Marin Sorescu, La Lilieci (Cartea a treia – 1980)

Marin Sorescu, La Lilieci 

(Cartea a treia – 1980) 

Împălişatul

I

De Crăciun n-aveau toţi porci căzuţi.

Cei mai mulţi nu erau prea graşi, şi fugeau,

Nu-i puteau prinde. Şi unii goneau porcul şi altul

Cu securea gata, îi da-n cap, când venea-n dreptul lui

Şi-l dobora şi la urmă îl înjunghiau.

Ziceau că nu e bună carnea, dacă nu-i dai cu securea-n cap,

Dacă nu omori aşa, dobitocul, din fugă, dacă nu e vânat.

Atunci e bună carnea lui.

Când vedeau vreun grăsun mai sprinten:

„Aoleu, ce vânătoare o să mai facem cu el, în curte!"

II

Şi nea Florea să-şi taie şi el porcul.

Şi-a mai luat un om, să-1 ajute.

Acesta era-mpălişat, saşiu, se uita c-un ochi încolo şi

Unu-ncolo.

„A luat securea-n mână şi şi-a pus ochii pe mine",

Povestea nea Florea, râzând.

Şi-a pus nărodul ochii pe mine, şi cu securea ridicată-n sus.

Şi eu ţineam de porc.

-    Mă, tu unde vrei să dai: unde te uiţi, ori în porc?

-    Unde mă uit.

-    E, fire-al deavu, du-te de'ci-ncolo, lasă-mă-n pace că tu te uiţi la mine.

Dă securea-ncoa. Fire-al dracu, tu-n mine dai.

Luase nărodul securea, o ridicase şi cu ochii pe mine.

-    In porc dau.

-    Da' de unde să dai în porc, tu te uiţi la mine.

A plecat împălişatul supărat acasă.

Am chemat alt om şi-nainte de a-1 pune la treabă i-am zis:

- Mă, frate-meu, uite-te-n ochii mei, că-ţi controlez

Cătarea,

Că era să mă achite nărodul ăla de se uită-aşa.

Leancă luat din căluş

I

S-a dus şi Leancă, l-au găsit mort.

Rămăsese c-un plimbat - şi cu litra de ţuică-n buzunar.

-    Ce-ai acolo, nea Leancă?

-    Duc şi eu la baba mea un pic de ţuică.

Şi-acum am auzit că s-a prăpădit. Nu-mi venea să cred la-nceput

Pentru că el... aoleo, ce zic? Mai trecuse prin asta.

A băut la-nmormântarea unuia un chil de ţuică

Şi la urmă murea şi el, cum ar veni în cinstea

Răposatului.

Oamenii de păziseră mortul l-au păzit şi pe el.

Dar cu sfială, că nu erau siguri pe deces. Mai

Murise o dată.

Într-o zi de Rusalii, fiindcă dormise beat şi fără pelin

La brâu.

Sculaţi deavu-n sus - se răstea Marioara la noi

Că-l luaseră pe Leancă din căluş şi vă ia şi pe voi.

Noi pusesem capul pe pernă, o ţâră după prânz, dar

N-aveam voie să dormim, după aia ne-am adus aminte

Şi-am plecat să-1 vedem pe Leancă.

II

Era pe prispă în bujdula lui, acolo, pe Trântoru-n deal.

Era pe prispă, trântit jos, pe pământul gol,

Doar cu nişte gloanţe, nişte gloduri, sub el.

Stătea trântit jos, într-o parte

Şi hăpănea din mâini şi din picioare şi zicea:

„Hăp! Hăp şi-aşa!"

Marin al lui Trancă era nepotul lui. El era vătaful.

A strâns echipa de doisprezece inşi (cu mutul)

L-au băgat la mijloc şi-au început să joace pe lângă el.

„Hăp şi-aşa!" „Hăp şi-aşa!" ziceau

Şi aşteptau ca el, de jos, să le răspundă prin somn,

Prin moarte,

Prin poceală, ce-o fi fost, să intre în rezonanţă,

Cum ar veni.

