Marin Sorescu, La Lilieci (Cartea a treia – 1980)

Marin Sorescu, La Lilieci 

(Cartea a treia – 1980)

Budică

-   Ia duceţi-vă, mă, la cucoana Mariţa,

Să mai îmi dea şi mie nişte tutun.

Cucoana Mariţa era bojeria, că el fuma boji.

Ştii, lumea când seceră, pe unde sunt boji,

Lasă bojii aşa, şi aia era cucoana Mariţa care-l servea

Pe Budică. îi aduceau copiii - erau toţi cu vitele pe câmp -

Foile de boji, el le freca în mână vesel.

-   Să-i spui să-mi dea de-ăla mai uscat.

(Alegeam foile să fie mai uscate),

Le lua, le freca în mână şi făcea ţigare,

Avea câte un petec de hârtie la el.

Duminica fuma boji, că tutunul era scump.

Sta cu decoraţiile pe piept şi fuma boji

Din pipă, duminica dintr-o pipă veche, pe care-o tot desfunda cu bontreciu

Decoraţiile erau din război, de la '77. Fusese cu Panduru

(bunicul lui Panduru, îl

Chema, nu ştiu cum îl chema, nu Gheorghe, Dumitru).

Şi mai era unul Patru Tudoran şi unul Mitroi.

Ăştia doi au murit. Aveau un tablou la biserică.

Aşa, două crengi, cum să zic, de stejar, împreunate

Şi cu tricolorul în vârf.

Era cât o icoană. Şi scria

„Petre Tudoran şi Ion Mitroi, morţi pentru patrie".

Nu l-am mai văzut tabloul ăsta, era pus la biserica a veche,

Dacă au dărâmat ei biserica, de pe timpul lui Pazvante,

Ce să mai aibă grijă de-o poză a unor bieţi eroi.

Pe Budică îl chema Ion. (Era bunicul lui Mitrele şi al lui

Coţoarbă - tatăl mumii lui Cotoarbă.)

Mama 1-a mai prins, când era bătrân.

-   Era bătrân, vezi, dar mai putea merge cu vacile

La drumul Vâlcii. Avea o vacă neagră şi una albă. Şi

Spunea povesti, spunea şi de la război, cum au luptat ei.

Ascultau ăi mai mari

Şi pe noi ne trimetea după boji.

Scăpata cu o piatră, cremene „Am o cremene bună!"

Şi cu amnarul.

Iasca o învăluia în cenuşă şi-o fierbea.

Se făcea câlţoasă aşa şi moale. Iasca se cultiva în sălcii...

-   Ia suiţi-vă în sălciile alea mai bătrâne şi luaţi-mi

Pălăria,

Că mi-o duse vântul acolo.

-    Nu e nici o pălărie.

-    Iasca aia! Să mă duc s-o fierb acasă, că mi-o ia altul.

Şi când mergeam pe baltă, Budică ne ruga:

-    Mă, intraţi voi, moşule, colo-n baltă şi băgaţi mâinile-n

-    Nămol

Şi luaţi lipitori.

Şi-i duceau copiii lipitori şi el le punea pe picioare.

Sta cu picioarele-ntinse şi punea lipitorile şi sugeau

Lipitorile

Reumatismul de la '77. (Atunci zicea el că mersese mult târâş, târâş

Prin apă, cu şpanga deasupra, să nu se ude.) Şi sugeau

Lipitorile

Din unchiaş până cădeau pline de sânge...

Alea erau doctoriile lui de reumatism,

Că-l dureau picioarele, că erau umflate.

Lipitorile sunt bune la toate, zicea, nu te costă nimic,

Doar că nu ţin de cald. Ba şi ţin o ţâră.

Fuma boji, se trata cu lipitori

Şi duminica îşi punea cele două decoraţii,

Care-i dădeau dreptul să fumeze boji şi să-şi verse

Sângele pe la baltă.

Gheorghiţa lui Ceapă

Mitru Ceapă şi cu Tufăriş cântau din caval.

