Marin Sorescu, La Lilieci (Cartea a treia – 1980)

Marin Sorescu, La Lilieci 

(Cartea a treia – 1980) 

Visele mamei

I

–Ce visaşi, mamă?

– Mă, visai că aram peste Răculeţu.

De la părul ăla-n deal. De la hoaga aia-n deal.

Cu Marioara.

Eram încălţată-n opinci. Marioara, desculţă.

Şi mă descălţai eu de opinci şi-i detei ei opincile.

Ce mai alergam, Doamne, Doamne! O bucată de turtă luam.

Fir-ar al dracului, în fiecare noapte visez că ar.

II

– Ce-ai visat, mamă?

– Ce să visez, băiete, c-am dormit obială.

Parcă nişte pui, nişte oi.

III

– Ce-ai visat, mamă?

– Visai că aram pe Dobreţ,

Pe la lunca noastră. Şi când mă uit

Patru peri retezaţi.

Mă - Ninoiu - zic, a fost ieri

Cu carul cu lemne şi el a tăiat perii.

Da' ce făcea cu ăle crecuţe?

Că erau tineri.

Toată noaptea m-am vârcolit.

IV

– Ce-ai visat, mamă?

– Mă, ştii tu pe cine-o visai?

O visai pe mama. O durea capul. Şi-a-nvăţat-o cineva

Să se lege cu foi de varză la cap.

Pusă pe cap şi legată, aşa.

Era o iarnă de scăpărau stelele de ger.

Şi vine un om, Ilie al moaşei Riţa,

Frate cu Dina: Vedeţi că auzii

O vorbă, c-or să vă fure calul la noapte.

Aveam un cal roşu, bun, roşu.

ÎI chema „Roşu". Şi ea a stat

Pe prispă, aşa legată la cap.

Vede doi oameni în drum,

În dreptul prunilor, unde era

Împiedicat calul. Se uitau în vale,

Tăinuiau. Ceva i-a dat în gând.

M-a trimis să-l chem pe tata de la

Primărie. După aia vine şi ea după mine.

Până să ne-ntoarcem - îl luaseră.

Asta am visat eu toată noaptea.

O-ntâmplare care a fost acum 70 de ani.

C-a fost chiar aşa.

Tata, văzând c-a dispărut Roşu,

L-a tocmit pe Dinică, un om gras şi-nspiţat: „Mă, nea Dinică,

Mă, cauţi calul.

Uite-ţi dau atâţia poli de argint."

-  Să văd.

Da' de unde, că Dinică-1 furase, îl şi

Trecuse Oltul. Dacă apucau să-i

Treacă Oltul, era ca şi când ar fi fost în altă ţară.

Şi mama a rămas de-atunci cu dor în

Cap - stătuse legată cu varză acră, rece,

Pe gerul ăla - era ger, nu ca acum! I se scufundase

În moalele capului.

Dinică era nărăvit la hoţii.

A furat după aia şi boii lui Nistor,

L-au prins şi l-au închis la Bucovăţ,

La-nchisoare. Şi s-a surpat închisoarea pe ei...

Iete! cât e de-atunci! De-astea visez

Eu noaptea. Ce-a fost săptămâna trecută nici nu-mi

Aduc aminte.

Grapa

Găeanu avea două fete.

Şi şaizeci de stânjeni de pământ.

Una tocmai se măritase, luase un băiat din Băzgărăi.

Cum o chema, o chema... vă spun eu mai încolo.

Şi tatăl ei, de, socru!... S-a dus şi el în satul

Ginerelui,

Cu oameni, cu nunta, cum e obiceiul.

Erau Sandu lu Cină, Bujnigă, cine-o fi mai fost?

Mulţi, cum se face.

Socrii le ies în cale, îi primesc cu plosca,

Îi poftesc în curte. Şi odată se reped

Câţiva inşi, îi leagă pe Găeanu şi pe nevastă-sa

Şi-i aruncă pe-o grapă de mărăcini.

Era pregătită, în curte, cu boii înjugaţi,

Numai ce aşteptau părinţii fetii, luni dimineaţa,

Luni după nuntă.

Dau bici la boi şi mână prin sat!

Intrau mărăcinii în ei, săracii.

Ieşea lumea la poartă, să vadă panorama.