Că dacă intră în rezonanţă viii cu morţii - prin cântec

Ori prin strigătul ăsta: „Hăp şi-aşa!" - înseamnă că e

Bine,

Se mai poate face ceva.

III

Căluşarii ţopăiau şi trânteau clopotele

Şi mutul îl bătea cu snopul de ciomege, parcă-l trăgea pe roată,

Şi-odată, minune: i-a trecut. Curgeau apele de pe el.

Dormise în ziua de Rusalii şi din cauza asta îl luase

Din Rusalii.

Dar asta fusese mai demult, când era Leancă mai tânăr

Şi poate şi Rusaliile mai tinere.

Pe atunci el era fochist la vapor,

Băga paie la vapor, când se treiera.

Că de-acolo a rămas cu setea aia mare,

Care nu s-a domolit nici după ce s-a scos maşina de treierat

Şi-au adus o combină.

Leancă a rămas cu gâtul încins de focul de la coada

Vaporului. „Rămăşiţă de la exploatarea chiaburului",

Zicea Ilie Şorici, care fusese

Prizonier hăt-departe şi când s-a întors

A ştiut să facă imediat deosebirea dintre exploataţi şi

Exploatatori şi să ghicească de ce nu se dezvoltase comuna noastră în

Comună suburbană (nimeni nu ştia ce e aia, dar erau foarte

Impresionaţi de această expresie a lui Şorici)

„Comună suburbană" - asta trebuia să fie Bulzeştiul de mult!

Suburbană e ca şi cum ar ţine de Seci, dacă

Seciul ar fi oraş

S-a găsit un deştept să explice.

-    Bă, Leancă, tu eşti clasa muncitoare...

-    Io, mă?!

-    Tu, mă. Tu eşti fochist, mă. Dă-1, mă,-n pastele mă-sii

Chiabur...

-    Io, mă?

-    Tu, mă...

-    De ce, mă?

În sfârşit după ce s-a terminat cu batoza, a rămas

Singurul muncitor din comuna Bulzeşti fără slujbă.

Căra paie pe la oameni, să le bage-n saltele.

„Repede, mă, paie la vapor!" şi le-ndesa în saltele şi

Căpătâie...

Dormea lumea pe nişte saltele până-n grindă.

IV

Acum sta tot aşa întins,

Dar nu mai zicea „Hăp şi-aşa!" ca-n tinereţe.

„Să chemăm căluşarii, că ăsta cam învie la clopoţei"

Şi-a dat cu părerea unul, de păzise mortul ălălalt.

Acum nu mai sunt nici Rusaliile, să zici că-1 pociră,

Ce să-i facem?

N-au mai chemat căluşarii

Şi Leancă a rămas aşa.

Norocul lui a fost că era lumea strânsă,

Să-l jelească pe altul. L-au îngropat şi pe el

În contul ăluia. „N-a ştiut cum să trăiască,

Dar a ştiut când să moară" - a zis unul.

„Două bătăi strică, dar două înmormântări niciodată!

I-a răspuns altul şi s-a uitat lung la dascăl.

Dar cineva tot i-a pus pelin la brâu.

„Domnule, dacă o fi să fie poceală, dacă - să zicem -

Doarme pocit,

Să aibă medicamentul la el pe lumea ailaltă."

Riţa

Ea secera

Şi Panduru sta pe snop,

Până secera ea, să-l lege şi pe-ălălalt.

Sta şi fuma.

Şi ea, frântă de seceră, secera, secera,

Să-i facă omului de lucru.

Riţa fusese săracă,

El fusese şi mai tânăr, şi bogat.

Ea, foarte harnică.

Şi când era obosită, da să stea jos

Şi nu putea să se mai îndoaie.

Îşi dădea drumul drept în jos. Poc!

Noaptea ţesa. Să-i facă lui nişte cămăşi

Cu şabace, frumoase. „Uite, îi mai fac omului

O cămaşă." Îl purta cu haine bune, mereu.

Şi el acum sta pe snop

Şi fuma.