Aveau nişte cavale lungi

De trei sferturi de metru,

De-abia ajungeau cu mâinile pe găurile alea.

Durluiau la umbră acasă,

Ori iarna. Atunci stătea Ceapă în pat, culcat, şi le zicea.

Cepoaica, femeia lui Mitru, rânjea şi râjnea. Şi el cânta.

Ea râjnea boabe, să facă mămăligă.

După aia, cântăreţii se opreau şi-şi discutau întâmplările de vară.

-  Mă, când ne duceam pe la Marmizon!

Pe la Grădina Icoanei! Pe la Antim... Care, mă? Colo

La Antim!

Vindeau ceva, cărbuni, avea oraşul cărbuni,

Cu asta mergea capitala atunci, cu fum, ca satul.

Ei, cu cobiliţele cu cărbuni, erau negustori, cărbunari...

Şi la urmă se-ntorceau la vatră, acasă, cu nimic, cu câte-o

Tecşilă după gât, ca Bâţu. Petreceau acolo,

Femeile munceau. Ziceau că au oamenii la Bucureşti

Şi ei veneau cu câte-un caval de-un metru.

Gheorghiţa, femeia lui Ceapă, era vrenică.

O femeie slabă şi cu ochi albaştri.

Dacă mergeai cu ea la muncă, nu te lăsa să pui jos.

O chemam să ne ajute şi nouă. Şi osteneam. Ziceam:

-    Hai, nepoată, să mai stăm jos.

-    Ho, mai dăm aşa până pi colo. Mi-arăta un loc.

Când ajungeam, mai lungea iar. „Ho, că tot mai dăm."

-    Nepoată, ce ţi-a adus nepotu Mihai?

-    Nimic. Păi, nu mi-a adus nimic niciodată.

Lua copiii mici cu ea.

Făcea o ţâră gaură în pământ

Şi-i băga cu fundu-n ea, să nu plece.

Şi la masă îi lua şi pe ei, să le dea mâncare.

Mânca şi-i ţinea şi pe ei în braţe.

Şi odată copilul s-a pişat în strachina cu fasole.

Şi oamenii, câţi erau aşezaţi jos, au început să râdă toţi.

Şi femeia de pusese masa a dat să lapede -

Şi Gheorghiţa a luat strachina:

„Lasă, c-o mănânc eu,

Că mi-e că n-ajunge la oameni

Că mie nu mi-e silă,

Că e copilul meu".

Şi maica (ea avea oameni la secerat, pe Stava)

I-a luat-o din mână, şi-a lepădat-o, a spălat strachina şi-a pus alta.

- Las-o, c-avem mâncare.

Da' cum s-o fi simţit ea de rău, dacă a văzut copilul ei

Că-i făcuse una ca asta!

Aşa munceau femeile ca nişte roabe,

Aduceau lemne cu capul,

Mălaiul îl râjneau,

Că aveau puţini porumbi.

„Mă, râjnii o strachină,

Şi făcui o ţâră mămăligă mai proaspătă.

Asta era muierea lui Ceapă, Gheorghiţa.

Copii, unul a fost Coadă.

Şi altul - ăsta de povestii cu masa -

Era de-o samă cu tata,

A murit pe front, în 1917.

Gogu lu Ceapă. Era un băiat frumos.

Femeile se canoneau mult cu copiii,

Că bărbaţii, când a-nceput să le miroase lor negustoria,

Când a ajuns şi-n Bulzeşti ceva din lumina Bucureştiului,

Unde vii şi te pricopseşti, că nu trebuie să te mai

Încrezi în pământ,

Se duceau făcuţi tâlv la vale,

Vindeau cărbuni prin Dealul Spirii

Şi veneau acasă alicniţi, izâniţi şi tot muierea

Trebuia să le râjnească.

Iar copiii, mai venea câte-un război,

Plecau... şi parcă n-ar fi fost niciodată.

