ioană! Ioană!

-    Haud, Dumitre, haud!

-    Sări cu lamba.

-    Acum, acum!

Ieşea Ioana cu lampa-n mână şi cu poalele sumese,

Sumese-n brâu.

-    Vii odată?

-    Acum, acum! Şezi acolo să nu calci în noroi.

Şi cu ipângeaua a bună şi şuba pe dedejos.

Croitorul lui era Udrea sau Budrea

(Şedea de la vale de Codin.)

Purta nădragi, tot aşa cu găitane şi cu ghizde.

Sta mult acolo la cârciumă şi biata femeie trebuiasă fie cu

Urechea la drum. Când dădea glas „Ioanăă!", să şi sară

Cu lampa, să nu intre Panduru-n noroi...

Era noroiul până la genunchi.

Ea putea prin noroi, dar el nu putea să meargă fără lampă,

Că era om şi se murdărea. Tatăl lui făcuse parte

Din panduri şi el era mândru de-asta. Se ţinea aşa mândru de

Gard.

Ipângelele astea s-au purtat multă vreme peste haină,

Ca o manta.

Se urzeau sute de coturi de pânză,

Câteodată făcea pânza trâmbă, aşa valuri. Intra femeia în război

Şi ţin-te!

Şi pe copii îi trimeteau părinţii după fuscei.

Era o distracţie să te duci după fuscei.

De iţe, după răşchitoare de dăpănat lâna,

-  Hai să luăm fuscei dupe Mătăsoaia.

Şi tăiau nuiele mai groşorele de alun şi de corn.

Le lăsau de se mai uscau, la urmă le râcâiau.

Luţă îşi purta copiii numai în cămăşi de cânepă şi de in

Punea câte-un loc de cânepă, unul de in,

Toată lumea avea câte-un petec de cânepă, unul de in

Mai de spor era cânepa.

Femeile îşi făceau zăvelci, vâlnice, pestelci.

Joiţa era slabă făcută leucă. Aşa pocâltită.

De, traiul rău, copii mulţi! Da' când îşi punea

Pestelcile frumoase şi cămaşa...

Când întârzia câte un copil, zicea:

-  Bine, mă băiete, nu mai veneai? Te popânzălişi acolo!

Dar-ar Dumnezeu să ningă pân' deseară.

Ea avea vite multe şi nosocea prin noroi, înota toată ziua

Aşa, că era noroiul mare.

Ieşea de la fântână - parcă o văd,

Cu o vadră în cap, cu garniţa-n mână

Şi cu mâna ailaltă pe fustă, o ţinea,

Că avea o fustă lungă.

Mânzăţişuri

Moşu îşi făcuse obor la fântână şi acolo stăteau vitele,

Decât caii şi cu viţeii se ţineau în grajd.

Maica trebuia să mulgă vacile şi nu putea pe amândouă

Şi da drumul la viţei şi sugeau de făceau burtă.

Aveau patru boi. Veneau toţi vecinii mai săraci:

-    Nea Gheorghe, te rog să-mi împrumuţi şi mie ăl car,

Să târăsc nişte lemne...

-    Du-te, mă, şi ia-l de-acolo din curte.

Intra omul, lua boii, sălta jugul şi-i îndemna să se-njuge:

-  Ia-l, Surane. Hai, mă, ia-l!

Şi boul băga singur grumajul în

Jug, punea omul resteul, se suia pe suşlete şi pleca.

Îşi făcea treaba şi spre seară

Venea şi băga carul în curte, la leau.

Avea lumea vite multe - unii, nu toţi.

Şi Gogiuman, care l-a omorât pe Grigore pentru-o mejdină,

L-a lăsat într-un şanţ. Şi el avea vite multe.

La urmă, după ce-a făcut puşcărie,

A venit cam sălbăticit.

Tăia la vite, făcea pastrama.

Avea sub patul mânzăţişuri, acolo le ţinea.