Vremuri

Tata îi zicea babii:

-  Fi-ţi-ar nărojii ai deavu, mumă.

Ori se cununau pe dealuri, ori mâncau pământ.

Ce fel de oameni eraţi?

-  Ce spui tu, mă? Pe-atunci credinţa era mai tare,

Nu ca acum. Dacă avea una canon să mănânce pământ,

După ce şedea la masă şi trebuia să meargă la vreo

Prietină, îşi lua cuşmeacul de pământ cu ea şi ciocotea la el.

De lapte

I

Ce-a păţit Mitru, după ce-a auzit fără să vrea

Vrăjile Ioncicăi? Că mi-adusei aminte.

Ea, călare colo pe-un sul de ţesut

Şi goală prin fân şi despletită, cu părul negru ponegru

Aşa-n vânt. - Şi el curios, de, ca omul.

De ce să n-asculte?

De ce să nu ia sama o ţâră?

      II

Sclipea părul ei negru, sclipea pielea albă - era o

Muiere goală, mergea ca hala prin fânul înalt, numai floare.

Spunea nişte vorbe. A ciulit urechea:

„Ţâr de la vaca lu Mardare.

Ţâr de la vaca lu Tăgărâlă.

Ţâr de la capra lu Tiuganu.

Ţâr de la oaia lu Grigore a lui Savu.

Ţâr de la vaca lu Bâţu,

Să vie laptele de la toate la vaca mea."

III

El asculta după un mărăcine. - „Ce tot târâie, mă, fir-ar a

Relelor?" Pe urmă i-a dat în gând că o auzise,

O cunoscuse, era Ioncica lu Moise.

Ea îi da înainte:

„Ţâr de la vaca lu Lungu.

Ţâr de la capra lu Măriniţă..."

-    Ţâr şi din... drâmba-strâmba! zice Mitru.

-   Ţâr şi din... drâmba-strâmba, fir-al împieliţatului, ce caţi după

Femei goale?!

-  Păi, ce cauţi tu dezbăierată aci-n poteca mea?

Muierea a fugit, s-a întors şi el acasă.

Dimineaţa, când iese omul pe-afară,

Turuie lapte!

„Ptiu! m-a fermecat vrăjitoarea."

Se mai uită, se mai învârteşte, mai încearcă o dată...

Ce mai, era lapte, lapte!

A doua zi, la fel.

La fel a treia zi... Se ia de gânduri. Se duce la Ioncica:

-    Lovi-te-ar boala, Ioncico, ce mi-ai făcut?

-    Păi, n-ai zis tu aşa? Aşa-ţi trebuie... Şi râzând:

Dar o să te blesteme lumea, c-ai luat de la

Vaca lu Măriniţă, de la vaca lu Lungu, de la capra lu Corniţă, o să le spun.

De la toate vacile şi caprele şi

Oile. Aşa-i că toată ziua faci?

-    Toată ziua... Te rog în genunchi, dezleagă-mă.

-    Nu te dezleg deloc... să vezi cum o să te zburăturească

Muierile, c-ai furat laptele de la gura copiilor.

-    Lasă, că te spui şi eu că faci farmece...

-    Poţi să spui... parcă nu ştiu toţi? N-a vrut să-l dezlege.

IV

Era când mai gros, când subţire ţâţuică

Şi albăstrea aşa. Dar tot lapte. Depindea şi de ce mânca.

Se vedea că e fermecat, că e tras de la toate spurcăciunile:

Se şi strica laptele ăla. Dacă rămânea până seara se

Strica - acolo-n curte. Făcea viermi.

Pe Mitru îl prinsese o scârbă nemaipomenită.

Începuse să slăbească

Şi odată se înrăise aşa la suflet.

într-o seară ia securea de cot şi pleacă întins la Ioncica.

Pe drum se-ntâlneşte cu Constandin Deliu şi Nicolae Sălcianu

Erau cantauri de băutură.

Se strângeau la cârciumă precum colii, stăteau acolo din

Noapte până-n noapte.

Acum treceau spre casă, cu copiii landră după ei.