Şi ei gătiţi ca de petrecere, cu cocarde pe piept

Şi legaţi şi traşi pe grapă.

Ea ţipa, bărbatu-su înjura, ăia pe margine râdeau,

Îşi dădeau coate, ori îi căinau.

– Tu ai ştiut, fă, că e râsuită... dumnezeii tăi de muiere!

Fir-aţi ale dracu cu neamul vostru de curve!

Zicea Găeanu.

– De unde să ştiu, mă, de unde să ştiu?

Plângea nevastă-sa. „Ce, acum fetele mai spun când se culcă

Şi când se scoală? Draci!"

Aşa era obiceiul la Băzgărăi - şi uite că ăştia-l respectau –

Dacă mireasa nu era nencepută, după noaptea nunţii

Când se ierta greşeala, pătimeau bieţii părinţi.

Erau târâţi pe mărăcini şi făcuţi de râsul lumii,

Că n-au ştiut să-şi păzească fata.

Grapa era de mărăcini, cum spusei. Se tăiau din cei lungi,

Se legau la capete şi numai bine nu se stătea pe ea.

Da' înainte de a-i sui, i-au cinstit ăia, uitasem,

Cu ţuică de prune cu cărbuni... - Bă, ce deavu are ţuica asta?

Parcă e neagră... a zis Găeanu.

– Cuscre, greşirăţi butoiul...

– Nu greşirăm neam, asta e ţuica de cinste.

Le-au pus şi piepteni pe masă, râsu lumii...

– Niţo, înhamă caii şi aidi! (Găeanu când s-a văzut liber.)

– Hai, bă, fir-ar ai păcatelor, văzuşi ce ne făcură? Zice şi Buşnigă.

Fi-ţi-ar năroada a dracului. Şi-au zburat acasă cu căruţele.

Şi-au venit acasă

Plini de cinste, săracii.

Găeanca, o femeie grasă şi frumoasă, al ei era pământul.

A venit şi Saveta pe jos, a doua zi.

Era urâtă şi zbârcită, mireasa,

Că nu se măritase, s-o ia Lache Ştefănescu.

Şi Lache n-a luat-o.

Avea o fântână la poartă şi Lache se ducea

Şi scârţâia cumpăna fântânii, când o chema pe ea.

Asta le era vorba. I-a umplut biba, i-a stricat mişina.

Cum să mai fie după atâta scârţâit?

Aflaseră şi copiii. Şi toată noaptea,

Care cum se trezea, ori îl durea burta,

Se ducea şi scârţâia cumpăna aia.

Stătea biata Lisaveta numai pe-afară.

Batjocorit, tatăl a dezmoştenit-o. I-a făcut vrerea

Celeilalte fete.

Şi Saveta a stat pe la Pătru vreo şapte ani, la urmă

Pe la Ioanca, mătuşe-sa.

Nu s-a mai măritat. După ce că era bătrână şi urâtă

Şi fără nimic - cine s-o mai ia?

Da' cât i-a fost ăluia de rău, lui Dumitru,

De-a dezmoştenit-o!

Băzgărăii sunt de la Picături la vale. Nu le-a mers cu Bulzeştiul.

Păi, cu noi se pun ei? Ce, eram nebuni să le dăm crudităţi,

Să se strice la burtă?

Zicea câte una mai rea de gură despre Saveta:

Ferească Dumnezeu să nu-i treacă

Vreo pisică printre picioare, noaptea,

Că mai naşte şi-un copil cu căiţe...

Şi copilul ăla se face strigoi

Şi căşunează pe populaţie.

Om dichiu

Titică se uită la mâini şi zice:

– Mă, ce-au lucrat mâinile astea!

Bâlvani, nu stemnici,

Lemne de-alea groase!

Iar Cioană, că mă-ntâlnii adineaori cu el,

Stă şi-şi păzeşte nevasta.

Asta e treaba lui.

A, e dichiu de muieri şi copii!

Muierea - n-o lasă să ducă baniţa-n cap,

La moară: „Mă, când dă omul să-i ia baniţa din cap,

Îi pune mâna şi pe burtă".

Ea trebuia să prăşească porumbii

Şi-a tocmit el şi-o femeie bătrână

Cu 25 de lei pe zi, să stea lângă ea.