Şi odată s-a dărâmat patului pe ele.

Când s-a sculat dimineaţa le-a găsit făcute pantă,

Toate vitele alea.

Ăstuia i-a mers tot rău.

Se desprimăvărează

I

S-a luat după carele cu uium ale morarului.

Fie că ei, chirigiii ăia, n-au vrut s-o pună în car,

Fie că ea s-o fi sfiit - mergea după un car,

Ţinându-se de loitră. Se făcuse noapte.

Şi dimineaţa Ion, bărbatu-su, s-a dus şi-a-ntrebat

Pe chirigii: „Mă, era după carele noastre,

Dar n-am mai văzut-o de la o vreme".

A plecat bărbatul şi-a găsit-o deasupra coastei Racului.

Degerase.

II

Era în vărsatul apelor. O vreme tăioasă, cu zloată.

Se desprimăvărase, totuşi frig.

Plecase să târguie pentru o pomană de şase luni

A unei fete. Avea o vestuţă de lână mai veche pe ea

Şi trecând la vale, s-a oprit la şcoală la fata ei,

La Marioara, care era la primară, s-o ia pe-a ei,

Că era mai nouă. Era desculţă şi c-un gâscan la subsioara,

C-au şi râs copiii din clasă, când au văzut-o,

Cum ţinea gâscanul. Ce să ştie ei ce sunt greutăţile vieţii!

Ion a mers şi el până la Motoci,

Dar acolo s-a-mbătat la Vijulie şi n-a putut să-l mai urnească.

- Ioane, să ne despartă Dumnezeu.

De-ar muri unul din noi, că nu ne mai înţelegem.

Ea nu drăcuia, nu blestema, a zis numai atât.

Şi uite, parcă ar fi presimţit.

Şi-a ţinut ea aşa în flaneluţa aia drumul tot, până la Craiova.

A vândut gâscanul, a târguit ce-o fi putut şi ea

Să ia de-o sută de lei, pentru pomană, şi la urmă

Să se-ntoarcă acasă.

Vremea păcătoasă, cum e în martie, aci soare, aci vifor.

S-a ţinut tare până aproape de sat, aproape treizeci de

Kilometri.

Acolo a luat-o îngheţul,

Cum era desculţă şi doar cu vesta aia subţire, de copil.

A zis ca stă o ţâră jos, să se mai încălzească,

Să-şi mai tragă sufletul. S-a-ncovrigat aşa la marginea

Drumului, lângă un salcâm. Tuşea şi picioarele erau

Cu opinci de gheaţă.

Ce inimă or fi avut oamenii ăia

De nu i-au zis: „Suie-te şi dumneata

În car. Te vedem cam rău îmbrăcată,

Cum să te ţii dumneata, o femeie,

Cu mâna de loitră şi să mergi

Leşinată în urma carului?

Sau, să te învelim c-un sac,

Cu ceva!?"

Nu i-au zis, ea n-a fost de-alea

Obraznice să le ceară -

Şi la un moment dat a scăpat

Mâna de pe loitră

Şi-a rămas în urmă...

III

Se-ntâmplă pe la noi să meargă oamenii desculţi şi iarna -

Adică mergeau mai demult, când erau mai rezistenţi,

Dar nici atunci nu un drum atât de lung.

Când te mai duci pe la o vecină, pregeţi să te-ncalţi

Şi-o iei fuga-fuga prin zăpadă.

Odată a văzut-o aşa pe Rina, desculţă prin nămeţi

Şi cu tăciuni aprinşi în pumni, în spuză,

Se dusese să ia foc de la Gogoşica.

„Gagă Ioană, nu-mi dai şi mie un tăciune?

C-am uitat să-nvelesc focul aseară şi mi s-a stins."

„Ba cum să nu. Vino, fetico, da-n ce-l iei dumneata?

O tinichea, o tavă, o sapă veche, n-ai?"