-   Hai înapoi, zice Mitru.

-   Nu, că nu ne mai dă drumul.

(Cârciumăreasa îi ştia şi le

Făcuse regim, nu-i primea decât o dată pe zi.)

-   Hai cu mine.

Merg la cârciumă. Aia au rămas mai în umbră.

A strigat Mitru la cârciumăreasa. Era Budeanca, fata lui Şonea

-  Deschide, să-mi dai şi mie o cinzeacă de ţuică.

V

Şi când a deschis femeia, au dat şi ceilalţi buzna.

-  Lasă-i şi pe ei, că fac eu cinste...

Au beut de toate. Ţuică, basamac (spirt făcut cu apă,

Să dea pe gât nărojii). Vin nu prea era. Era la

Drăgăşani, dar n-avea cine-l aduce. Iar ţuică, iar basamac...

Din când în când, Mitru mai ieşea pe-afară.

Se-ntorcea pământiu.

-    Da' altă beutură n-ai, Mărie, Rie, Riţă, Mariţă?

(Nu Nimerea să mai zică.)

-    Poate zamă de varză.

-    Zamă de varză - pentru toată lumea!

Bea Mitru o ulcică - se duce afară, se-ntoarce otrăţit:

-  Dumnezeii ei, o omor! Unde-mi e securea?

Cârciumăreasa s-a dat după tejghea, da' Mitru a pus

O boldoaşcă de bani. I-a-mbrâncit pe-ai lui

Să-i urnească: Hai, mă?

-    Unde, mă?

-    La Ioncica, să mă dezlege...

-    De ce, mă?

-    De-asta. Dă, gagă, un şiştar de muls vaca

Şi-ntoarce-te o ţâră cu spatele.

Oamenilor li s-a părut că nu văd bine.

(Nici nu era greu, După atâta băutură.)

Dacă nu vrea nici acum, o ciozmăţesc.

O omor, fir-ar ea a deavu cu Fermecele ei!

Face comuna de râs. Umblă cu moşmoane,

Face moşmoane, şi le-aruncă pe casa mea...

-    Nu chiar pe casă.

-    E, o fi făcut şi ea un farmec aşa aproiazna

Şi s-a prins.

-    Ce aproiazna, mă? Dacă mă ţine de-atâta timp?!

Ăilalţi cheflii au început să râdă de el.

Îi ziceau: Laptele Cucului, Mulgaru, Melic... Om de lapte.

-    Şi n-ai fost, mă, la ea să te dezlege?

-    M-a dătornit...

Ştii, cum dătorneşti un câine fără stăpân.

-    Mai du-te o dată.

-    Păi, de-aia luai securea. Să vezi ce ţi-o lucrez. în piez! Ceşnica dracu!

-    Bă, dacă are ea puterea asta, merg şi eu - se hotăreşte Sălcianu.

Da' eu nu mă mulţumesc cu lapte. Eu vreau rachiu.

-    Păi, rachiu faci tu şi-aşa...

-    Nu, eu vreau rachiu...

VI

Au luat-o pe drum la vale... O strigă de departe,

Ioncica a auzit glasuri multe şi n-a vrut să răspundă.

-    Fir-a dracului de coştoboaie! îţi frâng eu ţie piciorul,

Ca ăleilalte de la deal.

Cei doi au dormit prin şanţuri. Mitru, văzând el că nu iese,

A lăsat gura şi-a-nceput să se roage (după ce i-a

Văruit tot gardul): „Hai, fă, că uite îţi cad în

Genunchi. în genunchi îţi cad".

Mai spre ziuă, deschide Ioncica uşa: „Fir-al anchilomănit!

Te-ai săturat de stat noaptea

Pe vale... Mai faci aşa, să umbli după vrăji?

-    Nu mai fac.

-    Bine, te dezleg.

Varianta asta cu frumoasa bântuită,

Cu păru-i negru-ponegru despletit,

Rău de deochi, de-ţi aduce necaz şi pagubă,

O ştia doar Sălcianu ăl bătrân,

Care pretindea că timp de-o lună de zile

Văzuse gardul Ioncicăi alb şi covăsit

Şi nu pricepea ce e cu el, până i-a spus Mitru.

