Marin Sorescu, La Lilieci (Cartea a treia – 1980)

Marin Sorescu, La Lilieci 

(Cartea a treia – 1980) 

Măciuchiţa

Un om scund şi vânjos, cu capul mare,

Fusese împuternicit de Comitetul provizoriu

Să lichideze câinii. „De ce?" întreba câte un om.

„Fără nici un de ce", răspundea.

Se credea că ei ar fi o piedică în ridicarea

Satului la nivelul oraşului Craiova,

Şi că unii mai şi turbează.

De altfel împuternicitul - îl chema Goage al lui Spartu -

Nu mai explica la nimeni de ce le

Intră în curte şi se pune cu parul pe câine.

Dacă erau legaţi, venea şi-i omora în lanţ.

După aia, lumea le-a dat drumul, să-ncerce să se apere

De nebun, să fugă, să se ascundă.

Azor al nostru presimţise evenimentele şi o ştersese

De-acasă,

Cam cu vreo lună înainte.

Aveam o turturică într-o colivie pe prispă,

El nu ştiu cum a desfăcut colivia şi-a mâncat

Turturica.

Nicolae, când 1-a văzut plin de pene: „Aoleu, zice,

Ce făcuşi! Să vezi ce-ţi arăt eu ţie!"

Şi câinele de frică, ori de

Ruşine, a fugit din curte şi-a dispărut.

Nu l-am mai văzut niciodată.

Multe zile l-am aşteptat, mai ales seara după ce

Ne ridicam de la masă, ieşeam cu mămăliga-n curte

Şi-l strigam, gândindu-ne că trebuie să apară de

Undeva. N-a mai venit. (După o vreme l-au găsit mort în cimitir

Se târâse până la mormintele alor noştri).

Acum începuse campania asta contra bietelor

Făpturi ale lui Dumnezeu.

Nea Miai, cum era el bătrân şi neputincios,

Avea un câine tot ca el, abia se târa.

Îl chema Scandal. M-am nimerit acasă când i-a venit rândul.

Goage a venit de la deal, c-o măciucă în mână şi o

Bâtă la subsuoară.

Îşi lungea gâtul prin curţi, să vadă mai bine,

Ori dădea cu bolovani în poartă, în uluc, să sară

Câinii.

Al lui Nea Miai tocmai ieşise şi stătea la umbra

Dudului lui Nină. Ieşise pe uliţă şi şedea şi el

La umbră.

Ăsta a trecut la vale, l-a văzut. La urmă s-a întors

Şi-a dat de-a azvârlită cu ghioaga.

Avea putere mare, câinele n-a mai putut să se mai ridice,

A început să schelălăie.

Atunci Goage 1-a ajuns şi s-a pus cu bâta pe el.

Câinii mor foarte greu. Chiar când crezi că li s-a

Scurs viaţa,

Numai ce-i vezi că se ridică şi-ncep să-şi lingă

Rănile.

Când omul se oprea, să se mai odihnească,

Dulăul cu capul spart şi plin de sânge

Roşu, exact ca de om, încerca să se doftoricească

Singur. îşi băga laba-n gură, scheuna, gemea,

Numai că nu plângea.

Am început să chirăim noi copiii - vreo trei-patru

Am strigat după ajutor - oamenii toţi erau pe câmp

La muncă. „Dăm din coate pentru cote", se căina, glumind,

Al lui Chirimenţu. Cotele erau foarte mari,

Nu producea pământul nostru atâtea bucate câte

Trebuia să dea fiecare. Dar ei tot mai sperau

În vreo minune, c-o veni altă lege...

Cum să-şi dea ei ultima bucată de la gură şi

Să mai rămână şi datori, după ce s-au spetit muncind?

Şi datori la cine? La Dobre, la Tudorani, la

Cercelaru, care nu le-au dat nimic, şi nici nu se

Ştia bine ce dracu i-a apucat de-au devenit aşa de

Lacomi. „Ăştia trebuie să fie vânduţi nemţilor!"

„Goage, du-te-n prispă pe mătură! a strigat Piţigoi,

Pitit după o ulucă. Ce-ai, bă, cu el, bă, turbatule?"