„Nu, că iau aşa-n mână, că pui mai multă cenuşă

Şi mişc mâinile şi sar tăciunii aşa-n sus

Şi nu mă ard."

Asta şi-a adus Ioana atunci aminte, cum a zărit-o pe aia.

Ducând tăciuni în pumni şi alergând desculţă prin zăpadă.

De la tăciunii aceia parc-a-nceput să simtă un fel de

Căldură în oase. Mai visa, se mai trezea, visa în continuare

Cu ochii deschişi. „Mă, te pomeneşti că mor aci!"

Nu mă târâi până-n vale, să strig la cineva. Mai era o

Palmă de loc. Peste înc-o vreme, îi era tot mai bine,

Mai cald. „Nu se poate, domnule, să mă prăpădesc, sunt tânără

Şi-n putere." A dat să strige şi-a văzut un lup.

Ieşise de la coada vâlcelii şi adulmeca aşa, mufluia.

„Deger şi mă mai mănâncă şi lupii."

Dihania a venit lângă ea, zburlită toată, sfrijită şi

Lacomă.

S-a oprit la doi paşi... „Uite ce cald suflă, Ce bine suflă lupul..."

A privit-o drept în ochi,

Dar blând şi cu înţelegere, nu aşa cum cred oamenii

Că sunt fiarele. S-a întors şi-a plecat în salturi mari

Peste mejdine. L-a pierdut din vedere, când a intrat în

Pădurea Murgaşului.

„Nu s-a pomenit la noi om mâncat de lup" - s-a gândit Ioana,

Cu părere de rău că a auzit că dispar lupii,

Nu mai văzuse de mult lupi, acela cine ştie cum s-o fi rătăcit,

Cum a scăpat din bătaia puştii lu Stângă, pădurarul.

A dat să se scoale şi-a văzut că n-o mai ascultă

Mâini, picioare, e toiegită toată,

„Aoleu, nu mi-a dat în gând să mă fi prins cu mâinile

De blana lupului, mă târa naibii până aci la nea Bonea.

Ce fac eu acum cu târguielile? Cum rămâne cu pomana de

Poimâine?

Mamă, ce vis urât avui! Se făcea

Că...

IV

„Dar ăsta e visul mamei, al Bălii.

Ţin minte cum l-a povestit când eram mică...

Ce, s-au terminat visele, stocul familiei,

Visăm în reluare?"

Apoi participă la îngroparea unei salbe

De aur, la furca patului –

Şi-şi dă seama că nici asta nu e o faptă

A ei... Şi, uite, s-a vărsat valea...

Şi apa urcă până la ei pe coastă,

Valea unită cu şuvoiul ududoiului

Şi le iau patul şi dezgroapă salba

Pe care vin jandarmii şi-o ridică

După aia vine Ion, bărbatu-su,

C-o damigeana de ţuică de la Vâlcea

Şi beau toţi ţuică fiartă şi ei îi e cald

Şi şuvoaiele o mângâie pe pulpe.

Nu s-a nimerit să treacă nici un car, nimeni,

Sau chiar dac-o fi trecut, ce să vezi noaptea, şi pe

Învârtejirea aia de zăpadă cu gheaţă?

Ioana s-a simţit din ce în ce mai bine în flanelaşul

Fetiţei ei,

Ca sub o streaşină foarte caldă.

Şi parcă începuse să

Se zvânte pământul şi să răsară iarba.

„Se desprimăvărează, acum chiar că se desprimăvărează,

Iote, simt eu cum mă-nţeapă colţul ierbii aici la tălpi."

Dimineaţa, când a dat de ea, era vânătă toată şi încovrigată

Şi cu palmele la gură. Parcă ar fi avut

Tăciuni în palmă şi-ar fi vrut să-şi încălzească

Respiraţia.

Om degerat în martie! Şi nu departe: deasupra satului,

Unde se aud câinii hămăind şi vitele rumegând, mieii behăind!