Şonea Bădoiu

A apucat 92 de ani. îi zice unei femei:

-    Moaşă, mor¹. Barem să fi trăit şi eu

Să vie tata şi cu mama să mă vadă.

(Şi aceştia sunt morţi de 80 de ani!)

Se văita nevastă-sa:

-    Toată ziua bălmăjeşte, vorbeşte.

N-apuc să pun capul jos şi mă strigă:

– Cică, hai să ne ducem la muma.

Odată tot Bădoiu trecea aşa: pâş-pâş, spre fântână

O întâlneşte pe mama:

– Moaşă, Cica s-a păcătoşit.

– De ce, mă?

– Se mărită. Ia pe ăla al lui Lungu, de l-a văzut Dumnezeu...,

– Mă, el l-a văzut pe Dumnezeu... aşa pretinde...

... Şi-i mănâncă ăla banii. Moaşă, copiii mei nu mai vin

Pe la mine.

– Cum să nu mai vină, mă? Gheorghe n-a fost ieri? - Nu.

– Cum nu, nu te-a bărbierit?

– Eu nu l-am văzut.

– Moaşo, îmi furară Tudoranii cizmele.

Mă lăsară aşa. Oi mai găsi eu cizme de-alea?

Şi peste o zi: - Auzi, moaşe? Mi-au furat şi pantalonii. Şi soţia:

– De unde, îi ascunsei eu să nu se îmbrace

Că se duce afară şi cade prin curte.

– Moaşă, du-te acasă, că asta are de dat la oi,

La cai, la boi, la vaci: Iete calul nemâncat

– Bine, nepoate, mă duc, dar nu este nici cal, nici oaie!

Ei, săracul, aşa e bătrâneţea. Dar prin 48,49 ce mai fugea

Noaptea de-acasă...

Nu mai dormea omul în aşternutul lui atunci.

Venea seara, tu dădeai la vite, puneai minteanul pe umeri

Şi-apucai peste dealuri, ca zăltaţii.

Te şi uitai în toate părţile, să nu te vadă nimeni.

Începuseră să-i ridice şi pe mijlocaşi,

Sub pretext că şi ei au pământ.

Şi ce e mijlocaşul decât chiabur deghizat?

Şi Şonea Bădoiu se furişa şi dormea în biserica din Săliştea.

Se-ntâlnea acolo cu popa şi cu Petrică al lui Nete.

Marin al lui Patru tot aşa, cucăia pe câmp, prin

Cârstăţi. A dormit aşa până târziu - S-a şi îmbolnăvit de

Plămâni. Săracul,

Aşa, noapte de noapte, să stea tot pe pământul ud...

Câteodată, Marin ăsta, Târziu, nu s-ar mai fi dus acasă,

Şi nişte băieţi, care-1 ştiau fricos,

Treceau vorbind tare prin dreptul casei lui:

– Mă, i-auzi că la noapte iar vine maşina neagră.

– Ce spui?

– Aşa, o să-i ridice şi pe-ăi de-au mai rămas.

Fac lună, rad tot - şi la urmă mută comuna.

Marin începea să-njure-n casă. „Tu-le muma lor de bandiţi!

Bă, am mai văzut eu jigodii, dar ca ăştia n-am mai pomenit.

Mardarii şi cu Balamuc şi cu Stalin.

Cercelaru şi cu ăla chel, cu capul ca dovletele.

Aţi văzut la arie? Treieri şi nu rămâi cu nimic.

Să fii tu pus în situaţia de-a fura din grâul tău câte-un sac!...

(Se închina şi la urmă scuipa spre Cornul Caprii, spre nemţi.)

Furi un sac şi-l îngropi

Şi după aia tremuri să nu te prindă,

Să nu-ţi dea doi ani de puşcărie.

Ne venea obligaţia până-n secerat. Să dai atâta grâu,

Atâta orz, atâta porumb.

Şi mai era scris ceva: „Şi alte boabe".

