Marin Sorescu, La Lilieci (Cartea a treia – 1980)

Marin Sorescu, La Lilieci 

(Cartea a treia – 1980)

Dascălul

I

Venea la şcoală de dimineaţă

Cu demâncarea la el.

Hainele le ţinea îngropate la loc, unde muncea.

Că era lup de muncă. Şi ajungea la şcoală,

Făcea ce făcea cu copiii şi când le da drumul,

Încăleca pe cal şi-o lua peste câmp, la locurile lui acolo.

Se schimba acolo la loc şi muncea până-n întuneric.

Se dezbrăca şi le-ngropa iar, şi pleca acasă,

Acolo la Pârva-n Secuieşti, avea casă cu etaj.

Şi dimineaţa, se-mbrăca, lua mâncarea şi pleca la

Şcoală călare. Şi de-acolo, la loc. Om harnic.

Lup de muncă, spunea Moşu, care-i fusese elev.

Învăţa copiii foarte bine. ÎI chema Bulzescu Matei.

A murit, tânăr, săracu! Avea un băiat Ion, se făcuse

Cântăreţ la biserică şi-a murit de tifos,

Până în războiul dintâi.

Au mai rămas două fete, Ioana şi cu Nicoliţa

(Căsătorită cu Mitrică al lui Nete).

II

Copiii erau de toate felurile. Unii mai mari, alţii mai mici

Şi cum învăţau? Aduceau un car cu nisip, îl nivelau

stau toţi grămadă pe lângă el. Şi aşa-nvăţau literele.

Ştergeau şi iar îl întindeau.

-    Ia zii, mă, A - făcea învăţătorul.

-    Zii şi tu, răspunde elevul.

-    Păi, io zisei.

-    Păi, mai zii o dată.

Bată-te Dumnezeu să te bată! şi pleca de lângă el.

Pe unii îi „gâdila" la palmă cu o linie;

- Monitor, dă-i atâtea cu dunga şi atâtea cu latul.

Şi alea cu dunga dureau mai rău.

Şi unul zice - cine-o fi fost ăla?

- „Lasă-mă, domnule

învăţător, nu mai da cu dunga, că-ţi dau un leu,

Mi-1 dete tata să iau condeie."

III

Mai era un învăţător, care-1 suplinea pe Matei,

Unul din Prejoi. îşi amintea Ilie Chelcea de el:

„Venea învăţătorul cu mămăliga la şold".

, legată într-o batistă, avea şi el acolo

Vreo ceapă!

Şcoala era pe locul lui Gheorghe Banta şi la ea zidiseră

Ilie şi Ion Ţuruc, doi fraţi, meşteri zidari, veniţi din Negoieşti.

Ion Ţuruc e străbunicul meu.

Iar Ilie a fost tatăl a trei fete:

Liţa, Lia (muma alei lu Trică-a lui Gogu) şi Anica

(Muma lui Ilie-al Anicăi).

Ăştia din Negoieşti erau săraci, pe moşie boierească, grecească,

Săteau acolo în Gura Vocnii, o vâlcea, când cobori în Amaradia.

Acolo era şi-o bisericuţă, mititică, aşa cam cât o cameră,

Şi-o fântână cu trei izvoare, o cişmea.

IV

Dar Matei învăţătorul, parcă-1 văd

Descălecând, lăsând calul să pască împiedicat

Şi el dezgropându-şi de la capul locului

Hainele rele şi sapa,

Schimbându-se cu hainele rele şi-ncepând munca,

După ce-i învăţase pe ăia azbuchea, pe nisip.

Aşa se-nvăţa mai-nainte

Şi intelectualului nu-i era ruşine

Să vină cu mămăliga la şold.

Nu se rupsese bine de pământ,

Tot în el îşi punea speranţa

Şi-o îngropa, cum îşi îngropa hainele,

Ca în lada de zestre,

La păstrat.

Ioana, muma

Era muma vitregă

A lui Gheorghe-al lui Ion Ţuruc.

Povestea: „Ne duceam, fato,

Tocmai la şuşea la Căpreni,

Munceam acolo. Stăteam câte o săptămână.

Făceam corvoadă.