Gogonel şi pipota

-  Ia pipota, Gogonele! Ia pipota, n-auzi?

Mă, n-auzi? Ia pipota, fir-al dnă cu znaga ta,

Cu sufletul din tine!

Erau mulţi la masă şi copiii se certau pe

Bucăturile de carne din strachină.

Frusina distribuia porţiile. La ăi mai mici fără oase,

La ai mari - cotoi, piept.

Ea, a bătrână, rămânea c-o gheară.

Şi până la urmă o da şi pe-aia lui zăprâslea,

Care se uita-n gura ei.

Găina era mică, ce să le-ajungă la atâtea guri?

Ei, nouă inşi, cu părinţii, doi, unsprezece şi cu

Bunica, doisprezece. Unu mai lipsea să fie ca la

Cina cea de Taină. Ei, dacă-ar fi mai trăit şi-ăl bătrân!

Dar el de când se urcase la ceruri.

Şi baba la fiecare masă se căznea să-i împace pe toţi.

Iar Gogonel nu voia să ia pipota... Se supărase.

-    Bă, ţâvnosule?

-    Babo, ce e aia ţâvnă?

Deasupra cozii la găini e o umflătură, unde cresc penele.

Aia e ţâvna, târtiţa.

Câte unele găini cântă cocoşeşte, se zice că li s-a

Umflat ţâvna. Şi se încinge vătraiul în foc

Şi se pune acolo

Să-i ardă ţâvna, să nu mai cânte.

-    Atunci de ce-mi zice ăsta ţâvnos?

-    Că gherăi.

-    Ba ţâvnos eşti tu.

-    Ia, mă, pipota, fir-ar dnă

Că acuşi n-o mai vezi!

Pe gard

I-a zis lu fiu-su... Torica, noru-sa, era gătită

Să plece la Picături. Şi pleca şi băiatul babii cu nevastă-sa.

Şi zice lu fiu-su:

-    Hai, mă, du-mă şi pe mine la biserică să mă grijesc,

Că mor.

-    Fir-ar al răului cu sufletul lui care te-o duce!

Că te-am dus de-o sută de ori şi te-ai grijit

Şi n-ai mai murit.

-    Bine, mă, dacă nu mă mai ia Dumnezeu, ce să fac?

-    Du-te singură.

Şi s-a dus singură pe gard.

Se ţinea cu mâna de fiecare ulucă, aşa.

Mai sărea câte un câine, da' când o vedea aşa de schiloadă,

Aşa fără nici un cârstov, făcută cujbă, scoicită,

Nici n-o mai apuca de deşte. Se dădea la o parte.

Şi se uita la cer.

Că pe copii şi pe-ăi bătrâni nu-i muşcă nici un câine.

Şi s-a dus la biserică şi-a văzut-o cântăreţul Ş-a ieşit la ea.

-    Ce-ai, babă Iţă?

-    Sunt bolnavă şi-oi muri. Şi să fiu şi eu spovedită şi

Grijită.

Şi-a dus-o în biserică, popa a luat-o deoparte.

-    Babă Iţă, eşti spălată, eşti primenită, ca să te pot

Spovedi?

-    Ei, sunt spălată, mă primenii cu ce putui şi eu.

I-a dat grijania şi când s-a văzut grijită,

Baba odată a dat ochii peste cap şi-a rămas aşa.

A zis că să moară.

A frecţionat-o popa, a frecat-o pe mâini, pe la cap.

Şi-a revenit. S-a răzimat de-o strană.

Şi-a zis popa cântăreţului: „Du-te şi du-o acasă, Tomo".

Şi-a venit noru-sa, peste o săptămână...

-    Ce, fa, n-ai mai murit? Că ziceai că mori.

De ce n-ai mai murit? Că eu de-aia plecasem,

Să te găsesc moartă.