Şedea aia ciucită şi-o păzea cum munceşte,

Să nu vină vreun bărbat să vorbească cu Lindra lui.

Când o întreabă vreun om de vorbă

Ea stă cu capu-n jos -

Nu se uită la el, să nu-i întâlnească privirea.

Zicea al lui Găgeatu, care-i cam plăcea de ea

Şi n-apuca de ani de zile

Să-i răspundă aia la „Bună ziua":

– Să nu pot eu să mă uit în ochii

Femeii care-mi place!

Găgeatu avea igrasie-n casă,

De-i putrezea patul -

Şi voia să se mai culce-acolo şi cu muierea altuia,

În loc să se-apuce să scoată igrasia!

Biblioteca

Nea Miai - hârtii n-avea în casă,

Decât livretul de armată şi somaţiile de fonceri.

Le ţinea la grindă. Avea o policioară,

Acolo le punea el bine, le lega c-o aţă

Şi le agăţa acolo.

Când venea perceptorul, căuta acolo.

-    Astea sunt toate! Staţi aci, că eu am plătit!

Ii arăta teancul de somaţii -

-    Astea nu sunt c-ai plătit, astea sunt ca să plăteşti.

-    Păi, cum aşa? Hârtiile astea nu-nseamnă nimic?

-    Ba asta-nseamnă, că să mai dai.

Nu ştia carte.

-    De ce n-ai învăţat carte, nea Miai? îl întrebam.

-    Dacă n-am avut şi eu tată, să mă dea la şcoală!

Băla mă ţinea să văd de vite.

Ce să facă şi ea, că avea şase copii, de două mâini.

Şi bărbaţii muriseră amândoi.

(Cam trei ţinuse, că Dandin murise mai pe urmă.)

-  E, şi Dandin ăsta - (zicea nea Miai) Un nărod! Pe urmă-a orbit.

Slugă pe la Graure, după aia la popa.

I-a dat 12 poli, c-a slujit un an. 12 poli de argint.

Şi-a cumpărat şi-a făcut şi el casă

(Unde sta acum nea Florea).

O auzeam pe ţaţa Măria, bombănind, când era supărată pe bărbatu-su.

-  Tica meu a slujit orb la popa

Şi-a făcut casa asta

Tu n-ai făcut nimic! Nimic n-ai făcut...

Spunea mai tare. Tu auzi, mă?

Nea Florea tăcea. Ori n-auzea, ori se făcea că n-aude.

Cunoştea el vivartul ăsta.

-    Taci, că ştii că e cu cribdă - nu se lăsa ţaţa Maria.

-    Cribda cui te-a făcut, ori vrei să te ciufui? Te ciozmăţesc!

Te fac bucăţi, auzi! răbufnea el.

Alţii, tot aşa n-au hârtii. Doar

Cărţile de cetire. Şi rup foi din ele,

Când le trebuie să-nvelească.

„E, de-ale copiilor! Ce mai fac cu ele,

C-au învăţat."

Plângeau copiii când le rupeau foile:

-    Mamă, ce faci?

-    Dă-le-ncolo, mă, că rupsei şi eu doar două.

Ce stai aşa-mbonţat ca o mireasă.

Şi nea Florea are, tot aşa, livretul

Şi nişte bilete, să se ducă să plătească garda.

(El foncere ce să plătească,

Dacă n-are nici o palmă de pământ!)

Asta era biblioteca lui nea Miai

Şi a lui nea Florea.

Lumânarea

S-a dus şi-a luat lampa

Şi-a stat aşa cu ea-n mână, la marginea patului.

– Ce faci, mă, cu ea? l-a întrebat Ioana.

El n-a mai răspuns.

Dacă-a văzut aşa s-a dus să Anunţe pe Mitru.

Şi cum au venit

El murise, cu lampa pe piept. Aprinsă. Aşa a murit Pandurii.

De ce-or fi vrând oamenii să moară

Cu lumină?

Nae Banţa îi spunea unei vecine:

– Fină, să nu uitaţi lumânarea,

Să mă lăsaţi pe întuneric.

Să-mi puneţi lumânarea, să mori

Şi eu cu lumânare.

Hainele - nu mă puteţi îmbrăca,

Sunt greu. Să mi le puneţi pe piept.

Da' lumânarea s-o am în mână.