(Începuse civilizaţia, ţăranii erau scoşi la drumuri,

La corvezi.)

La urmă mă duceam la Gura Ţiganului, iarna, desculţă

De tot, de luam lemne cu targa.

Ei, ba-mi degera, da' ce să fac

Eram săracă rău, nici ciorapi n-aveam".

Şi bărbatu-su era la Bucureşti, cărbunar.

Vindea cărbuni, să facă bani,

Dar n-apuca să strângă neam şi ea sta desculţă.

Şi răsare unul şi zice:

- Vezi că ţi-a venit bărbatul mort,

Du-te de ia-1 de la Craiova.

Şi-am trimis pe cineva.

Şi până a veni ei mi-au murit şi copiii amândoi.

Şi-am îngropat trei morţi odată.

Şi n-aveam de nici unele, n-aveam decât apă-n vadră.

Cum să mai poci?

Şi lui Ion Ţuruc i-a murit nevasta

Şi-a luat-o pe Ioana asta. Era tânără şi ţeapănă.

O femeie voinică şi frumoasă şi cu putere.

Şi-a făcut cu ea o fată, pe Domnica,

De-a murit la 27 de ani, măritată.

Rădăcina grâului

Maica zicea:

„Lasă, fată, faceţi-vă, fată, copii

Să aibă şi ei unde se duce, cu cine să vorbească,

Să se joace.

Că eu am fost singură şi nu-mi deschidea nimeni uşa,

Să-i spun şi eu o durere.

Şase fraţi am avut şi mi-au murit toţi,

De câte-o boală, aşa.

Se numeau: Enache, Nicolae, Constandin, Constandina, Ioana, Dina...

Să le faceţi colac, că le stăpâniţi moşia colea.

(Acum să facă ăştia de le-au luat pământul.

Cercelaru şi cu Ciupag şi cu Balamuc, ăi de mi-au măsurat moşia.)

Maica a avut moşie multă.

-  Ei, zice mama, care seamănă acum

C-o poză de-a maicăi, de e pe perete,

Le-am făcut colac.

Acum nu mai pot să-mi frământ nici mie,

Că nu mai am nici pentru mine putere.

Şi baba de la vale (bunica dinspre tată) îi spunea mamei:

-  Fată, când aţi pune de colaci, Să vă gândiţi şi la cumnaţii mei,

O fată Stanca şi-un băiat Nicolae. Erau nişte copii graşi şi frumoşi Şi-au murit pe la 10-12 ani. Erau fraţi vitregi cu Ion Bălan.

Şi mama pe toţi i-a ţinut minte

Şi la toţi le-a făcut colac, cât a putut.

Morţii noştri mănâncă şi ei, odată cu ăi vii,

Şi dacă nu le dai colaci de pomană, e ca şi când ai

Lăsa nişte copii fără pâine.

Se uită şi ei cum mănâncă ceilalţi

Şi aşteaptă acolo în grâu, la rădăcina grâului.

Să-ţi aduci aminte şi de ei,

Că ei au ţinut mai 'nainte pământul şi rostul vieţii.

Mama

Cum să nu fiu bătrână, mă,

Dacă am apucat trei rânduri de treierat de grâu?

Când eram mică, se treiera cu caii şi cu boii.

Se făcea o arie mare, rotundă. Se cioplea

O arie rotundă. O măsurau - şi-n mijloc

Băteau un par - steăjer.

Şi-acolo legau doi cai

Şi-i învârteau, până se-nvârtea frânghia după steăjer,

Şi la urmă da-napoi.

Şi iar învârteau, în partea ailaltă.

Şi la urmă, veneau oamenii cu furcile, îi întorceau aşa grâul

Şi scuturau - şi paiele de mai aveau spice, le dădeau afară.

Şi treierau, ce mai rămânea - şi-ncolo şi-ncolo.

Şi atunci dădeau toate paiele afară, cu furcile, cu lopeţile.

Strângeau grâul cu lopeţile la steâjer.

Muierile măturau aria. Şi venea vânturătoarea.

Da' mai-nainte vânturau cu vântul.

Ce pâine mâncau ei? Numai plesne. Numai bulgări.

Caii

Potcoviţi scoteau bulgării pe arie.