„Mai omoară şi pe prica mă-tii, fir-al dracu de

Bolboiat!"

Am început toţi să-1 ocăram şi să dăm cu bulgări

El începuse o altă rafală de lovituri. L-a

Atins un bolovan, s-a întors şi când a rânjit la noi

Şi ne-a arătat ciomagul înroşit, am fugit de ne

Sfârâiau călcâiele...

După ce-a considerat misiunea îndeplinită,

A plecat, fluierând, pe drum la vale,

Convins că satul se va îmbogăţi prin acţiunea lui

De stârpire a dăunătorilor.

Scandal s-a mai canonit până la chindie.

Veneau oameni de la muncă, se duceau, se uitau

La el şi comentau. Unii ziceau c-ar fi cazul să-l

Dea în judecată pe bătăuş. Dar unde? Dacă el

Pretinde că e trimis de Comitetul provizoriu?

Şi chiar venise într-o zi cu unul de la primărie,

Cu Cercelaru, care spusese că Goage e „împuternicit".

„Da, ăsta e împutrezicit să ne omoare câinii, ălălalt

Imputrezicit să ne ia grâul de la arie, ălălalt

Să ne măsoare prin curte - de unde,

Păcatele mele,

Atâţia? Când răsăriră toţi pe spinarea Noastră?" a zis nu ştiu cine.

„Bă, ăsta e semn rău!" intră în vorbă şi Bag-Samă, om harnic,

Năstrăpaş, iubea animalele.

„Se scufundă pământul - adaugă ţaţa Măria.

Ori se Scufundă, ori ni-l ia. „Cine să ţi-l ia?" „Uite

De-ăi ca ăsta."

Goage trecea fluierând. Mai omorâse

Vreo doi în Nătărăi la vale.

„ÎI mâncaşi fript, nene!" zice Cazaca, arătându-i hoitul.

„Taci din gură, ţaţo! Că dumneata nu ştii încotro

Se-ndreaptă lumea, răspunde el cu arţag. Dumneata n-ai

Făcut o şcoală de trei luni, ca mine, să înţelegi ce

E aia luptă de clasă,

Şi că numai stârpind răul din rădăcină putem pogresa."

„Ce spui tu, Franţ? Sare mama indignată. Bă, tu ai

Făcut o şcoală de trei luni şi-ai învăţat să omori câini,

Eu am făcut şcoala toată de cinci ani,

Că atât se făcea pe vremea mea

Şi ştiu că nu vă dă nimeni dreptul să intraţi în bătătura

Omului, să tăbărâţi pe ce găsiţi în curte."

„E, aia e şcoală veche, nu se mai nimereşte cu

Vremurile de azi.

Începem transformarea revoluţionară a agriculturii, în pofida chiaburimii!"

-    Ptiu! Ucigă-te crucea! Hai, mă, acasă. Mama m-a luat

De mână.

Oameni buni, dacă n-o să-nfunde ăsta puşcăria,

Să nu-mi mai ziceţi mie pe nume. Şi către al lui Spartu:

Du-te şi pune şi tu mâna pe sapă, golane, şi la urmă

Să-i faci pe-ăi de sunt harnici chiaburi, şi să vorbeşti

De agricultură, tu care nu ştii cum se-ngroapă cuibul.

Om mai trăi şi-om mai vedea. Hai, mă, acasă, ce tremuri aşa?

Ei, ce e? Un câine bătrân. Tot trebuia să moară,

Şi-şi făcu unul de lucru cu el. Tu ce căutaşi, să te uiţi?

Ce te-ncontrezi cu nebunii? O să mai auzi tu de ăsta,

Dacă nu l-or ajunge blestemele lumii...

-    Dac-o să mai auziţi voi lătrat prin sat... se lăuda

Al lui Spartu...

Şi-a plecat la primărie, să spună câţi

A stârpit şi cum a spart norma.

„Cine ne garantează nouă că după ce termină câinii,

N-o să ne dea nouă-n cap?" zicea Mitran.

„Intră în curte şi ne ia tot, filozofa

În urma lui Bag-Samă" (Nae Seder)...