Acum are 96 de ani. E singură şi bolnavă, acolo acasă.

Asta e aia surupată, de poartă o seceră în ea,

Învăluită în cârpe şi pusă aşa pe sub brâu, ca să-i ţină

Maţele, că e surupată rău de tot, săraca.

Avocatul

Ricuţa lui Patru vorbea singură. Asta era damblaua ei,

Aşa se pomenise vorbind la lemne, la găini.

Lumea îi zicea Avocatul

Pentru că avea un glas ascuţit şi-o mare repeziciune în

Rostire. Când se supăra, se ducea lângă furcile pătulului

Şi tăinuia acolo. Toată taina le-o spunea furcilor.

Şi a bătrână, tiptil, după ea cu ciomagul. O asculta, o

Asculta aşa pe la spate şi odată ieşea în faţă:

-    Şi ce-ai, fă, aci, ce vorbeşti?

-    Ce? Ei ce? Vorbesc şi eu.

Pleca a bătrână şi ea iar începea. Dădea din mâini, din cap,

Se-ntorcea luând martore gâştele, se uita în sus şi

Boscorodea:

-  Ce, fa, ce, nebuno? Ce-ai cu mine? Păi văzuşi! Am şi eu ceva,

Iote îmi zise ghelbejita aia ceva.

Baba se-ntorcea din prispă când o auzea:

-    Dă-te dracu, năroada lumii.

-    Ei, na, de-aia n-aveai tu treabă, venişi aci lângă mine.

Toate evenimentele satului erau discutate

În procesele ei de una singură.

Toate cazurile pierdute, toate nenorocirile. Le deschidea

Dosarul

Şi pleda pentru cauzele pierdute.

Odată - murise cineva din cătunul ei

Din Mătăsoaia, abia-1 îngropaseră,

Şi eram pe câmp cu vacile.

În spatele unui mărăcine s-au auzit

Glasuri şi gălăgie.

Am stat şi am ascultat. Un glas

Ascuţit şi unul mai gros...

„Da' cum să-1 iei dumneata - că

Avea şi el casă, iote, îl căinează

Acum toată lumea, da' se poate?

Altă dată să nu mai faci"

„I s-au terminat zilele" (zicea glasul

Mai gros). „Da' cum? Că era tânăr...

Nu se poate, domnule, una ca asta..."

„E, când îmbătrâneşti, ţi se mai strâng drumurile"

(Răspundea energic glasul cel gros).

Ne adunasem mai mulţi copii

Şi ascultam...

Când ne-am arătat după mărăcinele

Ăla înalt - Ricuţa, singură,

Furioasă foc, dând din mâini şi mişcând din cap...

Se certa cu Dumnezeu.

Escadronul

Seder tăia târşuri cu cuţitul la vatră.

El toată Ziua tăia în casă.

-    Păi, ce faci cu cuţitu'?

-    Iete, fir-ar a dracu de săcure, că mi s-a stricat!

Când o dregea, ori îi punea cineva coadă, el tăia lemne

Cu săcurea pe prag. Acolo era tocătorul lui.

Seder era crescut de o

Grăuroaică şi făcuse la călăraşi

Armata.

A fost geambaş, ne-a ajutat şi nouă de fiecare dată

Să vindem sau să cumpărăm boi. Bun năstrăpaş.

Spre bătrâneţe, s-a prostit, săracu'.

Într-o noapte îi zicea nevestii:

-    Scoal, fa! Scoal, fa, de fă-mi o azimă de pâine,

Că vine escadronul de la Bălceşti de la deal.

Că e concentrare.

Când s-a sculat Anica, focul mare şi în

Cuptor şi pe vatră şi prin casă - ardeau focuri-focuri

Pe cărămizi, noroc că nu se-ntinsese.

„Ei, ce să fac? povestea femeia. I-am frământat o pâine

Necernută şi-am băgat-o-n cuptor, că focul se arsese.