Şi la urmă am apucat batoza.

Se băteau cu ea 5-6000 de kilograme pe zi.

Ei, se termină şi batoza şi veniră combinele.

Cu combinele nici că treieri, nici că iei.

Vezi doar grâul aşa-n picioare, şi gata! s-a dus.

Nu mai e. La Anul.

Uite, grâul ni-l luară de-a-n fuga.

Nici nu l-am văzut Prin comună.

Am văzut maşinile - şi gata! asta a fost tot.

Azi dimineaţă începură seceratul

Şi până acum îl şi-ncărcară şi plecară maşinile cu el la bază

Şi gata. Veniră, strânseră paiele, tractoarele-n urmă arară...

Şi aşa mereu, două, trei zile

Şi suntem gata scuturaţi de grâu.

Se uită oamenii cum se seceră pe moşia lor

Cu indiferenţă, parcă s-ar secera undeva în Bulgaria.

Nu mai vezi seara fum ieşind pe coş,

Ca n-au lemne şi fac mâncare pe aragaz.

Au început să pună cartofii pe la poartă - un rând de cartofi

În drum de-a lungul gardului.

Ăsta ar fi al treilea rând de treierat.

Uite, apucai şi anul 1960, să văd cum se seceră

Fără să vezi bob de grâu.

-  Lasă, mamă, că e bine, nu mai ai grijă

Să mergi să faci oameni pe ajutat, pâinea o iei de la Brutărie.

-  Treaba voastră, eu spusei ce ştiu.

În secerat era, pfu, ce gloată!

Acum nici nu visează că se seceră.

Cu caii se treiera până prin 1910,1915.

Apoi au început să vină vapoarele, maşina de treierat

Şi Constantin Leancă băga toate paiele, să ţină vaporul încins.

Multe vede omul cât trăieşte şi pate, pate.

Ciocea

Ciocea secera singur pe la Bocşă.

Trei pogoane de loc de grui,

Ce să facă el singur în trei pogoane?

-    Cumnate, da' cumnata nu vine?

-    Fir-ar a dă! că nu vrea să vie.

Mai dau şi eu, după aia mai pun oameni, după

Ce-or mai termina şi ei.

Plecam eu acasă, povesteşte mama,

Mă duceam pe la Manda

Şi-o vedeam pe muierea lui Ciocea la poartă,

Punea fluturi pe-o cămaşă.

-    Cumnată, cumnatul singur pe-acolo, nu te duci

Să-i ajuţi?

-    Ba! Are copii.

Să-şi muncească, să le dea de mâncare.

Şi-ncepea să ocăre:

Lovi-l-ar plezneala,

Găsi-l-ar ăl din baltă,

Găsi-l-aş ţapăn

Până deseară, lua-l-ar boala,

Umple-l-ar jipul!

Că eu n-am venit cu copii la el.

Înţelege-te cu ea.

Ei, copiii erau ai lor, ai cui să fie!

Ea şi-a vândut şase pogoane de pământ al ei

şi-a luat căruţă cu cai.

Se plimba pe la bâlciuri şi numai fluturi punea pe ea,

Cine mai era ca ea?

Şi-ntr-o luni după Paşti s-a certat Ciocea cu Măria.

I-a scos lada cu ţoale în curte şi le-a dat foc.

Au ars toate. Avea palton bun de carachior, cămăşi, fuste.

Şi-au ars toate, nu se putea apropia nimeni, că se lua cu

Securea după el.

-    Iuu, cămăşile mele, lucrurile mele de la tata,

Să mi le ardă el.

Ea - îi tăia gura în fier şi-n oţel, nu mai tăcea. Da să se

Apropie, el ameninţa cu securea.

-    Păi, dacă te-ai făcut a dă! Să vezi tu cum îţi litrosesc tot.

Şi ea a rămas goală. Şi-a plecat la Mitroacă, la deal,

Vezi că ţi-a dat fiştireaua? i-au zis şi ei,

Nu-ţi spuneam noi? Aşa, gura bate fundul,

Te-a luat ăla la rapangele.

Ciocea mai ţinuse una înainte,

Pe Păuna lui Predu, şi aia frumoasă.