„Ba tocmai de-aia-i omoară, ca să poată cotrobăi în voie,

Să-ţi ia vite, car, plug... Ce, crezi c-o fac aşa fără plan?"

„Ei, chiar aşa?"

Toţi aveau dreptate, fiecare în felul lui. Toate

S-au împlinit.

Şi ce-a zis mama şi ceilalţi şi ce-a preconizat

Goage al lui Spartu, care făcuse o şcoală de trei luni la

Şimnicul-de-Sus.

El s-a certat cu cumnată-sa, când treceau printr-o

Pădure,

A scos cuţitul de la carâmbul cizmei şi i-a tăiat gâtul.

A intrat la puşcărie. ...Vai de capul lui!

I se dedase mâna pe crime... Când a isprăvit câinii,

Ar fi tot omorât...

Iar satul a intrat într-o linişte mormântală.

Toate câte s-au făcut mai apoi - şi bătaia celor cu

Pământ mai mult, a mijlocaşilor care şovăiau, îi băteau

Să nu mai şovăie aşa, ce dracu!

Şi ridicarea unora, noaptea, cu maşina neagră,

Toate acestea, pe care le-am

Prins la ieşirea din copilărie, au fost asociate în mintea

Mea cu măciuca, bâta lui Goage.

A doua zi, nea Miai s-a rugat de nepotu-su Ilie să-i târască

Al câine la baltă în vale şi să-l îngroape.

Bătrânii

Era Chişu (străbunicul ăstora, de scăpase de la holeră)

Apoi Dincă Toţu. Stau toată ziua la cârciumă. Ei şi cu Deliu ăl bătrân

Când se lumina de ziuă, ei treceau la cârciumă,

Ca la servici.

Beau acolo câte o cinzeacă. Tăinuiau.

După aceea mai luau una. După aia nu le mai numărau

Şi plecau seara

Beţi, făcând din şanţ în şanţ.

Şi se ţineau copiii droaie după ei. Şi-i strigau:

„Ghipa mera, zdup!"

Şi Chişu se-ntorcea şi da cu ciomagu după ei.

Şi copiii fugeau, până-şi lua ciomagul el şi pleca mai

Departe.

Şi ăia iar după ei. Şi aşa, până treceau de biserică.

Şi lui Dincă îi ziceau: „Ciocea bea, Ciocea plăteşte,

Ciocea sare iepureşte".

Ciocea sta acolo, în locul bisericii.

Şi-a vândut locul lui Gheorghe al Stâncii,

Şi ăsta 1-a donat, ca să se facă biserică.

Copiii erau ai lui Ceapă, ai lui Teslaru şi-ai lui Munteanu.

ÎI pândeau: „Să vezi că vine Ciocea de la deal".

Moşii erau mici, izâniţi, trenţuroşi şi beţi

Şi mergeau din şanţul ăla până-n ăla.

Mai dau să cânte, dar ce să cânte?

Gheorghe Banta avea o casă joasă.

Şi Bănţoaica, cu mumă-sa, stăteau în pat

Cu vigurile de pânză şi croiau cămăşi.

Le dădeau fetelor de coseau pentru băieţi, că aveau cinci.

Pe tata lui Gheorghe Banta îl chema Nicolae Banta...

Să fi fost născut prin 1820?

Mama şi-1 aminteşte mic,

Şezând la foc pe-un scăunel cu trei picioare şi

Fumând din lulea.

„La faţă ştiu că era roşu, dar barbă: avea, n-avea?" spune.

Părul îi era alb şi inelat, lung până

Înspre spete. Pe foc erau copaci

Şi oalele mai pe la deal.

Bănţoaica era din Floreşti.

Avea moşie prin Bălceşti

Şi frate-su, Petruţ, era perceptor, de cotea vinurile

Şi rachiul. El e ăla de-a ars într-un beci.

După untul pământului

I

E o buruiană de are rădăcini în toate părţile.

O răzui şi-o pui în spirt.

Da' până-i găseşti rădăcinile, sapi cu târnăcopul

O jumătate de metru.

E bun de reumatism untul pământului.

„Mai încearcă, mai încearcă,

Eu m-am făcut

Bine din untul pământului."

Anica lui Dârmon era căzută rău,

Ce mai, o făcuse reumatismul harcea-parcea,

Dărăpănată de picioare, nu alta.