Ambacu

Pui ambacu pe nişte mâini şi picioare,

Fă treabă, munceşte,

Fugi, aleargă!

Toată viaţa alergi cu ele

Şi zici că de ce te dor picioarele.

Moşu zicea aşa.

Avea 88 de ani, îl trăgea Ionică pe mâini.

-    Păi, te dor?

-    Păi, mă dor.

Toată viaţa pui ambacul pe nişte mâini şi nişte picioare.

Ce să facă şi ele, săracele, cât să ţină?

Le vine odată vremea. De an am început s-o târomesc.

Sunt ca oaia aia târsână, slabă şi amărâtă. A intrat scala-n

Oase.

-    Lasă că Sultana are şi ea peste optzeci

Şi merge tatarigă,

Aşa o vezi pe drum, iute, iute, zicea mama,

Care se văita mai rău decât bunicul c-o dor picioarele,

Dar se gândea să-l încurajeze.

-  Ce, că atâta jirfă de viaţă-am făcut! Prea jirfă mare! Ofta.

Zicea că nu-i place, că acum seara-n sat

E o ţipenie de mormânt,

Nu trece nimeni la deal, nimeni la vale,

Nimenea nu cântă...

-    Lasă, tată, că aşa era şi-nainte.

-    E, nu era aşa. Da' şi când era linişte, era bine,

Abia aşteptam să vă culcaţi, ca să scriu.

Fusese logofăt şi-i plăcea să scrie. A-nvăţat carte

Pe nisip, cu învăţătorul Matei Bulzescu.

La urmă - pe hârtie. Scria foarte frumos,

Nişte litere parcă le picta.

Şi de multe ori avea peniţa legată cu aţă de-un surcel

Că tocurile le luau copiii, cele şase fete.

Le căta, dacă nu le găsea,

Lega peniţa de-un surcel Şi ce scris scria!

Acum, uite că-1 dor mâinile.

„Freacă-mă aşa cu gaz, iaca pe-aici pe la-ncheieturi

Mâinile nu se mai aduc,

Nu pot să mai strâng în pumn.

Mi-au ieşit noduri la deşte,

Mă dor când strâng palma.

Picioarele umflate... of, of!"

Mătăuzul

Ciula îşi cârpea basmaua

Cu un petec mare.

Petecul era mai nou şi basmaua mai ieşită. Şi se vedea.

-    N-avusei nici aţă neagră şi dedei şi cu albă.

-    Ce dracu făcuşi, Ioană, aci?

-    Ei, păi, o iau la lemne (Aducea lemne cu capul),

O mai iau cu vacile.

Tata zicea:

-  Uite, fir-ar a deavu, un cap are.

Cât e capul de mare? O palmă. Dacă nici în palma asta

N-are ce pune întreg! Cârpeşte şi baticul!

Când oi vedea muierea cu basmaua cârpită

În cap, dacă n-are ea nici în creştet să pună un petec

Întreg,

Să n-o mai văd, mi se-ntunecă,

Merge ca mătăuzul cu petecul în cap.

Cu capul gol nu se pomenea

O femeie măritată. Era ruşine. Odată ce se mărita

Termina cu capul gol

- Şi punea petecul.

Ameninţarea prunilor

Prunii noştri din Răculeţu nu rodeau,

Înfloreau şi prune nu făceau.

Nişte oameni îl învaţă pe tata:

-    Să te duci să-i mai ameninţi cu securea.

-    Adică, să-i taie? se amesteca Nicolae în vorbă.

El nu ştia obiceiurile vechi.

-    Nu, doar să le-arate aşa securea.

-    Şi ce să zic?

-    „Ori faci prune, ori te tai."

S-a dus tata, într-o dimineaţă,

Şi i-a luat la rând:

-    „Ori faci prune, ori te tai", îl adusese şi pe Nicolae

Şi-l învăţase ce să zică: „Lasă, că face la anul".

Îl ierta, trecea la alt prun:

„Ori faci, ori te tai".