Şi s-a dus Ciocea la Păuna, fosta lui nevastă,

Şi-a luat-o:

-  Hai acasă, că n-am muiere. A plecat, fir-ar a dă, hai tu.

Şi-a venit aia. Şi când a auzit Măria,

Repede cu valea, a doua zi venea cu valea,

Venea c-o falcă-n cer şi cu una-n pământ.

Că ea era mare, şi fustele mari, parcă mergea cu valea toată.

S-au încăierat până seara

Şi seara a răzbit asta şi-a plecat ailaltă.

Treaba voastră, zicea Ciocea, să-mi rămână una acasă,

Să nu-mi stea curtea pustie

Şi să aibă cine îngriji de copii.

Măria era muma copiilor, a biruit dragostea de mamă.

Ioana lui Mărăcine

Are mâinile paralizate, moi

Şi-a văzut-o o femeie într-o zi, şezuse pe lemne,

Migoroşea acolo prin lemne, pe lângă brutărie.

-    Da' ce faci?

-    Să frâng un băţ, să iau pâinea-n spinare,

Că luai de la brutărie şi nu pot s-o duc acasă

În mână, că-mi tremură mâinile şi-mi pică.

Că mâine e sfântul Ion şi să-mpărţesc şi eu Rinii

(Fata ei moartă până-n douăzeci de ani)

Cum să stau şi eu aşa, să nu-mpart şi eu?!

De făcut colaci nu pot să fac...

Câte mălaie făceam eu şi-am dat săptămâna trecută

Să fac şi eu mămăligă într-o tigaie

Şi n-am putut s-o termin, am mâncat-o mai mult păsat.

-    Dar cămăşile cum le speli?

-    Cu picioarele.

Le pun în albie, pun apă, împing săpunul peste ele cu piciorul

Şi trag acolo! Şi le atârn pe culme.

Are cinci copii care-i mai trăiesc, toţi cu avere, cu case,

Toţi în Craiova.

-    Şi-am zis să-mi dea şi mie câte 25 de lei pe lună toţi

Şi făceam 125 de lei şi trăiam şi eu.

„E, fir-a dracu, ai lua banii degeaba."

I-a dat în judecată şi-acolo la Craiova i-a-ntrebat

Judecătorul pe copii:

-    De ce nu vedeţi de mama voastră?

-    Păi, nu ne-a dat nimic!

-    Ba le-am dat, domnule judecător, le-am dat pământ,

Le-am făcut case...

-    Bă, v-a făcut mari! V-a dat viaţă, păcătoşilor, şi v-a făcut

Mari. Ce mai vreţi de la ea? Să aveţi grijă de ea.

Şi uite cum au.

După vreun an a paralizat şi de picioare.

Spunea: „Nu pot să iau sticla cu gaz,

Că nu poci s-o ţiu în mână

Şi s-o pun pe mine şi să iau chibritul

Şi să-mi dau foc. Că lumea le îndepărtează

De mine - şi gazul şi chibriturile.

Nu ştiu, o fi păcat, că mi-aş da foc,

Da' o fi păcat, nu m-oi mai întâlni

Cu copii ăi morţi! Că numai aşa aş

Scăpa de viaţă! Altfel n-am cum

Să-mi fac moarte, că şi pentru asta trebuie putere.

Stătea pe-o pătură-n pat.

-    Bine, dumneata nu mai ai ţoale neam?

-    Mai am şi eu un rând colo, de moarte,

În troaca aia de cufăr.

Nu mai avea nici dinţi în gură.

-    Ce-ai făcut cu dinţii, că dumneata

Aveai dinţi buni.

-    I-am frânt în coji de pâine,

Când îmi mai aduce şi mie cineva.

Noaptea se deschidea uşa singură,

Că se-nvechise şi casa

Şi ea se tăvălea până ajungea acolo

Şi cu ciomagul în gură, de-l proptea sub broască,

Să nu se mai deschidă uşa, singură, în faţa stafiei

Tinereţii apuse,

Şi iar se tăvălea înapoi,

De se ducea la pat.