Întâi se-ncălţa, se oblojea bine şi pe urmă

Se băga-n pat; ori, când păşea, întâi îi venea

Să pipăie cu mâna locul, unde punea talpa, c-o dureau şi

Tălpile.

„Gata, zice, am dat de leac."

II

Şi-a luat un târnăcop mare

Şi-a pus un chepeneag, un gluguş, de-1 punea ea în cap,

Ca oamenii când pleacă la drum, era de sac,

Că ploua aşa o ţâră, şi tipa-tipa... tocmai în

Vâlceaua Bonii! Aşa, peste vale, sui dealul şi-apoi

Mergi, să tot fie trei kilometri

De câmp, că tot Seciul ăla, dacă-1 iei în picioare,

Oboseşte

Un om sănătos... Ajunge ea în vâlceaua aia, unde

Auzise

C-ar creşte untul pământului. Uită-te-ncolo,

Uită-te-ncolo. Buruieni peste tot,

Iarbă mare, vizdei, buruieni de tot soiul.

Părul porcului (uite-acum n-am mai

Văzut nici de-ăla), paţachină, de se face ceai

De paţachină din ea, bun să-ţi dea drumul,

Să te descuie la burtă, mai era crânceş.

Mai pe coaste, mai dădea şi peste câte-o cătuşnică,

De-i mai zice şi salbă seacă.

Şi la urmă nişte copii care păşteau vacile

Pe-acolo şi-i rugase ea s-o ajute, îi aduceau ba

Alion, ba troscot: – Ăsta e, gagă?

Se uita Anica: „Nu, mumă". Ba sovârf; „Da' ăsta?"

„E, floarea asta mov şi chitată e sovârf."

Ba dârmotin, de-i mai zice şi udul calului,

Da' untul pământului - neam. „A dracu a lu Gâfotă,

Ea m-a trimis aici." Ia-ţi târnăcopul la spinare,

Pune-ţi chepeneagul în cap şi târâie-te până la

Vâlceaua Fetii.

C-ăla nu se mai putea numi mers, era un canon.

Ajunge. Acolo dă peste rostopască, talpa-gâştii, iar

Cătuşnică, iar potroacă. La urmă, cum căta aşa pe

Brânci prin iarba udă, că dacă apuca să se aplece

Era greu să se mai îndrepte, pregeta,

Dă de fierea pământului.

Unde creştea fierea pământului nu găseşti untul pământului.

Găseşti unt de râmă şi unt de fier.

Du-te-n Stava. N-a mai luat-o prin porumbi,

Că odată i s-a făcut frică, dac-o mănâncă lupii?

A ieşit pe la drumul ăl mic şi-a apucat-o la deal,

Pe la perii lui Patru. Acolo-n Stava, când să

Intre-n pădure,

Numai butuşine, numai tufe aţânate, ea

S-a-mboit de-un clenci, un şteap ceva şi-a căzut.

Până să dea de unt, se făcuse toată numai gioavlă.

Dă peste ea o femeie, care venise la lemne.

– Ce tot giormăneşti, ţaţă Anică, pe-aci? că te

Caută moartea pe-acasă pe su' pat.

– Pe dracu, leică! Uite nu mai poci de oase.

Mai ales pe la-ncheieturi, ozâcă nu mai e unsoarea

Aia de pe zgârcituri, că parcă se freacă os pe os.

-  Ş-atunci, de ce nu stai deavu acas' şi-o iei

Peste câmpuri?

Doamne, mânca-ţi-aş gura.

-  Râzi tu, da' o s-ajungi. M-a scos durerea din casă,

Romantismul. I-auzi că de la maica

Râma mi se trage. Că ea o fi stat mult cu picioarele-n apă.

Umblu după untul pământului de-azi dimineaţă şi

Parcă merg de-un an.

Uite, o buruiană aşa şi-aşa, de are rădăcini

Adânci şi pe-alea le răzui şi le bei. Tu n-ai văzut

Pe-aici?

– Nu, eu ştiu o buruiană de frecătură. Rădăcina miroase a cuişoară.