I-am făcut pâinea şi el s-a culcat."

-    Scoal, mă.

-    De ce? El uitase.

-    Hai, că trece escadronu. Hai să-ncaleci.

-    Nu ştiu. Mă doare la şerteaţă. încalecă tu şi du-te

Că mie mi s-a sturât.

-    Ce să fie, că nu mai are oprovenie,

Se văita Anica. Nu-i prinde gura de veste ce-ndrugă.

Eu nu mai poci de la secerat

Şi el mă ia din vis noaptea,

Să-i fac pâine că pleacă escadronul -

Îmi spune numai salarizări

- Palarizată eşti tu. îmi dai câte-o ... zămârcă

De mâncare, o zămârcă şi mă scoli întotdeauna

După ce trece escadronul.

Cum să-1 mai ajung eu, pe jos?

(Şi escadronul lui trecuse de 60 de ani,

Tot escadron visa.)

Oameni paşnici

În 1913 au venit după care, să ducă provizii

În Bulgaria. Şi i-au găsit cu boi buni pe Pătru

Şi pe Ion Bălan. Veri. Nu ştiu ce-or fi pus în care.

Şi s-au tot dus săptămâni, la vale, la vale,

Să cate regimentul „întâi Dolj", unde aveau o cunoştinţă,

Un ofiţer de aţă, Constantinescu îi zicea.

Hăis, cea! Hăis, cea! Spre Turtucaia.

Se duceau ca la Tilişanca. La Ureava, măă!

Şi până-au ajuns ei acolo, s-a făcut pace.

- Ei, d-apoi când ne-am întors! spunea Moşu Pătru.

Unde ne plăcea, dejugam şi păşteam boii.

Erau numai care de pretutindeni.

Ne împrietenisem cu

Unii de pe la Podari, cu unii de la

Sălcuţa, de la Galiciuca,

De la Gighiera, de la Maglavit,

De la Calopăr, de la Preajba,

De la Lişteava, mai era un unchiaş

De la Dăbuleni.

Ce care aveau!

Veniseră cu care cu ţăpi pentru arme,

Alţii aveau care cu inima goală, pentru fân,

Care în chilimii... (Ce făceau cu care în

Chilimii la război nu ştiu.)

Noi eram cei mai de la deal,

Cei mai de departe

De-aia nici n-am ajuns la timp...

Da' am văzut Dunărea... Ca când venise valea...

Numai apă. Şi-am trecut pe-un pod de plantoane...

Aşa se zgâlţâia...

În Bulgaria... ca pe la noi: Balcani.

Şi bulgarii tot oameni... tot năcăjiţi şi ei. Bine că s-a-ncheiat

Armistiţiul.

Cu asta se întorseseră Ion Bălan şi cu

Pătru, în car, din Bulgaria

C-un cuvânt nou: armistiţiul.

Ba chiar l-au botezat pe

Unul născut în ziua aceea:

Vasile a lui Armistiţiu. Da'

N-a trăit mult.

Cu asta s-au ales ei

Şi cu boii plimbaţi prin tot judeţul

Dolj. „Bă, e cât o ţară!

Are şi Dunăre? Are. Are câmpie de te-neci

În ea? Are păduri mari?

Şi, de-aici la deal, munţi

Ca-n poveste, care de căzut cad în Gorj, în Vâlcea

Da' se sprijină cu umbra şi pe la noi.

Deci sunt de toate la noi, da' uite nu era pace.

Ion Bălan a murit în 1919 de 59 de ani.

Pătru, care era mai mic, a dus-o până

Prin 1950. îşi mai aducea aminte că-i arătase cineva o hartă

Şi Bulzeştiul... nu era. Mă, noi nici nu existăm.

Noi plătim degeaba. Dăm nişte cote de pomană.

„Care, mă? zicea. Dacă s-ar face morţii acum,

Ar muri din nou. N-ar mai cunoaşte.