„Lasă-1, că la anul încarci carul."

Era în ajunul Crăciunului.

I-a ameninţat tata pe toţi şi-a plecat cu sufletul uşurat

Da' prune tot n-au făcut.

Iar pe ăia buni, din vale, care dădeau roadă bună,

S-au dus unii într-o noapte şi i-au tăiat.

Lemnul de pruni face cărbuni buni.

Ăştia care aveau de lucru la fierar,

Au tăbărât cu securile. Ce să-i mai ameninţe?

I-au tăiat şi gata.

Am rămas fără pruni deloc.

După vreo trei săptămâni s-a aflat.

A aflat cine a fost, s-a dus la ei: Bine, mă orbeţilor,

Eu îi corconesc şi voi vă bateţi joc?

Ce să le mai facă? Hoţii au pus tagă.

Gânjul

Cei mai înstăriţi îşi făcuseră car de fier.

Era o noutate.

Adică avea osii de fier,

Şi acolo mult fier pe el,

Legate roatele bine.

Făcea: ţaca-ţaca-ţa! când mergea.

Că mai înainte erau de lemn.

Tot din lemn, numai nişte şine pe roate.

Gânjurile erau de ulmi subţiri

(Puieţi de ulmi), tăiaţi şi răsuciţi.

Făceau focul în curte, pârleau la gânjuri

Până se înmuiau ele,

Gânjul e partea de sus a loitrei, de unde se prinde Leuca.

Şi când se încărca prea tare carul,

Se frângea osia.

„Fă, i s-a frânt osia-n deal" -

Veneau acasă şi făceau osii.

Roatele se învârteau greu, vai de vitele alea!

Se rupeau şi urechile proţapului.

Şi rămâneau iar în deal. Inima era tot de lemn.

Zice: „Mi se frânse inima. Plesni acolo pe gura inimei".

Moşul avea car de lemn şi-l tot dregea.

Mereu se rupea ceva. Bleaurile, japiţa,

Şublele loitrei, şuşleţii, ciocâlteul, jiglele, cârceia, crucea

Cârceii, răscolul, obada, de-i zic ăi mai bătrâni

Năplaţul - nimic nu se mai ţinea. Ba se rupeau cuiele, tot

De lemn, ba osia, ba fusul osiei, ba podul osiei, ba stragalia

Ba inima. Şi dregea, dregea în curte.

-   Nu-l dai deavu, să-ţi faci un car de fier, că eşti om avut.

-   Nu, că e bun, nu mi s-a mai rupt din hăl-an!

-   Care hăl-an? sărea maica.

-    An vară, fa!

-    Ce an vară? Alaltăieri e an vară? Nu te-a lăsat colo pe Bisa,

S-a fărâmat, s-a făcut surcele?

Toată lumea are cară de fier, tu te canoneşti breazu.

Nu vezi că s-a făcut împilostrit,

Nu vezi că nu mai ai ce drege?

După aia Moşu s-a-nfuriat,

Şi-a luat şi car nou, şi căruţă,

Mergea ca sucala. Ce car, ce căruţă!

Dar tot îi mai plăcea să dreagă şi la ăl vechi, în curte, când avea timp.

Secerele de os

Spânu secera şi lega la grâu.

Şi pe grâu, ştii, trebuie să te laşi cu genunchiul,

Când faci snopul.

Şi el avea pantalonii rupţi în genunchi.

Şi i-a întors cu turul înainte,

Ca să poată lega. Aşa a venit la loc.

El lega în urmă, după femeile care secerau înainte,

Vorbeau tare, râdeau, cântau. Era frumos la muncă.

Şi la masă, Măria Bălii dă cu ochii de el

Şi i se pare ceva greşit la el. Îi ia sama bine

Şi începe să se-nchine.

-    Mă, tu te uitaşi, mă, azi-dimineaţă

Cum luaşi pantalonii?

-    Păi, cum îi luai, fă, cum îi luai? Se făcea Spânu că nu ştie.