E pe Cioarecu, Tomna-n partea cealaltă, într-o săptămână ajungi.

– E, de trecătură-mi arde mie acum! Da' tu de ce venişi pe-aici?

– După târşuri. Car lemne cu capul, fir-ar al dracu,

Că dacă-am vândut boii, să iau mălai...

– Fată, uite care e povestea. Du-mă de-aici,

Că nu mai poci.

Uite mă gâmfai toată, se puse şi-o volvură,

Un vârtej aşa

Şi nu mai pot mişca, mă ia vântul.

Păi, cum să te iau, gagă Anică? Poate-aşa

Să te duc de mână.

– Nu, mă iei în cap, ca pe lemne, în spinare,

– Cum ai vrea, mă legi cu betele, ca să nu mai mişc

Picioarele – du-mă cum ai duce un căpătâi de

Lemne. Ţi-oi plăti cât ceri. Scoate-mă de-aici,

Mor aici, mă mănâncă viermii prin ududoaie.

– Nu, că să vezi că eşti grea... eşti şi udă... Nimic,

Anica a pus zăpor, că ea nu mai poate

S-o ia din loc

Şi dacă o lasă-acolo, se-ncarcă de păcate, că ea moare.

A legar-o aia cu betele şi c-o târsână de

Strângea ea lemnele şi-a luat-o pe umeri, ca

Pe-un buştean, o mai muta, când pe-un umere, când pe

Altul. La urmă, a mai pus-o şi-n cap, că era mai

Obişnuită să ducă greutăţi în creştet.

Baba era grea, domnule, şi Rada asta voinică. S-a

Uţupănit cu honcita

Şi aşa a apărut în sat, cu ea în cap.

Asta care o căra gemea şi ailaltă,

Cu mâinile şi picioarele

Legate, ca să nu se mai bâţâie şi s-o doară,

O căia de sus,

Că e necăjită, că e şi ea văduvă şi toate greutăţile

Pe capul ei.

Şi din când în când ofta si zicea:

„Mă miram eu să fie untul pământului în Bulzeşti!

Mă miram eu să dau de untul pământului în

Bulzeşti, ce n-am văzut în viaţa mea, untul pământului!

-    Gagăă, nu mai vorbi atâta, nu mai taroşi,

Că mai atârnă şi vorbele! Mă dedei

Dracu, o să merg de-acuma numai cârmiş pe linie,

Ca Victor.

Poate-mi cad şi muşchii, altă belea.

A tăcut aia mâlc. A dus-o aşa acasă, a dat cu ea-n

Prispă.

Şi-a strigat la ai ei: „Uite, v-adusei un căpătâi

De lemne.

Da' să n-o puneţi de-ndată pe foc că e udă,

S-o ojijiţi întâi, că nu arde".

– Da-ţi fură ceva de-o legaşi aşa? Doamne, că noi

N-o ştiam hoaţă.

– Tăceţi, mă, că-şi făcu pomană cu mine. Bogdeaproste.

Daţi-i femeii o tebeică de mălai, că mă scoase din Gura iadului.

– Lasă, gagă Anică, mălai mai am.

Te adusei... pe ajutate. Uite, muream şi nu ştiam

Cât de greu e omul,

Ce anevoie e să ţii şi-o muiere.

A plecat râzând, da' văietându-se de oase.

Machea, reumatismul s-o fi luând? se gândea.

Că parcă mă văd, mâine, poimâine

De-a buşilea, prin vâlcele, după untul pământului.

Stânjenul

-  Mă, ţi-aş da eu mai mult pământ

(Erau pe câmp la o măsurătoate), dar, iote, nu mai am

Stânjen să măsor. Căleai pe el şi mi se rupse.

(El de hoţ îl rupsese.)

-    Nu-i nimic, măsoară cu mine. Sunt eu mai mic de-un stânjen,

Dar treacă de la mine.

-    Bine, mă.

Cum să facem, să stai drept? Iote, te leg de blana asta.

Şi l-a legat Cristea pe frate-su cu cureaua de-o scândură

Şi-a-nceput să măsoare cu el - cu stânjenul.

Şi-ntreba: - Mai vrei?

-  Hai, mai dă o ţâră.