Altă dată se târa pe lângă perete,

Până ajungea la drevele tereştrii,

Se prijonea cum putea de ele

Şi ţipa acolo, s-o audă cineva,

Să vie la ea, să-i dea o picătură de apă.

Vorbise c-o femeie, să treacă să aibă

Grijă de ea, un ceas-două pe zi,

Şi-i lăsa casa, după aia.

S-a dus femeia, o dată, de două ori,

Ba chiar o lună de zile. Şi la urmă

A pus tagă. Povestea:

„Păi, ştiţi ce instrucţie făcea cu mine?

Zicea: «Vino de mă-ntoarce şi pe mine

Pe partea ailaltă». Mă duceam, o-ntorceam,

După aia: «Aşează-mi tu picioarele bine.

Pune-mi tu mâna asta sub cap.

Dă-mi nişte apă rece. Nu, că nu mă

Puseşi bine, întoarce-mă la loc,

Dă-mi să mănânc. Ce-mi bagi lingura

Aşa pe gât?»

De-aia nu m-am mai dus."

Ei, femeia ca omul bolnav.

Au venit copiii şi-au dus-o la azil.

L-au luat şi pe-ăl bătrân, care şedea mai demult la ei

Şi-au dat cu

Amândoi în curtea spitalului.

Au murit - ea, la o săptămână,

El, la vreo zece zile. Ăi bătrâni

Erau certaţi. Nu ştiu dacă

S-or fi împăcat acolo.

Şi-or fi vorbit, nu şi-or fi vorbit.

Ce oameni vrednici au fost,

Ce gospodărie aveau!

Asta e bătrâneţea. Aşa-ţi sunt copiii!

Roncioaica

Era muma lui Ion Poştaru

Şi mama mă mâna să-mi descânte.

Şi mă duceam la ea şi punea apa-n strachină

Şi lua frigarea şi descânta cu ea, înţepând apa.

Cu mare greutate voia să descânte.

-  Numaidecât nu,

Că se pune pe mine la noapte,

De câte ori descânt, se pune pe mine şi nu mă lasă să dorm

Şi mă-mbolnăvesc eu.

-    Hai, fă, gagă Mărie, că e bolnavă rău mama,

Te roagă ea să-i descânţi,

Că nu mai poate, ţipă de-aseară.

-  E, pentru ea, să fac pentru ea,

Că-mi pare rău de ea. Da' la noapte ţip şi eu.

Şi punea apă-n strachină şi lua frigarea,

Descânta, mai stampară câte-un cărbune,

Da' nu ştiu ce zicea.

-    Du-te, du-i asta, să dea pe la cap pe-acolo

Şi să bea de trei ori din ea.

Veneam acasă, îi dădeam apa aia şi-i trecea.

-    Parcă-mi alină, zicea maica,

Biata gaga Mărie e bună

Şi cum zisă, mă întreba? „Leacu' de la mine să fie."

Ca să aibă leac, nu da sticla cu apă descântată în mână,

O punea jos. Şi nu lua banii din mână.

Îi puneam jos şi banii - lua din ei doar un creiţar –

Şi eu luam sticla.

„Las-o aşa, ca să aibă leac. Ia-o de jos

Şi du-te, muică, cu ea.

Era o femeie frumoasă,

Roşie, roşie.

Spunea: Am avut, mamă, 4 000 de franci

De argint. Ii aveam îngropaţi după

Sobă, că bărbatu-meu era opincar,

Cumpăra opinci de la Craiova şi le

Vindea la Bălceşti, la târgurile alea

La deal. Cum erau şi Mugurel şi Fiu-său, Roncea.

Şi la-nmormântarea fie-mea, fiu-meu,

Gheorghe, a scobit acolo

Şi-a luat toţi banii.

S-a dus cu muierea lui şi-a făcut

Casă pe pământul muierii, pe la Ivănescu

La deal.

Şi a rămas baba singură şi fără bani.

Şi cu nişte dureri în creştet fără leac.

Descânta doar la câte cineva cunoscut,

Nu la lume.

De vivor

Când te dor dinţii, e prăpăd.

Că de la unul se-ntărâtă toţi.

„Nu ţi-ai mai descântat de vivor, de ceva."

Mai multe muieri descântau de vivor,

Da' Cismăroaica descânta ăl mai bine.