Şi la arie veneau gaşperii toţi şi-ncepeau să măsoare.

Te dădeau la o parte şi ei măsurau. Şi-ţi luau.

Şi dacă-ţi mai rămânea peste suma aia înscrisă, mai luai.

Dacă nu, nu. Mai rămâneai şi dator.

Şi acum Bădoiu nu numai că nu-şi mai aduce

Aminte de vremea aia şi de ce-a păţit,

Dar încurcă părinţii cu bunicii,

Nevastă-sa crede că e fie-sa,

Şi că vrea să se mărite.

Barem să fi împlinit el suta, că nu mai avea mult,

Şi după o sută de ani, am auzit,

Se schimbă lucrurile în capul tău.

O iei de la început, începi să creşti

Şi te luminezi la minte, şi şi vremea

Se face mai bună.

Femeia de peste deal

La Bobotează numărai nouă pari. Nouă pari din gard.

Şi-nchideai ochii şi deschideai ochii la al nouălea.

Şi la al nouălea deschideai ochii

Şi dacă era strâmb:

„Îi, fir-ar al dracului,

E strâmb".

De noroc de-ăsta a avut parte Pipa.

L-a fermecat una care voia să se mărite cu el

Şi lui nu-i plăcea de ea. A trăit cu ea o vreme

Dar nu, lui nu-i plăcea. Nu i-a prins gustul.

Şi aia l-a legat. Şi el cincisprezece ani

Nu s-a luat de muieri. Era negustor pe la Ploieşti.

Şi-a venit pe-acasă. Şi baba Riţa lui Golumbeanu:

„Mă, ce e

Cu tine? De ce nu te-nsori?"

-  Uite, gagă, mi-e ruşine să spun,

Dar eu de când am plecat de-acasă, de-am lăsat-o pe-mbăierata

Aia, că era ca o oală-mbăierată,

Nu ştiu ce e aia muiere.

Şi femeia şi-a dat seama şi l-a trimis la Moisoaica.

Şi aia i-a spus:

-    Mă Ioane, ia nu mai pleca. Ia rămâi tu o săptămână.

-    Ba plec, că am vagoane cu marfă.

Avea vreo şaizeci de băieţi. Şi se mai învârteşte aia

Pe lângă el şi el i-a spus: „Uite-aşa, uite-aşa.

De când m-am despărţit, nu mai ştiu ce e aia femeie".

-    Mă Ioane, eşti legat. Dar nu e dat pe apă (farmecul)

(Că aia mai trăgea nădejde s-o ia).

Pot să-ţi desfac,

Că nu sunt date pe apă, sunt state pe loc.

Aşa i-a spus Moisoaica, dând cu bobii.

-    Te duci la nouă fântâni şi iei din fiecare, cu gura, apă

Şi umpli o sticlă de-un chil.

Asta era duminica. Mi-o aduci luni de dimineaţă.

Lui îi era ruşine. Cum să se ducă el, om făcut.

L-a luat nepotu-său, Toma: „Ce e aia ruşine?!"

Şi-au plecat de dimineaţă, să fie apa nencepută.

S-au dus la fântâni şi-au umplut sticla.

Toma îl păzea, să nu-1 vadă lumea şi el lua apă cu gura,

Căra aşa cu gura. S-a dus cu apa aia şi i-au dus-o

Luni de dimineaţă. Şi i-a descântat-o luni, marţi, miercuri.

„Miercuri seara să vii să ţi-o dau.

Miercuri seara să te speli cu apa asta."

Şi atunci miercuri i-a spus în taină:

„Nevastă-ta să ştii că e de la apus.

Am visat-o azi-noapte. E o femeie înaltă, de peste

Răculeţu. A venit şi mi-a furat prosopul".

Şi Cheoaica, - a fratelui lui Cheie - s-a dus peste deal

Cu Toma. „Hai, mă, peste deal la Gaia, să vedem, a minţit

Femeia aia?"

Şi-a plecat cu Toma şi-au întâlnit-o pe Mariţa.