-    Păi, nu vezi, mă, că te-nchiotoraşi la spate?

-    Nu ştiu, că mă sculai de noapte.

-    Nărodule, du-te colo-n vale şi-ntoarce pantalonii,

Că se schimbă vremea,

Se mai pune vreun potop, ne-apucă-aci

Şi tu nici nu poţi fugi aşa cu turu-nainte.

Mă, dacă te trăsneşte cumva,

O să se mire lumea, cum te-a răsucit bubuitura

În pantaloni, de ţi-au venit nasturii la spate,

Ca la muieri.

Era un râs!...

Spânu, serios, se uita pe el

-  Da' ce-au pantalonii mei, că eu aşa-i port demult

Şi n-am observat nimic.

Şi Ana, fata lui, îi ia apărarea:

-  Mărie, păi să lege snopii,

Că se lasă cu genunchii colo şi-l înţeapă cornecii.

Dar Măria nu-l slăbea deloc.

Sta cu mâinile-n şolduri şi se minuna:

-  Ia uitaţi-vă voi la ăsta! Păi, bine, mă nărodule...

Aşa era la secerat, distracţie,

Orice întâmplare era bună de râs.

Femeile, cum mergeau aşa cocoşate, ca secerile din mâna

Ore întregi,

Că nu ştiai, seceră cu secera ori cu ele însele

Sunt nişte secere sticloase, de oase,

La masă se mai destindeau o ţâră.

-    Spânule, când oi muri, să vii să-mi duci sfeşnicul,

Că ţi-am făcut prosop frumos

Cu podul Jiului cusut.

Da' vezi cum te îmbraci,

Că-mi întorci procestiunea-ndărăt,

Dacă-mi vii tot aşa cu turu-nainte...

-    Lasă, fă, când o să fii moartă, nu te mai uiţi tu acolo,

La nădragii mei...

Tu te uiţi în sus şi numeri stelele

În continuare, de unde-ai rămâne-n ziua aia

Cu număratul.

-    Păi, de ce să le ţin eu socoteală, mă,

Nu sunt socotite?

-    Ba sunt, da' fiecare trebuie s-o ia

De la început, să vadă că lipseşte una.

Şi „Leatul" - aşa-i zicea ea lui Spânu: „Leatule",

S-a ţinut de cuvânt, i-a dus sfeşnicul.

(El şi cu Măriniţă, cum or fi împărţit podul Jiului

De pe prosop nu ştiu!)

Au găsit-o moartă, după vreo trei zile.

Era cu lampa aprinsă, cu mâna atârnată

Şi cu ochii deschişi la lampă.

Şi nişte găini, care dormeau cu ea,

Săreau pe geam în sus, râcâiau cu ghearele să iasă.

Speriate de linişte.

Spunea ea: „Pe mine mă găsiţi moartă,

Că n-are cine veni la mine.

Da' eu seara, dacă mi-e rău,

Mă dau jos din pat şi mă primenesc,

Mă gătesc de moarte.

Dau lampa mică şi-o las aprinsă, să fie lumânare".

Cât steiul

Coadă al lui Ceapă a luat într-o zi la păscut vacile unchieşului

Ion Stanciu (care-i era unchi). Asta se cam ţinea de

Drăcii, Coadă ăsta. Se ţinea de zgoande. Le-a prins pe câmp,

Le-a legat şi le-a ascuţit coarnele cu briciul.

Seara le-a adus acasă, cu coarnele ca andrelele.

I le bagă în curte.

-    Ţi-adusei vacile, unchiule. (N-a spus că sunt ciungărâte.)

-    Bine, mă, îţi mulţumesc, da' nu mai vii şi tu încoa'

Să-ţi dau un ou?

-    Nu mai viu, că mă strigă mama.

Abia când a văzut ăl unchiaş coarnele vacilor aşa:

„Fir-ai al iacacui de hoţ, ce-mi făcuşi tu mie!"