Şi aşa a fost.

– Naşule, uite-o, lumânarea...

Şi a dat din cap, că e bine.

Din cinci două

Culegeau oamenii porumbii. Ori când făceau cârstăţile:

Făceau cinci la un loc, cinci la un loc.

Venea proprietarul şi-şi

Lua două grămezi, ori cârstăţi,

Din cinci. Şi la urmă luă ăl de muncise ăle trei.

Lua albia-n car, când pleca la-mpărţit porumbii.

Să-mpartă cu albia.

Şi tata, când îi zicea mama: „Nu mai cumpăra pământ..."

(Că şi-ar fi făcut şi ea ţoale): „Nu, că să-l mai cumpărăm

Şi pe ăla. Tu nu vezi c-avem copii mulţi,

Şi să-şi aibă şi ei bucata lor de pământ,

Să nu-i mai văd ca pe Florea cu albia-n car.

La ce să mă mai duc la ei, dacă ei n-au, săraci.

Da' aşa, ştiu că le-am cumpărat şi eu.

Şi să-şi bage în pământul lor, în magazia lor".

Când era bolnav, a venit Moşu, trecea la Craiova.

– Mă, ce să-ţi aduc de la Craiova?

– Parcă mi-e mai bine. Să-mi aduci o sticlă de braga.

– Mă, poate bere.

– Nu, braga.

Şi s-a dus. Şi seara se-ntorcea cu sticla.

Şi-l întâlneşte pe-al Cicăi Luţii, de era perceptor.

– Nea Gheorghe, muri Fănică.

– Cum, mă, vorbii cu el azi-dimineaţă!

– Muri, muri.

Povesteşte mama:

– Şi nici blane de tron n-avea, că la vârsta lui

Cine se gândea la tron!

Pe-ale Mitruţii lui Drăgan le-am luat (aia de se jelea-n drum),

Ea le ţinea de moarte.

(După aia s-a dus Moşu şi le-a cumpărat

Şi i le-a dat.) La moartea babii-tii, tot aşa, n-avea blane.

Le-au luat pe ale Măriei lui Niţă

(Muma lui Mitru). Mie să-mi faceţi tron, să-1 ştiu eu

Colo pus bine, să nu umblaţi atunci după blane.

Şi de-aia voia tata să ne ia pământ,

Ca să nu muncim în dijmă pe la alţii

Şi să umblăm cu baniţa în car, ca bietul nea Florea.

Ioniţă Simion

Fir-ar ai deavu! Nişte năroji. Vin să-mi pălăie mie aci.

Ioana lui Gheorghe Prăzaru nu putea să-i sufere.

Pe ăi de vorbeau mult. Veneau şi se puneau la taifas,

Pălăiau întruna. Nişte vorbe de doi bani.

Bărbatu-său era notar şi oamenii mai veneau şi pe la el

Pe-acasă, să le scrie câte-un act.

Şi ei uitau să mai plece.

Ioana ieşea afară şi-o vedea pe Burticioaia.

– Nu poci să stau în casă, că e cutare pe la mine.

– Ăla? A, un pacearât de-ţi dai mucii pe el.

Urât, izânit, rău îmbrăcat, un pacearât.

Mai bine stai dumneata aci la aer,

Că i-auzi cum se otrăţesc alea.

– Care?

Se certau două vecine, la gard. Una zicea tare ceva,

Şi ailaltă răspundea şi mai tare.

Şi la urmă prima întorcea vorba şi mai tare... Se otrăţâră.

– Dar din ce se luară?

– Nişte harţabale. Umblă harţabale de colo-colo

Şi la urmă încep să-şi strige.

Ba cutare e îmbonţată şi pe mine.

Stă îmbonţată, împofilată când mă vede, nu zice nici bună ziua,

Întoarce capul.

Şi Burticioaia era cam fleară. Ioana n-avea timp s-o

Asculte nici pe ea.

Striga fetele de la fântână,

– Ce zici de asta, cum să le fie fetelor urât?

Copii de cinci-şase ani, care se frecau cu nisip pe picioare,

În jgheab, unde curgea apa, se juveneau cu nisip, să se

Albească.

– Frichiniţi-vă mai puţin şi veniţi acasă.

Ce vă popândirăţi acolo? Vă duserăţi să vă popândiţi!