A măsurat aşa o litră de loc şi răstignitului i-a venit rău,

I-a căzut sângele-n cap, cum îl tot întorcea aşa în cap

Şi-n picioare. Ori i s-or fi încurcat maţele. Geme:

-    Mor! Gata!

-    Mă, mai vrei pământ?

Nu e nimic, mori, te-ngrop aici şi termin şi problema cu

Mejdina.

Nu voia să-1 dezlege neam. Au sărit oamenii, care erau cu

Vitele.

„Ce faci, îl ucizi, mă, pe frate-tu? Noi credeam că glumiţi."

„Ce să glumim, ne certăm de mult pe-o mejdină,

Fir-ar a dracului şi el nu se lasă neam!"

-    Cum să mă las, să-mi iei tu din dreptul meu?

-    Bine, mă, altă dată îţi vin eu de hac!

I-a dat drumul, era mai roşu ăsta de măsurase,

Roşu de furie, decât cel ce fusese stânjenul.

Acestuia îi era rău şi se făcuse ca pământul.

„Mă, da' vrăjmaş frate mai am", a zis.

Aveau pământ pe-acolo pe la Secuieşti. Pe-acolo

Măsurau mereu.

După aia, n-a trecut mult şi l-au găsit mort pe-un deal.

Fusese cu caii. Adormise noaptea cu capul pe

Mejdină

Şi cineva s-a dus şi i-a dat cu securea-n cap.

L-au găsit rece acolo, cu căpăţâna pisată pe mejdina aia.

Şi s-au dus jandarmii şi-au întrebat-o pe nevastă-sa:

-  Cu cine nu s-avea bine bărbatu-tău? Şi ea a zis: numai cu frate-su era certat. S-au certat pe mejdină, pe pământ.

Era să-1 omoare-odată. L-a legat de-o scândură,

De-un stânjen şi-a zis: „Ia să măsor eu cu tine moşia ta,

Să vedem cât îţi mai trebuie de la mine".

Fiecăruia i se pare că ălălalt are mai mult.

Şi l-au luat atunci pe Cristea cu nevastă cu tot.

Şi-au venit cu ei la jandari, aci.

Şi s-au vorbit jandarii: „Mă, până a veni ei,

Du-te tu colo-n beci şi bagă-te într-un butoi".

Erau nişte butoaie fărâmate.

Şi pe urmă i-au închis şi pe ei acolo.

Arestaţii au început să vorbească. S-au uitat pi colo,

Dar în butoi nu le-a dat prin gând. Era şi noaptea.

„Bine, a zis muierea, nu ţi-am spus să speli săcurea

Şi să lepezi nădragii ăia?"

Atât i-a trebuit. A ieşit jandarul peste ei şi a strigat:

-  Ăştia sunt!

Cristea, când l-a văzut cu puşcă, năpustindu-se din butoi,

L-a bătut cucul.

L-au judecat şi l-au condamnat: 20 de ani şi o zi.

A făcut 20 de ani, mai avea o zi.

Ce e o zi? Douăzeci şi patru de ore, tai douăzeci şi patru de grunji din munte.

S-a dus băiatul să-l ia, crescuse mare, şi el

Atunci n-a mai avut putere. Ziua asta nu le ajută.

Care cum aude: „Aoleu dacă i-a dat şi o zi,

Ăla moare, nu mai iasă de-acolo".

Şi fiul lui Cristea era acum bărbat, îl crescuse unchi-su Dumitru.

Era de-o seamă cu tata. Şi când s-a dus la

Ocnă, tocmai închisese taică-su ochii.

L-au îngropat acolo,

În munte. Au pus sare pe el, ori cum o fi cimitirul la ocnă.

Ce înhumat o mai fi şi ăla? L-au sărat!

Nevasta lui Cristea se îmbolnăvise, după ce l-au închis pe el.

Şi-a murit, atunci, la un an-doi. Au rămas trei copii,

Două fete şi-un băiat.

Aşa şi povestea cu stânjenul.

Nuntă la Picioroga

Era o fântână - spunea baba.

Era acolo hora, într-o zi de Paşti.

Şi toate fetele gătite, cu sălbi mari,

Cu pestelci, cum se purta atunci.

