POETĂ PERSANĂ: RABE’E
„Rabe’e fiica lui Ka’ abu-ul-Ghazdari,
cea mai cunoscută poetă
din întreaga literatură
clasică persană. Despre
numele ei există
în Orient o legendă
despre dragostea
pe care a nutrit-o pentru
sclavul Bektash
şi care a fost prelucrată
de diferiţi poeţi
în decursul a aproape un
mileniu.“
ARGINT ŞI AUR VÂNTUL DIN ROZE...
Argint şi aur vântul din roze, crini, ce
lin
împarte! Slavă ţie, vânt cristalin şi lin.
Cu dalta lui Azar gravuri în ape-ncearcă,
ori vrăjile lui Mani prin vânt se-aţin – ce lin.
Asemeni unui ochi de om se-arată norul,
iar vântul e-ndurare de gând divin – ce lin.
Cum norul prin poiană plângea mărgăritare,
dă veselie vântu-ntre pomi, din plin – ce lin.
Să-şi piardă mintea norul?
Atunci de ce-i dă vântul
pocal de aur, vrând a-l trezi din vin? – ce
lin.
Înmiresmata floare în zori se ruşinează
de clevetiri ce-adie şi taine-nspină, lin.
Oricine înţelege că vântu-mpodobeşte
mireasa: o grădină cu flori de crin, ce lin!
Te miră: dimineaţa e somnul cel mai dulce,
dar vântu-n zori răpune un
trandafir, în chin.
DIN NOU MĂ VĂD LEGATĂ...
Din nou mă văd legată-n al dragostei arcan
şi cât m-am străduit să scap –
a fost în van.
Iubirea e o mare cu ţărmuri nevăzute –
cum crezi că poţi s-o treci, înotător sărman?
Chiar vrei să-ţi duci iubirea până la capăt, totuşi?
Câte necazuri gata să-ţi
placă, de alean!
Urâtul să-l priveşti gândind că-i frumuseţe,
şi miere să socoţi veninul cel mirean.
Te-avânţi, cal nărăvaş – cu cât te zbaţi mai tare
cu-atât mai mult în juru-ţi strângi laţul cel viclean.
UN UGUIT DE PĂSĂRI..
Un uguit de păsări m-a toropit, subţire,
mi-a ascuţit durerea, amara amintire.
Aseară cum gemea o pasăre-ntre ramuri
şi cum plângea, suspine-ntre cântece să-nşire!
„De ce tot plângi, sărmană, în
noaptea-ntunecată,
când stelele sclipesc pe
nevăzute fire?“
„Eu plâng că-s despărţită de
dragul meu, dar spune-mi,
de ce suspini şi tu, deşi eşti lângă mire?
Eu lacrimă de sânge cântând în sunet picur,
tu nu laşi al tău sânge în cânt să se răsfire!“
MĂ BĂNUI ÎN IUBIRE...
Mă bănui în iubire de vicleşug, dar adă
slăvitului din ceruri stăpân, de poţi, dovadă!
În dorul pentru tine nu pot fi răzvrătită,
dar nici credinţa sfântă n-o pot lăsa să scadă!
Rai nu vreau fără tine, dar iad cu tine fie!
Fără de tine-i mierea venin, cu tine,-i nadă.
Nu-ţi lăuda obrazul, frumos – până la urmă
chiar şi Saturn în maldăr de flori va fi să cadă.
Fireşte, nu-i minciună ce zice înţeleptul:
„cine o zi e mândru, a doua zi-i sub
spadă.“
URAREA-MI: DEIE DOMNUL...
Urarea-mi: deie Domnul să afli ce-i iubirea
de-o inimă de piatră, cum însuţi ai în piept.
Să afli ce-i durerea, în patimi să te mistui,
în chinuri să mă preţui, că mult ai fost nedrept.
O, DACĂ TRUPU-AR ŞTI...
O, dacă trupu-ar şti ce inima-mi vesteşte,
o, dacă vestea trupului inima-ar afla,
o, dac-aş fi întreagă, de m-aş salva prin tine!
Dar vai, unde-i minunea ce m-ar scăpa cândva?
SE SPUNE CĂ PE ŢEASTA LUI IOV...
Se spune că pe ţeasta lui Iov cădeau lăcuste
şi toţi în jur păreau de-această ploaie blonzi.
Când pentru el răbdarea s-a scurs, lăcustă de-aur,
pe mine-o muscă fie să cadă – chiar de bronz.