Da' ăla se dusese, fugise. Acum vacile împungeau toate elea prin curte.

Găini, raţe, oi,

A ţinut muierea de vaci şi le-a retezat el coarnele

Cu fierăstrăul.

Au mai stat vreo două zile, l-a chemat cu vacile.

Copilul lui Ceapă era curios că nu-i zice

Unchi-su nimic. Vede coarnele tăiate şi tace şi el. „Ei, a uitat."

Şi moşul se opreşte lângă o crăpătură:

-    Mă, Costiţă, vino-ncoace că intră un cârstei

In gaura asta.

Bagă mâna tu, să-1 iei. Uite-aici, bagă repede mâna!

Şi-i arată locul cu un furcel, pe care-l

Avea în mână, în loc de ciomag.

Copilul repede, să prindă cârsteiul.

Se apleacă, se uită-n gaură şi moşul haţ! cu furcelul

I-l propteşte după gât şi-1 prinde cu gura-n pământ.

Şi-l judecă:

-    E, fir-ai iacacui, ce-ai avut cu vacile mele?

-    Că nu io, că nu ştiu cine le-a prins în pădure...

(Cine să le prindă? Draci!)

S-a smucit şi-a scăpat, dar l-a trecut o ţâră năduşala

Când s-a văzut el prins de gât cu furcelul,

Ca în jug şi băgat cu nasul în crăpătură.

Ş-i era frică să nu sară şi cârsteiul să-1 muşte de nas.

A zis şi Stanciu că s-a răzbunat.

Da' copilul vine odată pe la el,

ÎI strigă şi când se apropie moşul, sparie un porc care

Era în prispă, fuge porcul şi-l ia pe moş călare.

-  Iu, fir-ar iacacui, te ţâi de câra mea,

Să mă omori.

Şi i-a mai făcut Costică al lui Coadă al lui Ceapă una:

Moşul creştea raţe.

Şi băiatul vine c-o undiţă şi pune boabe de porumb în ea.

Balta era di la deal de casă. Şi aruncă undiţa în apă.

Sta liniştit pe mal. Raţa se repezea la bob

Şi el doar o trăgea...

Aşa i-a pescuit vreo cinci-şase,

Nu să le mănânce, unele mai scăpau vii,

Aşa, de plăcerea necazului moşului.

-  Bine, mă, de-aia mă canonesc eu cu ele,

Le toc vrej şi le mestec şi cu câte-o troacă de nisip,

Ca să le ţâie de foame, ca să mi le tragi tu din baltă

Cu bobul? Jap! cu ciomagul după el.

Dar ăla, sprinten, Era departe. Aşa era

Coadă al lui Ceapă când era mic

Numai năsărâmbe făcea, mai ales cu unchi-su Stanciu.

Vâlnicul de lână

Începuseră să se năstimească poamele.

Când se scutură florile se năstimesc poamele,

„Iete cum se năstimiră porumbele", zicea Moşu Patru.

Iarba se ivise e-he demult, la faţa pământului.

Stăteam pe ciuci în grădină, să văd cum se iveşte

La faţa pământului fasolea. Ea iese cu bobul în cap.

Inima aia se face în jos şi bobul se sparge şi iese cu el în cap.

Mariţa de la Moară trecea c-o hâţă de vite

Şi-o landră de câini după ea.

Şi ea cu chitara pe după cap.

Şi-atunci plecam şi noi cu vacile pe

Dos,

Pe unde nu ajungea niciodată soarele şi era zăpadă

Până târziu, prin văgăuni, dar mai vedeai şi iarbă

Şi mai încolo, în Vâlceaua lui Niţă, dam de Moşul Patru,

Cu boii lui mari cât malul, cine îndrăznea să dea boii

Să se apuce cu ai lui?

Dar erau blânzi, nu se luau după ai noştri, nu-i scrijiiau.

Şi-l tot miglişam să ne spună poveşti.

Nu trebuia să-l rogi mult.

Mă, neamul nostru e mare.