Jucau şi petreceau la horă.

Şi-odată s-au ivit turcii, de la deal.

Un pâlc de turci, călări, veneau ca hunii.

(Şi când veniseră hunii - veneau ca turcii.)

Şi ele, fetele, s-au speriat şi-au fugit

Spre fântână. Era o fântână mare, cu ciutură.

Întâi a sărit una, ţipând.

După aia a mai sărit alta, la urmă au început să

S-arunce-n fântână, care mai de care.

„Turcii! Turcii! Dacă ne prind, ne iau în robie!"

Nu mai puteau de frică - vedeţi ce spaimă băgaseră-n

Populaţie, de s-au repezit ele aşa ca oile, să se-nece

În ziua de Paşti! Şi erau toate gătite, cu flori pe

Ele, cum se făceau, vâlnice de-alea.

Primele or fi murit înecate, celelalte de izbitură ori

Înăbuşite şi s-a umplut fântâna până sus,

Se făcuse ca o scară de trupuri de fete,

Spre fundul pământului.

Fântâna se afla cam la hotarul Bulzeştiului, spre Dobreţ, la locul numit Picioroga. Când s-o fi petrecut?

Mamei i-a spus întâmplarea soacră-sa, Maria Cornea Sorescu,

Baba mea.

Ea o auzise de la părinţii ei, Drăghicioiu.

(Baba era născută prin 1860) Şi aceia au auzit-o din tată-n fiu.

Să zicem că în jur de 1650.

Povestea e încă vie, adică mai pâlpâie într-o jumătate de

Comună,

La Gura Racului şi Năstăşeşti, dar se stinge încet-încet.

Cam zece rânduri de oameni ţine un sacrificiu

De-acesta colectiv.

Noi fântâni, noi trupuri tinere, noi jertfe.

O fi existat, o fi ţâşnit din ciutura asta înfundată şi vreun cântec

Dar acum nu-1 mai ştie nimeni.

Mărturisirea

Când a murit Mitrică..., înainte de asta a spus oamenilor.

Aşa spun când mor. îşi spun păcatele... îşi aduc aminte - şi să nu plece cu ele, Şi ăsta zice:

-    Mă, eu şi cu... (aici s-a înecat)

L-am omorât pe Georgică...

-    Îi! face o femeie ducându-şi mâna la gură. Păi, nu s-a spânzurat?

-    L-am spânzurat mort. întâi l-am omorât. Cum?

L-am strâns întâi de boaşe. Adormit. Aşa l-am luat. Buuun!

L-am strâns de boaşe,

La urmă l-am strâns de gât –

Unul di colo şi

Unul di colo.

La urmă l-am spânzurat cu cureaua.

(Avea curea cam lată

Ascuţea briciul de bărbierit cu ea, eu ştiam)

Să se creadă că s-a spânzurat.

El dormea acolo - avea dinvale de casă un patul,

Nu era terminat - încăpriorat aşa - o podea,

Şi-acolo-şi făcuse un pat, de dormea el vara.

Asta e - atât a fost în stare să spună Mitrică.

Mai mult n-a mai putut. I s-a luat şi vrutul şi pututul

-    Mi-e sete, zice,

-    Huo, bea-te-ar coacă! Ho! Că ţi-oi da apă,

A sărit Mariţa de la moară, care credea că murise de ieri,

De-alaltăieri, că se chinuia de mult,

Şi venise la pomană.

Da' nevastă-sa... cum nu v-a auzit pe voi atunci?

Că dormea şi ea în prispă... Când s-a zbătut ăla...

-  Taci fă, noroado, c-or fi fost înţeleşi. Din cauza ei l-au şi strâns de boaşe.

-  Mă, închinaţi-vă, că uite, nu poate ăsta să isprăvească,

A ţipat nu ştiu cine.

Parcă o aud şi acum pe Riţa, jelindu-şi copilul pe vale:

„Se spânzură Georgică! Se spânzură GeorgicăL."

Georgică o fi avut atunci 35 de ani.

Se căsătorise c-o văduvă, venită de peste munţi,

Ana o chema, frumoasă, da' cam cu mâna moartă la bărbaţi.