Cum le-o fi

Ieşit în cale - lua apă de la fântână - cum au intrat în

Vorbă, Dumnezeu ştie.

Şi s-au mai dus de câteva ori. Au vorbit ce-au vorbit

Şi-au şi adus-o.

Cu cântec. C-un cimpoi. Cânta cimpoiul!

Se mira lumea: „A adus Pipa muiere acasă".

Mariţa - erau 14 copii la părinţi.

Şi nu-era nici ea îmbrăcată ca fetele.

El i-a tras cizmele din picioare: „Uite ce - le-a spus

Părinţilor,

O dezbrac şi de ce are pe ea - îmi daţi ce are pe ea

Până acasă. Şi mâine vi le trimit pe astea înapoi.

Şi-aşa a făcut - a îmbrăcat-o el...

Dar cu ce drag venea cu ea peste deal,

Ei de mână, tinerii, şi unul după ei, cântând din cimpoi.

Vorbea lumea:

Uite, degeaba se lăuda ăsta că e negustor la Ploieşti,

Că tot în văgăună îi era mireasa. Oricât ar fi umblat el

Prin lume, tot una după aici l-a pus jos, l-a răpus.

Aşa s-a-nsurat Pipa.

Mânia

Când se-mbăta Cazacu, sau se certa cu cineva

Îşi da palme, îşi smulgea părul, se supăra rău de tot pe

Persoana lui.

Era rău. Se snopea, domnule, în bătăi.

-  Aoleu, fir-aş al mamei!... Şi jap! cu palma peste obraz,

La urmă se prijonea cu palma ailaltă...

Îl vedeai trecând pe drum zgâriat, cu vânătăi,

Cucuie, vai de el. „Iar se-ncăieră-n oglindă". Ziceau vecinii. Ce-n oglindă?

Se uita-n baltă Şi nu-i convenea ceva la el.

Nu c-ar fi fost

Urât. Dar era nătimos şi năvligă.

„Năvligă ăla ăl nărod, ziceau despre el

Măria Bălii (era şi-asta o gură

De petice! Te ştia satul cu ea.)

L-a turnat mân-sa de neleapcă!

Ea n-o fi avut vină, săraca,

A ajuns-o obejdia cu el,

O pieişte de om."

Şi Ioana, care trăise numai rău cu năvligă-al ei,

Bombănea când se ridica de pe jos şi se scutura de ţărână:

„D-apoi aşa mi-am făcut petrecul!"

Şi odată, nu ştiu ce i-o fi spus Ioana,

Veneau parcă de la o nuntă

Şi el i-a dat un brânci, a dat cu ea peste poarta noastră-n

Curte.

Că era mare, zdupos,

Cădeai numai dacă se uita la tine.

-    Fir-ar ale dracului de muieri cu cine le-a lăsat pe pământ!

-    Ce-avuseşi, mă, cu ea, de-o dedeşi cu capul de poartă,

De-o trecuşi gardul? i-a zis tata, supărat.

-    Să mă comande pe mine muierile, mă? Să nu mai văd unaa!

-    Zici tu aşa, dar mâine îţi trebuie. Hai, Ioană, nene, scoal' de-acolo

Din piuă! Uite unde picaşi. Sări, Nicoliţo, de-o

Oblojeşte...

-  Nu-mi trebuie deloc muieri.

Făcuse şi el o covercuţă aşa, o cuşniţă, era sărac rău.

Şi se pomeneşte Ioana, într-o dimineaţă, cu unul

Că vine s-o fărâme.

-    Ce faci, nene?

-    Să fărâm casa asta, c-am cumpărat-o de la Gheorghe.

-    Păi, dumneata nu ştiai că are copii, îi laşi afară?

Cum te-ai luat după vorbele unui morânglav?

Că ori de Vorbeşti cu Cerban de la

Iesle, ori cu el, tot aia e!

– Nu ştiu, i-am dat banii lui Gheorghe.

Îmi trebuie lemnele. Ei, tot vreun nerod şi ăl de cumpărase!

Omul cuminte

Nu se pune aşa c-un rătute.