Ce e zorul ăsta?

Noi când băgăm în plug, noi nu mergeam

Cu bota cu apă, noi mergeam cu bota cu vin.

Acuşi să bei apă - şi n-ai nici pe-aia după ce-o bea.

Ia uite păcătoşii, plecară la arat!

Doar se luă zăpada şi pun porumbii.

Porumbul se pune când înfloare porumbarul,

Ce-mi vine mie al Peagăi de-acum

Cu pământu-ngheţat, să are? Nişte păcătoşi! Să bea apă.

Coborâş

La Ungureanca era o coastă foarte mare

Pe Ungureanca, pe la Coza, pe Ţâclonu,

Pe faţa Racului,

Numai pante mari, pieptişe, răstorniş.

Pământul parcă-şi aducea aici aminte de

Piscurile care se vedeau uneori în zare

Şi dealurile se sumeţeau să vadă munţii.

Era periculos să cobori cu carul pe acolo.

Lui Tropăneaţă al lui Grigore al Troalei

I se rupsese lanţu' de-mpiedicat.

El era cam zgârcit, nu şi-a mai luat altul.

Odată cobora cu carul încărcat

Pe la Ungureanca.

Şi când începe panta mai mare,

De trebuia să-mpiedice,

Odată se apleacă şi ia de spiţe.

L-a văzut cineva.

„Ce-o fi făcând, că n-o vrea să-1 răstoarne?

S-a dus lângă el.

„N-am lanţ, fire-ar al deavu!

Şi-acum trebuie să ţin de roată,

Că se duce caru peste boi, îi omoară.

Trebuie să ţin de el

Să meargă până-n vale..."

Şi l-a dus, săracul, că era mare - ţeapăn

Se proptise aşa în pământ,

C-un picior înainte...

Şi cu mâinile ţinea.

„N-am ce-i face,

Trebuie să-1 cobor în vale."

Capul şi oblamnicul

I

Curmul era o bucată ruptă dintr-o frânghie.

Aşa, un curmete. Toate femeile-aveau câte-o bucată de-asta,

Să-şi ia lemne.

Parcă erau prevăzute cu spânzurători.

Şi când le vedeai plecând pe coastă-n deal

Cu el aşa-n mână, chitit, spre pădure, ziceai că sunt

Condamnate,

Se duc la spânzurătoare, cu ştreangul lor, de-acasă.

Şi mai aveau o fustă ruptă, ceva, s-o facă oblamnic,

Să nu le glodească-n cap.

II

Mă duc să iau curmul, să aduc vreo două lemne din deal,

Că acum nu e nimeni în pădure - zicea Ciula.

Hai, Mărie, hai, vere, hai să luăm vreo două târşuri,

Că văzui eu pădurarul trecu la Craiova.

Şi pleca în deal. Şi lua în cap câte o jumătate de car.

Le lega, le scula-n sus şi se băga sub ele.

Se proptea într-un genunchi şi cu ălălalt da brânci tufanilor

De la capul ăl gros, să-i cadă-n creştet. Că potrivea înaine

Capul pe jumătatea lemnelor. Potrivea capul şi oblamnicul.

Şi când îi venea frunzarul ăla-n cap, zicea: „E, acum sunt ale mele".

Că era greu să le nimerească.

La urmă mergea în genunchi, până se apuca de vreun lăstar,

Să se ridice - se mai clătina, până să se urnească şi gata,

Pleca...

E, să suie cu ele coastele înapoi...

Cobora-n Răculeţu, suia coasta Ţâclonului şi răzbea-n sat.

Da cu ele-n curte, peste gard, doar clătina capul.

Nu voia s-o vadă lumea, că intră cu lemne pe poartă.

Ieşea apoi pe drum, să se uite dacă nu vine pădurarul.

O zărea mama, roşie ca focul.

-    Nu ţi-e frig, Ioană, nu-ţi fu frig pe-acolo?