Îi mai muriseră doi.

Şi lumea a bănuit.

O bandă de orbeţi! I-au pus capul bietului om.

Autopsia i-a făcut-o chiar taică-su,

Care se dădea uneori şi veterinar.

A constatat „moartea prin spânzurare" a feciorului său,

Şi cu asta i-au pus cruce, după ce l-au mai şi schilodit,

Mort.

-  Tăceţi, mă, dracului din gură,

Că Mitrică vrea să mai spună ceva. Sişt! (Tot Mariţa de la moară)

Muribundul se sucise pe-o parte, acolo pe laviţa lui.

-    Copileţii se plivesc şi se dau la vite... - a-ngânat

(Sau poate o fi zis altceva).

Îi ieşiseră pete vinete pe faţă,

Şi sudoarea aia, rece, de pe urmă.

-    E rău când mori? îl întrebă Chioveanu,

Aplecându-se mult peste el, ca şi când

Ar fi vrut să-i vadă în ochi că nu era adevărat

Că făcuse omor.

-    Ţârţuriche... ceapa ciorii... neghină... încurcătoare... Tăciune...

-    Ce ee?

-    Lohoane... grâul nostru e plin de lohoane...

-    Cuum?

-    A luat-o prin grâu în vale... Lozăşte, da' bine că spuse.

Oameni cu arţag

„Dă-mi rachiu să beau, fire-a dracu,

Dă-mi rachiu!" zicea Deliu Constandin.

Îl îmbrâncise cârciumăreasa afară

Şi el da cu pietre, cu cărămizi, cu ce

Găsea şi striga: „Dă-mi rachiu! Dă-mi

Să beau".

Ştefănescu era cârciumar. El nu era aci

Şi era muierea de vindea.

Şi nu ştiu cum îl înşelase, îl minţise

Să iasă afară şi-nchisese uşile,

El fugea la deal şi la vale

Cu opincile târâş - se ţineau doar

Într-o nojiţă de picior,

Făceau fleaşc, fleaşc! şi el

Fugea şi-njura: „Fire-a dracu, dă

Rachiu!"

Muncea muierea cu copiii şi el sta la

Cârciumă. Vindea câte-un bou, câte-o vacă.

Tovarăşi de beutură erau Dincă, Toţu

Şi cu Constandin Chişu. Aceştia erau clienţii lui Ştefănescu, din

Noapte până-n noapte.

Dădeau bună dimineaţa, când treceau la deal,

Da' când se-ntorceau seara, nu mai

Vedeau nici să calce - Cădeau, se sculau,

Se tăvăleau, iar se sculau, se luau de

Mână şi copilandrii după ei:

„Ciocea bea, Ciocea plăteşte! Ciocea sare iepureşte.“

- Au, fire-al dracu cu Ciocea al tău!

Şi jap! după ei, când unul, când altul.

Moare străbunica

 Mama mea, când s-a-mbolnăvit de-a murit,

Cum a făcut? S-a dus în ziua de Crăciun la tămâiat,

Numai în scurteică şi-n ghete.

Şi, când a venit, a fript carne şi ce-o mai fi făcut

Şi-a-mpărţit. Şi la urmă a luat-o cu frig

Şi-a-nceput să-i fie rău. Şi-a-nceput să zacă

O lua cu frig, cu frig..."

A şezut până în ajun de Anul Nou.

-    Bine c-am apucat să fac colacii toţi,

Că dau lâştina pe lumea ailaltă. Bine că m-am grijit, zicea.

-    Ioniţă, ia să vezi tu de copilul ăla

(Eu eram copilul, continuă Moşu, care stă pe-un butuc de plută

Ciopleşte un ciomag şi-i povesteşte lui Ionică)

- Îmbracă-l, încalţă-l,

Că de-acum încolo numai tu o să vezi de el, că eu vă

Părăsesc. A murit în ziua de Anul Nou.

Ce an?

Nu e scris nicăieri. Să fi fost prin 1877.

„Eram copil, auzeam tunurile la Calafat când băteau."

Şi Moşu, după ce s-a sprijinit o vreme

În ciomagul cioplit, afumat şi lustruit de mâna lui,

S-a stins şi el.