– Acuşi, acuşi, ziceau ele. Mai văzuşi! Se mai linciureau un ceas.

O lăsa pe Burticioaia să se distreze, ascultând cum

Se otrăţesc alea.

Striga oile: Pşuicăle! Pşuicăle! le da să lingă sare,

Şi intra la vatră, la oale.

Plecau musafirii. Puneau masa şi seara, când să se culce

Şi ea, apărea vărul Simion.

Era văduv. în amurgit n-avea cu cine să mai schimbe şi el o

Vorbă,

Punea un sac pe cal, încăleca şi venea pe la rude.

– Gheorghe e aci, cumnată?

– E prin curte (ori e dus, cum se nimerea). Intră-n casă.

El lega calul la poartă şi intra.

Şedea pe pat, proptea ciomagul în bărbie,

Şi cu capul ălălalt în duşumea, spunea câteva vorbe

Şi adormea... începea să horcăie.

–         Cumnate, pune, mă, capul colea şi dă-te cu picioarele

Pe un scaun (că era plin de noroi pe opinci,

Toamna erau noroaie mari).

– Nu, că nu sunt ostenit. Da' vărul Gheorghe când o veni?

– Plecă la deal cu nişte oameni.

– Îl mai aştept.

Ioana culca fetele şi-ncepea să lucreze ceva la lampă.

Simion sta aşa cu capul proptit în ciomag şi sforăia.

Din când în când, se trezea şi mai zicea şi el câte ceva:

– Cumnată, are Traşcă ăsta nişte fete! Nişte haiduce!

Fir-ar ale păcatelor, dorm prin cimitir. Nu le e urât.

E o căsoaie la cimitir. Dacă le-apucă noaptea pe deal, ori

Le ceartă Traşcă, ele dorm acolo.

– Păi, că seamănă cu mă-sa, cu cin' să semene?

Ce zici că mi-a spus Ioana lu Traşcă săptămâna trecută?

– Ce?

„Am pierdut, gagă, caii, odată. Şi eram cu Ioncica asta mică,

Ce să fac? Dacă se-ntorcea omul şi nu găsea caii în curte,

Mă omora. Am luat, gagă, fata-n braţe, după ce-a răsărit luna

Şi-am apucat-o în vale. Sui dealurile, coboară pe vâlcele,

Până-n matca Dobreţului, până la fântâna lui Graure.

Acolo i-am găsit. Acolo ajunseseră, fir-ar ei ai deavu!

Şi cum să-ncalec acum, că aveam fata-n braţe. Mi-a dat în

Gând.

Am tras sânul mare la cămaşă, cămaşa ţeapănă de bumbac,

M-am strâns bine cu brâul, şi-am băgat fata-n sân.

M-am suit Pe jgheab, la urmă pe chei şi-am încălecat pe cal.

Şi pe-ălălalt

L-am mânat aşa. Şi-am luat-o pe dealul Săculeştilor, am

Coborât la coasta mare şi-am ajuns acasă."

– Ce zici de asta, cum să le fie fetelor urât?

Ioniţă Simion nu zicea nimic. Sforăia.

Ioana dă din mână a pagubă. Continuă năduful alei lui Traşcă

„Că omul meu era rău,

Mumă, era rău! Venea de la cârciumă, şi nu găsea o vită, un

Cal ceva, nu mai stam noi în casă".

Se aude troncănind în prispă. Intră şi Gheorghe.

– Tu cu cine vorbeşti, fa?

– Să zic că vorbesc cu vărul Ioniţă? parcă aş minţi.

– A, aci erai, vere?

– Aici, vere Gheorghe. Zisei să mai vin şi eu la taină, că

Acasă mi-e urât.

– Ei, păi să mai stăm de vorbă, că bine zici.

– Mă, are Traşcă ăsta nişte fete, nişte haiduce.

Mă, dorm prin Cimitire! Gica şi cu Ioncica.

(Ajuns aici, vărul Ioniţă îşi Potrivea bine bărbia în ciomag şi... ăăă! hârr!)

– De, fir-ar anchilomănit! făcea Ioana. De ce n-o fi stând el

Să-şi horcăne în casa lui?

– Taci, fa, că e şi el singur, e dorit de vorbă.

– Da' fetele dorm?