Descânta: de fofoloace, de pârţuică,

De gâţe, de cleştile capului, de râgnă, de vânt, de

Ales untul, de dânsele, de răsturnarea făcăturilor

De spălarea urii, de-a aduce taica pe sus.

Şi, bineînţeles, de zgaibă.

Da' cum descânta? întâi te-ntreba.

Ce boli ai mai avut. Ce boli au avut

Părinţii, că astea se moştenesc.

Cum te doare şi unde te doare,

Pe-ăi de ştiu să scrie, îi punea

Să se iscălească pe-o tavă cu nisip,

Să le citească ea caracterul,

Că şi ăsta influenţează boala.

Pe ăi de nu - doar puneau deştul.

Apoi te lua la pipăit,

Şi-abia la urmă începea să turuie.

Vorbea, vorbea, cu nişte vorbe

De nu le-nţelegeai, vorbea,

Până se plictisea boala. Doamne, iartă-mă,

Şi fugea. Ce mai, plecai de la

Ea vindecat.

Vedeai pe câte una cu gogoaşa ochilor umflată,

Cu ochiul ochiului mărit, ca la pisici, noaptea.

Cu turtele măselelor roşii,

Gâmfată la faţă,

O mai prâşnea şi sângele pe nas. Şi se ducea la deal.

Şi mai era şi cocârlită de foame, şontroapă,

Imoasă, cu câte-o hanţă pe ea,

Descheiată, mergând aşa ca hala, răscăiată,

C-o talabă cât stânjenul, călcând prin ştiormine, dacă

Era noroi,

Lovindu-se cu deştele prin bruşi, de era secetă.

-    Un'te duci, gagă?

-    Ei, mi-a pus una cuţitu',

Fir-ar a breazu să fie, fir-ar a-nchilomănitu!

Şi mă duc la Cismăroaia să-mi întoarcă ea cuţitul.

Lovi-o-ar izdatul de netoată!

-    Du-te, gagă, du-te, dacă ţi-a pus aia cuţitul.

Dar dinţii nu te dor, să-ţi descânte de vivor?

-    Lasă, că nu-mi arde mie de vivor acum.

Uitarea

-  Fato, uit. Mă arde-aici

(Arăta în creştet). Venii să-mi daţi şi mie nişte...

Uite, că uitai... nişte... elea.

-    Elea? Care sunt alea?

-    Elea, aşa... îţi vin cam până la genunchi...

-    Mă, ţăruşi? -Nu.

-    Araci de vie?

-    Nu... uite-aşa... (făcea cu mâinile, ca şi când ai rupe ceva)

Să le dau la scroafă.

-    Care dracu de scroafă, mă, că e după Crăciun. N-ai tăiat-o?

-    Am tăiat-o, fată, am tăiat-o.

-    Păi, care?

-    Aia mare. Grăsuna. Că fusei şi luai

O spinare de pârmaci. îi legai cu betele

Şi-i adusei în spinare, să-i mănânce scroafa. Şi-i mancă

-    Fi-ţi-ar scroafa a dracu... Poate vaca...

-    Ei, ei...

-    Şi atunci ce să-ţi dau, mă, foi de porumb?

-    Ei, alea, după alea venii...

Aolelea, săracul om, cum ajunsese!

Mama-i vorbea în vorbă, venise după foi de porumb,

Dar ceilalţi, văzând că nu nimereşte vorba,

Ca stă ca un vinovat la rechizitoriu,

Ca unul care nu-şi nimereşte păcatele la judecata de apoi,

Pufneau în râs... Marioara... Lisandria începeau să râdă.

El nu se supăra, zâmbea şi el şi stătea aşa pierdut în

Sensul vorbelor.

-  Bine, mă... am un braţ de foi, îţi dau.

Zicea mama. Ia spune ce face Măria (nevastă-sa)?

Toţi ciuleau urechile.

-  E rău Măria. I-auzi că să vând grăsuna.

-    Poate vaca.

-    Ei, ei... Mânzata aia... Şi eu ziceam să-mi fac car

Să mă duc eu cu el pe unde ştiu eu... Să car...

-    Să cari pe deavu... Unde să te mai duci? Ce să cari?