Străbunica noastră, o chema

Sora, era frumoasă

Şi mocanii treceau de la Sibiu cu oile, se duceau

La Dunăre.

Erau păduri, pe-aici, nu erau locurile muncite.

Şi coborau din munte vara la câmpie.

Şi un cioban de la Alun s-a îndrăgostit de fata asta

Sora

Şi trecea un popă şi i-a cununat sub

Gârniţa frumoasă,

Ea era îmbrăcată cu vâlnic de lână, cămaşă cusută cu arnici,

Opinci în picioare,

Şi ciobanul, îl chema Radu,

A făcut casa aci.

Au făcut copii şi i-au numit după ea.

El avea un frate acolo la Alun, care era sterp.

Şi le trimetea vorbă, să se ducă nepoţii, să le treacă muntele

Moştenire.

-    Cum, avem noi un munte al nostru? ne înfierbântam noi.

-    Aveam, dar staţi să vedeţi. Moşu Patru ofta.

-    Ce să vedem... uite-i colo... că tocmai se zăresc, Care din ei?

-    Ho, staţi să vă spun, că muntele nu se mută din loc,

Da' nu mai e al nostru, că

L-a dat ăla la neşte nepoţi de buric.

Au luat ăia mireazul şi gata.

Bunicii mei, oameni îndărătnici, de!

A deavu ţâcă de oameni, moi.

Le-a trimis vorbă să se ducă, le-a trimis, până

N-a mai putut. Au şi plecat de mai multe ori...

Şi se punea ploaia, ori vreo ninsoare şi se-ntorceau.

Şi-atunci sterpul a dat moşia la nişte nepoţi de buric,

(Copii moşiţi de el).

Când s-au mai dus ei, mai încoa, unchiaşul murise

Şi pământul îl dedese.

-    Cu munte cu tot? - Cu.

-    Şi voi... un străbunic de-al babei voastre

Era de la mare. ÎI chema Matei.

Era marchidan. Venea cu cămila cu mărfuri, pânzeturi,

Barişe de-mpropozit aşa, un fel de batice.

Şi s-a dat în vorbă cu fata lui Drăghicioiu.

Şi ăsta n-a vrut să i-o dea.

Şi la urmă el s-a dus şi-a venit c-o pereche de desagi

Cu aur. Şi-a făcut casă aici şi-a cumpărat pământ mult

Cu aurul ăla.

Asta e obârşia babei voastre, Măria Ciucă.

-    Şi-a moşului Ion Bălan?

-    Păi, nu vă spusei? De la munte... Uite cum s-a-ntâlnit muntele cu marea,

Mă gândeam, alergând să-ntorc boii, care intraseră

În grâul lui nea Miai. Ş-atâta ar fi trebuit,

Să mă prindă Tropănel c-au luat boii o gură de grâu.

Să crezi, să nu crezi poveştile lui moş Patru?

O bază, cât de cât, tot trebuie să aibă şi vorbele

Unui bătrân, doar nu le scornise el,

Aşa le auzise din vechime.

Bizadeaua

Ce-mi staţi ca nişte bizadele aci-n drum, cu mâinile-n

Şolduri?

Bă, bizadea! Bizadeaua dracului! Bă, puţă!

De obicei copiii erau bizadele,

Noi care îi încurcam pe cei mai mari,

Şedeam în picioarele oamenilor.

„Să pună mâna să lucreze - auzeam -

Să pună turul la tânjală, că aici e de tras!

Da' cine cred ei că sunt, să nu facă nimic?

Asta o spunea Cătălina lui Ioane la ai ei.

Avea vreo 15, un pluton întreg,

Şi i se părea că mănâncă mult.

Ce să mănânce, că rar apucau să se sature.

-  Bă, gămane!

Altul era marda. „Marda dată ninciu!"

Şi dacă unul nu lua lingura repede din strachină

I se părea că e moale, nu e nimic de capul lui.

-  Ce te linciureşti aci?