Grigore Vieru

GRIGORE VIERU

(14 februarie 1935–18 ianuarie 2009)

Opera poetică

1. Numele tău (1968)

2. Aproape (1974)

3. Un verde ne vede (1976)

4. Fiindcă iubesc (1980)

5. Poezii (1983)

6. Taina care mă apără (1983)

7. Scrieri alese (1984)

8. Cel care sunt (1987)

9. Mama (1988)

10. Rădăcina de foc (1988)

◊◊◊

„Acum, ca să fiu sincer cu mine însumi, cu Dumneata, dragă cititorule, mărturisesc că nu sunt unul din străluciţii mânuitori ai verbului matern, dar îmi place să declar că mă prenumăr printre cei care se frământă, se zbat în căutarea cuvântului potrivit, printre cei care tind să lege sănătos verbele în frază, înţelegând că a vorbi sănătos limba pe care păstorul Mioriţei ne-a lăsat-o scrisă-n ţărână  cu băţul, cu un băţ fermecat, iar Eminescu – pe cosmica nemărginire cu o pană muiată în aurul Luceafărului – a vorbi sănătos limba mamei este o datorie, una dintre cele patriotice.“

GRIGORE VIERU

Din „Rădăcina de foc“

◊◊◊

 „Eminescu este o cetate cu o singură intrare şi cu o sută de ieşiri. Intri în ea, iei aminte la toate, înveţi, te învoiniceşti, apoi ieşi pe unde crezi tu că-i mai bine, ducând mai departe făclia graiului şi spiritului neamului tău. Important, la început, este să găseşti intrarea, să cunoşti semnele ei, să nu le încurci.“

GRIGORE VIERU

Din „Rădăcina de foc“

ALT COR AL INVALIZILOR DE RĂZBOI

Lăsaţi, oameni buni,

Nu ne mai lăudaţi atât!

Înapoiaţi-ne mai bine

Picioarele noastre –

Obosim să alergăm

Cu picoarele voastre

Tinere.

Nu ne mai mângâiaţi atât!

Înapoiaţi-ne mai bine

Braţele noastre –

Nu mai putem îmbrăţişa femeia

Cu braţele voastre

Fericite.

Nu ne mai plângeţi atât!

Înapoiaţi-ne mai bine

Ochii noştri –

Nu mai putem vedea

Cu ochii voştri

Înlăcrimaţi!

MICĂ BALADĂ

Pe mine

mă iubeau toate femeile.

Mă simţeam puternic şi sigur.

Ca Meşterul Manole

am cutezat

să ridic o construcţie

care să dăinuie veşnic.

Am început lucrul

şi le-am chemat la mine

pe toate:

pe Maria, pe Ana,

pe Alexandra, pe Ioana…

Care va ajunge întâi,

pe-aceea-n perete o voi zidi.

Dar din toate femeile

a venit una singură:

Mama.

– Tu nu m-ai strigat,

fiule?!

 

ÎN LIMBA TA

În aceeaşi limbă
Toată lumea plânge,
În aceeaşi limbă
Râde un pământ.
Ci doar în limba ta
Durerea poţi s-o mângâi,
Iar bucuria
S-o preschimbi în cânt.

În limba ta
Ţi-e dor de mama,
Şi vinul e mai vin,
Şi prânzul e mai prânz.
Şi doar în limba ta
Poţi râde singur,
Şi doar în limba ta
Te poţi opri din plâns.

Iar când nu poţi
Nici plânge şi nici râde,
Când nu poţi mângâia
Şi nici cânta,
Cu-al tău pământ,
Cu cerul tău în faţă,
Tu taci atuncea
Tot în limba ta.

LEGĂMÂNT 

Lui Eminescu

 

Ştiu: cândva la miez de noapte,

Ori la răsărit de Soare,

Stinge-mi-s-or ochii mie

Tot deasupra cărţii Sale. 

Am s-ajung atunce, poate,

La mijlocul ei aproape,

Ci să nu închideţi cartea

Ca pe recele-mi pleoape.

S-o lăsaţi aşa deschisă,

Ca băiatul meu ori fata

Să citească mai departe

Ce n-a dovedit nici tata.

Iar de n-au s-auză dânşii

Al străvechei slove bucium,

Aşezaţi-mi-o ca pernă

Cu toţi codrii ei în zbucium.

ACASĂ

Toamnă târzie

la noi la Lipcani,

rece ca sfecla de zahăr.

Mă trezesc dimineaţa

cu toate lăicerele casei pe mine,

ostenit de greul lor colorat.

«Mă temeam să nu-ţi fie frig»,

zice mama.

Vin rudele să mă vadă,

vorbesc în şoaptă afară

ca la priveghi,

să nu-mi tulbure somnul

şi ţistuiesc pe cei mici

să fie cuminţi.