Au rămas patru copii în bătătură.

Şi-avea şi ea un pătulaş, iete atât, cât două mese de lat.

Şi-a băgat şi ea copiii, de ploaie, acolo.

Şi la urmă i-au dat vecinii câte-un lemn, câte-un lemn,

Şi-a făcut altă casă.

Mătura şi ea pe-acolo veselă.

Îşi făcuse pomană de ea Mariţa lui Spânu c-un

Dulap dintr-un copac.

Scobise tata lui Spânu un copac - ce copaci erau pe

Vremuri pe la noi - era mecet de pădure - îi puseseră poliţe,

Ţâţâni de curele şi ea era foarte veselă: „Uite, am şi eu Dulap".

Cazacu era simbriaş la cineva în sat.

Când se supăra, zicea: „Să vezi că vând casa. O vând şi

Pe-asta".

L-au luat oamenii la trei: „Ce casă să vinzi, mă?"

El se supăra, începea să-şi dea palme, îşi smulgea părul.

Toţi se-ndepărtau, îl lăsau aşa să se pedepsească

Singur cât vrea.

Des, des, se supăra pe el,

Şi ce se mai judeca, ce se mai lua la palme,

Ce se dădea cu capul de ulucă!

Şi Ioana atunci - lipa-lipa - trecea valea,

Se ducea pe Mătăsoaia, ori urca-n Ţâclonu.

Ştia că după aia îi vine rândul.

Dacă e el aşa de aspru cu sine, gândea,

Darmite cu ăi mai apropiaţi?

Şi ea, ca soţie, ar fi venit prima

În dragostea lui de absolut şi de zgâlţâit,

De zgâlţâit absolutul.

Şi slăbise muierea - era înger, numai că n-avea

Aripi.

Zicea tata:

-    Voi aţi văzut ce uşor zboară asta

Peste garduri?

Nici nu gândeşti şi te pomeneşti cu ea-n bătătură.

Şi el ca Dumnezeu colo pe pod,

Dând din mâini şi cărându-şi la pumni

Că de ce-a făcut femeia.

Piatra câţurie

Dina lui Costache Bocşaru venea pe la fie-sa, pe la Ninoaica

Şi se descingea şi ea, în pat. Să se mai odihnească de piatra aia de la brâu. Şi Marin - nepotu-su, un copil, desfăcea piatra,

De unde era cusută, în brâu.

-    Ce e asta? Ce gogoloi e ăsta?

-    Las-o, mă, aci, că-mi trebuie.

Era o femeie bătrână, grasă şi scundă. O întreba pe mama:

-    Ce e, fină, cu asta?

-    Dracu!

Nu ştiu cine-a minţit-o că dacă poartă piatra aceea la brâu,

Câştigă procesul cu Florea Bocşaru.

Dina ţinuse pe Costache Bocşaru. Acesta era frate

Cu unul Florea. Lor le-au murit şapte copii mari,

De la 14 ani în sus. Şi până la urmă s-a prăpădit şi Costache.

Când e să-i meargă rău omului, apoi n-ai ce-i

Mai face!

Că zicea şi Ninoaica, fie-sa:

Aşteia i-a pus Dumnezeu mâna-n cap

Şi piciorul pe coadă!

Cumnatu-său a reclamat-o, să-i ia pământul.

S-au judecat Zece ani. A câştigat procesul, ce-o fi ajutat-o piatra

Câţurie de la brâu, ce-o fi ajutat-o bunătatea ei, că era o

Femeie bună.

După ce-a murit Bocşaru, s-a căsătorit a doua oară

Cu Drăguleasa şi-a avut doi copii.

Şi le-a dat lor pământul pentru care se-ncinsese c-un munte

Zece ani - cum zicea tot Ninoaica:

„Măi, fraţilor, dacă ai aduna greutatea pietrii

Aleia zi de zi - atât amar de vreme - face cât

Parângul ăla de se vede câteodată". Şapte stânjeni,

Pe-acolo pe la Aleşteu, cu asta s-a ales, pe drept.