-    Ce să-mi fie frig, că mă-nvârti un vânt, fir-ar al dracu,

De mă făcu numai apă!

Că se-nfoiau târşurile când bătea vântul pe-acolo prin

Piscul Ţâclonului. „Ce să-mi fie frig, că sunt numai apă!"

Mai pe seară mai venea pe la noi, să mai tăinuie.

Şi-odată se ridica şi pleca:

„Mă duc să fac unchiaşului ăla - iote se duce soarele -

Mă reped să fac focul, să tai o varză, s-o pun în tigaie".

Călea varză, asta cam mâncau ei.

Dădea lumea gata, iarna, câte-o putină de varză.

„Şi să-i fac o turtă.

Nu vrea unchiaşul decât caldă,

Că n-are gură."

Ea, în schimb, avea doi dinţi de aur.

IV

În tinereţe o luase Dumitru la Bucureşti,

Unde era el portar, nu ştiu ce păzea.

O băgase şi pe ea la gunoaie pe stradă.

A stat Ioana vreo doi-trei ani. Când s-a-ntors:

- Dă-l dracu de tămbărău, cumnată, că-mi da

Câte două străzi să le mătur.

Toată noaptea trebuia să stai sculată, să mături.

Că mai trece câte-un car. Câte-o baligă, câte-o frunză,

Trebuia să te ţii după ele.

Mai bine te duci colo la prăşit - şi dai cât e ziua

Şi vii acas' şi te culci.

Şi-acolo mai fusese băgată şi la o cucoană, un timp.

Zicea: „Mă, fraţilor, se spăla aia, se spăla... Câte-un săpun dam pe ea.

Fir-a deavului cu şalele ei, ce dracu avea pe ele,

C-o frecam toată ziua".

-    Cucoană, că ieri te-am spălat pe piele,

Ce-ai făcut cu ea?

-    Eşti tu ţărancă, ştii ce vorbeşti! Taci şi dă aci pe spate.

-    Cucoană, uite şi eu am piele şi n-o mai spăl toată ziua.

Da' ce spălat e ăla, cucoană, că şi eu am piele

Şi-o limpezesc şi eu câteodată aşa, nu stau să mă linciuresc

Toată ziua...

Când o vedeam, a dracu, că lua săpunul şi mă chema,

Mă apucau frigurile. Pleca şi venea dimineaţa, veştedă

Alihnită, cucăind, cu buzele viştite. Nu ştiu unde se ducea.

I-am spus omului: - Hai, Dumitre, haidi acas', că nu mai stau

Acolo-şi pusese ea dinţii de aur.

VI

În general impresiile ei despre oraş erau negative.

Zicea: - Nu e bine la oraş. Ici mănânci, ici te spurci.

Nu e bine, la oraş mie nu-mi place.

Să te duci dracu să mai aeriseşti târtiţa, cotu-n zăpadă.

Stai în boarea aia acolo, în aburi.

Ozâcă de-aia-i venea ăleia să se spele toată ziua.

Şi Ciulii de-aia-i plăcea pe câmp.

Când o vedeai, ea ori pleca, ori venea de la lemne.

Câteodată erau cinci-şase femei care suiau coasta-n deal,

Să se aprovizioneze. Şi iarna, prin zăpadă, prin nămeţi,

Ca iepurii abia se mai vedeau, nişte mogâldeţe.

Au, săracele! Şi veneau răşghinate,

Alunecau şi cădeau.

Şi să vezi tu că nu luau nici topor.

Aplecau tufa şi puneau piciorul colo la rădăcină

Şi plesnea.

Vai de maică de om ce scump plăteau căldura sobii.

N-aveau care, n-aveau boi, pădurea era păzită,

Iernile ţineau câte-o jumătate de an.

Ce s-o fi ales de curmul Ciulii?

Săraca, a murit de şale.

O durea-n şale. A ţipat un an de zile...