– Dorm.

– Niscai calcavuri mâncară?

– Nu, că fură cuminţi.

Ioniţă sălta capul, învârtea ciomagul în mână de vreo

Două ori, se ridica şi pleca. Se auzea calul tropăind la vale.

– Vine să doarmă-n ciomag colea. De ce n-o fi stând el

Acasă?

Ioana lui Traşcă

Să strângi, mumă, să strângi,

Zicea Ioana lui Traşcă.

Să strângi vara, ca să ai iarna.

Dacă dai peste nişte ceapă,

Ia şi tu o poală şi pune-o-n pod

Pentru iarnă – ca să ai.

– Păi, de la oameni?

– Păi, de la oameni, că e pământul

Lui Dumnezeu.

Dacă vezi un dovlete, ia-l mumă,

Că-ţi prinde bine, că-l dai la porc.

Vezi printr-un loc fasole,

Culege-o, mamă, că-ţi trebuie.

De, păcătoasa, că nu era săracă.

Aşa era firea lor –

Neamul ei era cam strângător.

A încherbat şi-asta 92 de ani.

A avut multe fete: una Mariţa, una

Mitra, una Georgeta,

Cica de l-a luat pe Lache,

Ioncica de l-a ţinut pe Gorie,

Cinci.

Chişu şi holera

Când s-a declarat holera, în 1913 (că dacă nu se declara

De la primărie, ca pacea ori războiul, lumea nu credea).

S-a făcut o carantină la Cretan la deal.

Şi-i strângeau pe-ăi de mureau.

Bunica ţinea fetele la vale şi le dădea pâine prăjită

(Ăsta era medicamentul)

Şi le mai dădea cu aţâfelnic pe la nas.

Vine un doctor moldovean. Şi Chişu era gardian.

Se duce în faţa trăsurii şi ţine postava cu grăunţe,

Să mănânce caii.

Şi s-a pomenit lumea c-a picat jos, lat, în faţa cailor.

S-a zbătut o ţâră, s-a umplut de ovăz prin barbă.

L-au ridicat şi l-au dus în vale în paie.

La urmă l-au dus acasă. Seara a murit.

Asta a fost vara.

Toamna a venit un tifos. A murit Riţa, mama lui Dinu,

Apoi au murit Ştefănescu, Petria şi câţi alţii.

Cam de prin 1900 a început răul în Bulzeşti.

Tot felul de boli care secerau. Scarlatina, anchină,

Mai multe soiuri de bubate - vara, indigestii, sau ce-or fi fost,

Mureau şi copii şi oameni în toată firea de la o margine.

Satul încerca să se împotrivească

Ba cu câte-un descântec (asta înainte de grijanie,

Când nu mai aşteptai decât o minune, fie de la Dumnezeu,

Fie de la Ucigă-1 toaca), ba cu te miri ce leacuri.

La răceală se dădea păsat cu undelemn sau untură,

ÎI beai fierbinte.

Sau ţi se punea la gât mămăligă fierbinte, încinsă într-un

Prosop şi stropită cu gaz.

Mai înainte, ziceau ăi bătrâni că aveau leac la toate,

Da' nu ştiu de ce, cum a-nceput veacul ăsta, fir-ar al

Dracului,

Cum n-a mai prins nici un leac băbesc.

Că ieşiseră microbi noi, boli neştiute, care unde se-ncuibau

Coseau.

– Bă, sutarul ăsta se anunţă cu sfârşitul lumii, a zis Chişu.

Întâi ne pliveşte din boli,

Umblă la noi cum zgâmşeşti aşa la porumbi, să vezi dac-au

Făcut boabe, aşa ne zgâmşeşte-ntâi în cap

Şi la urmă, pe ăi de-or mai rămâne, se pun potoapele.

Că e pământul bătrân, vrea udeală. Dacă nu plouă, o să

Ceară sânge. Ascultaţi-mă pe mine,

N-a mai fost aşa din hăle potoape.

– Taci, bă, din gură. Cine crezi tu că se uită în gura ta?

Aşa e la-nceput de secol, rău,

La urmă om mai vedea noi...

E, am lăsat post şi pe anul 1899.

Intrăm în alt an, în alt veac.

Om trăi şi-om vedea cum o mai fi şi ăsta.