Mă aplec să le sărut mâna,

ele şi-o zmulg îndărăt.

«Nu trebuie…» –

ruşinându-se de pământul

de sub unghii şi din

crăpăturile degetelor.

O, neamule, tu,

adunat grămăjoară,

ai putea să încapi

într-o singură icoană!

ÎNCHINARE LA CÂNTECUL POPULAR

– Dealule, domn dreptule,

Mare înţeleptule!

Aur legănând în pai,

Frică tu de hoţi nu ai?!

– Rupe-mi-s-ar inima

Nu că hoţii m-ar fura,

Dar că hoţii m-ar ara

Şi tot ei m-ar semăna!

– Dealule cu poamele

Şi cu sfinte mamele,

Cu izvoarele ce-adânci

Ne-au scris numele pe stânci!

A VENIT TOAMNA

A venit toamna

ca un sfârşit de lume.

Copacii în vânt

îşi aruncă epoleţii de aur

şi fug în neştire.

Adorm în camera amintirilor

ca în casa cea mare

ocrotită de mirosul

gutuilor coapte.

O, mamă,

dacă ochii tăi s-ar deschide în zori

şi ai învia pentru o clipă din morţi,

cred că tot în vârful picioarelor

ai umbla

ca să nu-mi tulburi somnul.

MORŢII SUNT

Morţii sunt

Ca nişte copii.

Trebuie să-i strigi

Seara acasă.

Să-i scalzi

Înainte de somn.

Să le închizi ochii,

Să le săruţi fruntea.

Trebuie să veghezi

Să nu cadă

Din leagănul de lut.

Lăsaţi morţii

Să doarmă în pace

Lângă roza cea albă-a

Izvorului,

Sub cerul de frunze

Al pomului.

Morţii sunt

Ca nişte copii

Şi fiecare

Îşi are morţii lui.

CÂNTEC POPULAR

Când pe lume-am apărut
La o margine de Prut,
Lângă râul pătimit,
O străină m-a răpit
Şi astfel mă legăna:
„Nani, nani, nani-na,
Peste Prut trăiesc jandarmi,
Să creşti mare, să îi sfarmi!
Peste Prut trăiesc potăi,
Iar nu frăţiorii tăi!
De-or striga:„române drag“,
Pune mâna pe ciomag,
De-ai să-i vezi cântând de dor,
Pune mâna pe topor!
De ţi-or spune că ţi-s fraţi
Să nu-i laşi nespintecaţi!“
Copil prost, copil furat,
Frate, rău te-am supărat!
Dar eu nicio vină n-am,
Fost-am despărţit de neam
Şi chiar Domnul Cel de Sus
A tăcut şi nu mi-a spus
Care e măicuţa mea
Şi nici maica spusu-mi-a.

 

DE CE-AI DAT, DOAMNE?!

Copiii leşină, nu-i bine,
Şi moarte picură din nori.
Şi chiar izvorului îi vine
Un fel de greaţă uneori.
Atâtea vorbe şi minciuni,
Atâtea seci promisiuni!
De ce-ai dat, Doamne, grai la om,
Iar nu la floare şi la pom?!
A prins a înălbi,
Precum ninsorile,
Şi tinereţea mea!
Mai bine ar vorbi
În lume florile,
Iar omul ar tăcea!
E falsă mila ori e mută,
Iar crucea de la piept e joc.
În moarte tot mai mulţi se mută,
Văzând că-n viaţă nu au loc.
Atâtea vorbe şi minciuni,
Atâtea seci promisiuni!
De ce-ai dat, Doamne, grai la om,
Iar nu la floare şi la pom?!
A prins a înălbi,
Precum ninsorile,
Şi tinereţea mea!
Mai bine ar vorbi
În lume florile,
Iar omul ar tacea!

 

DOINA

Ceva se-ntâmplă azi cu noi:
Azi lacrimile sunt gunoi.

Eu mor pe cruce pentru ea,
Iar lumea hohoteşte rea.
Nici nu ştiu, iată, în chinul meu,
De-am mai trăit!
Vesteşte-L, mamă, pe Dumnezeu
Că am murit!
Din pâine iau, să pot zbura,
Cât de pe flori albina ia.
Dar tot eu sunt şi judecat
Că, trândăvind, m-am îmbuibat.
Nici nu ştiu, iată, în chinul meu,
De-am mai trăit!
Vesteşte-L, mamă, pe Dumnezeu
Că am murit!
Ajuns-am a umbla mereu
În braţe cu mormântul meu.
Şi nu ştiu unde să-l mai pun
Să am un somn mai lin, mai bun.
Nici nu ştiu, iată, în chinul meu,
De-am mai trăit!
Vesteşte-L, mamă, pe Dumnezeu
Că am murit!