Că zicea Măria că de cum ieşi din curte, te pierzi.

Şi-ai fost odată cu vaca în pădure, v-a căutat toată noaptea

Şi dimineaţa vaca venea singură de la deal şi tu de la vale.

-  Am întâlnit-o şi eu pe ţaţa Măria, intervine Marioara,

Lăcrimând de râsul pe care încearcă să-1 înghită.

Zicea: A mai făcut una Niţă.

S-a dus la Craiova şi-a venit cu maşina şi n-a mai cunoscut

Comuna. Şi s-a dus până la Drăgăşani.

Şi acolo 1-a suit altul în maşină şi el a trecut în partea

Ailaltă. S-a oprit în pădure şi-şi căuta casa...

Aşa e, nea Niţă?

-    De, fată... ştiu ce vrea să spună. Şi uit repede, că mă

Arde-aici în genunchi (arăta în creştet),

Toţi râdeau, câţi erau acolo în drum de taină, şi el se uita

La ei cum râdeau. Aşa blând.

Odată trecea la vale. îl opreşte mama

-    Unde fuseşi, mă?

-    Stai să mă mai gândesc. Uite, nu ştiu, uitai.

-    La Torica (fata lui)? -E, e...

Cine ştie ce păcate or fi căzut şi pe capul lui cu

Uitarea asta.

Mumă-sa a fost limpede până a-nchis ochii.

A trăit 96 de ani. Bătrână, o ţinea iarna fără foc.

Şi băgase stupii la ea-n cameră. Vreo doi-trei.

Şi nu putea să-i facă nimeni focul, că ieşeau albinele.

-    Daţi-mi, mă, şi mie foc, că mi-e frig.

Şi n-avea nici saltea, dormea pe blană.

-    Ei, păi ce? Să mai moară, să mai moară.

-    Păi bine, mă, o muri când i s-or isprăvi zilele... Dacă mai are zile?

Tălpăşanca era soră cu Ioncica şi cu Frusina.

Nişte oameni tari.

Ea nici nu se-ncălţa. (Nici Ioncica.)

„Nu mi-e frig, degeră o ţâră, da..." Se-mbrobodea peste cap.

Şi c-o vestuţă de lână pe ea... şi trecea la vale desculţă

Prin zăpadă.

-   Gagă Dină, nu ti-e frig?

-   Nu, degeră o ţâră, dar se-nfierbântă picioarele şi merg.

Aşa erau oamenii atunci. Şi era mai bine, că erau căliţi.

Aşa făcea şi moaşa Anica lui Pătru lui Stan.

Stătea lângă gâşte cu nuiaua în mână, desculţă pe zăpadă.

Nu punea mintean pe ea. În cămaşă şi desculţă,

Dar pe Dina Tălpăşanca, după nouăzeci de ani începuse s-o ajungă frigul.

Nu reumatismul, nu ştia ce e ăla, îi era ei frig în oase.

Şi tocmai atunci fiu-său s-a găsit să-i bage stupii-n odaie.

Nu ştiu ce i-o fi venit, că el era om bun.

Ei, a greşit şi de-aia îl îneacă şi pe el uitarea.

Ca o apă tulbure care a trecut peste el. Şi-l arde în creştet.

-   Ce face, mama ta, mai trăieşte?

-   Fată, să zic că trăieşte... dar nu ştiu de unde s-o iau...

-   Dar dacă mi-o arăţi, ţi-o cunosc...

Într-o noapte, ploua afară şi s-a pomenit

Nevastă-sa fără el.

Iese, îl caută. Şi când se-ntoarce

De prin curte, el sta sub un

Prun. Dezbrăcat. Sta ciuciulit acolo.

-   Ce faci aici?

-   Ei, stau.

L-a dus la ospiciu. Şi după

O săptămână merge fiu-său pe la el -

Era cu urechile mâncate de ăilalţi

Nebuni, îl bătuseră -

Se murdăriseră şi-l spălau cu

Furtunul.

El tremura acolo...

L-au luat acasă.

Doamne, Doamne, zilele astea câte le ai,

Le ai, când nu mai poţi, nu ştii

Cum să scapi de ele.