Cum să fie, c-a luat-o cu zbiceli

De la-nceput.

Oamenii se certau din senin –

Toată ziua dădeau cu clanţa, se-mpungeau

Unul pe altul. Era ceva în aer.

– O să fie-n Bulzeşti ce n-a fost într-o mie de ani.

Nu ştiu dacă va scăpa şi satul,

Veacul ăsta ne pune capul.

Chişu a tăcut şi-a-nceput să glojdorească la nişte seminţe

De floarea-soarelui. Se tot uita pe drum la vale, ca şi când

Aştepta să apară cine ştie ce microbi mari şi nemaipomeniţi.

Aşa, ca nişte căluşari frumos coloraţi, şi să înceapă să se încure prin sat.

Odată a-nceput să bungineze, apoi să tune,

Şi-a plouat câteva zile. A turnat cu găleata.

După aia a răgăduit pe lume nu ştiu ce molimă, că nici nume

N-au putut să-i găsească doctorii -

Şi ţin-te, şi ţin-te! Nu mai pridideau popii şi ăi de făceau

Gropi.

Holera din 1913 a pus moţul. Atunci i-a venit rândul şi lui

Chişu.

Bun. A murit, cum spusei, şi l-au dus la baltă, unde făcuseră

O groapă mare, cu var.

I-au aruncat în ea pe toţi pe care-i strânseseră atunci.

L-au plâns ai lui, l-au jelit,

Nu le dădeau voie să se ducă acolo cu lumânare.

Şi-a treia zi, a zis nevastă-sa să facă pomană

Şi să-l ducă la cimitir, aşa măcar de formă.

Au mâncat acasă, puţini, câţi or fi fost,

Lumea se ferea, şi după aia au pus tronul în cadrul înscorţat

Şi-au plecat jelind în urma lui.

Rudele au aruncat nişte bani pe la poduri.

L-au îngropat şi s-au întors acasă.

Când au venit, l-au găsit în prispă,

Stătea rezemat de pălimar.

– Pe unde ciorilor umbli, fă? s-a răstit el la femeie,

Ce e balamucul ăsta pe-aici? Colaci, lumânări?

Femeii să nu-i vină să creadă - au dat toţi să fugă,

La urmă s-au întors: Nea Costandine, dumneata eşti?

A cutezat Ioana lui Feresteu.

Bine că-nviaşi că noi îngroparăm tronul gol.

– Bine, fă, hacapaua dracului, cum îi laşi tu să mă-ngroape

Ăştia de viu? M-au aruncat viu în groapa cu morţi.

– Mă, nene, atunci erai mort – te-am văzut eu cu ochii mei.

Tu ai simţit când te-au ridicat?

– N-am simţit nimic.

Numai m-am trezit deodată întins pe jos – şi că mă arde pielea.

Când am deschis ochii - totul strălucea!

Numai morţi Strălucitori, străluceau toţi de var, erau văruiţi.

Auoleu! da' ce păţii până să mă bârâc afară din groapă!

Chişu era şi el alb şi, pe sub zdrenţe arse de var, tot o

Carne vie.

Hainele atârnau aşa belferii,

Era tot o arătarie de om.

A pus femeia albia, a încălzit apa, l-au spălat...

Mai bine zis, întâi au stâmpărat varul de pe el –

L-au oblojit nişte babe, acum era tot un bleasc.

Ce mai, într-o lună, două, şi-a revenit.

Dar nu mai avea muşchi la mâini, la picioare,

Era ciongărât rău, pe unde intraseră bulgării, bruşii în el...

Omul nu mai ştia nici el dacă l-au aruncat de viu,

Ori, Doamne fereşte, a-nviat.

– Nu ziceai dumneata, bă nea Chişule, că în secolul ăsta

De-a-nceput or să se petreacă multe nevăzute?

Erai - gata, te şi desbăşcăşuiseşi de noi. A râs...

– Da, mă. Şi nu suntem decât în 1913... ori în ce an suntem,

Tot în 1913? Să vedeţi ce-o să mai

Vină!

Dinspre partea mea, eu mi-am luat parţonul.

– Bă, e de taină până pe lumea ailaltă.

– Uf, fir-ar al necuratului de var -

Cum a intrat în mine

Şi parcă ţin un perete cu oasele.