DOINE
POPULARE
◊◊◊
Codrule, frate
mi-ai fost
Şi loc bun de adăpost
Când eram eu fugărit
Şi de jandari hăituit;
Când eram lotru-n pădure
Cu puşcă şi cu săcure.
Cu frunza m-acopereai,
Cu umbra mă răcoreai.
Acum de rele-am scăpat,
Da de tine n-am uitat.
Mi-a
venit şi mie rândul
Să
îţi întorc crezământul. (LUCIAN BLAGA, „Antologie
de poezie populară“)
◊◊◊
Codrule
cu frunza lată,
Că
mi-ai fost tare bun tată,
Când m-a urât lumea toată.
Codrule cu frunza lungă,
Că mi-ai ţinut cândva umbră,
Mi-ai
fost ca o mamă dragă
Când m-a urât lumea-ntreagă.
Codru cu frunza domnească,
Gerul nu te veştejească,
Că eşti casă românească. (LUCIAN BLAGA, „Antologie de poezie populară“)
◊◊◊
Sub un fag,
lângă tulpină,
Badea cântă
şi suspină.
Doamne, cum
sună izvorul
Unde-şi
cântă badea dorul.
Săraca
inima lui
E ca frunza
plopului,
Că nu bate
pic de vânt
Şi-i vezi
frunza tremurând.
Şi când
bate şi când stă,
Frunza lui
se clatină. (LUCIAN BLAGA, „Antologie
de poezie populară“)
◊◊◊
Foaie verde
foi de foi,
De străin
străin fusei,
Parte-n
lume n-avusei
Nici de
tată, nici de mumă,
Nici de
surioară bună.
Şi-am
plecat din urmă-n urmă,
Prin
străini mi-am făcut mumă;
Şi-am
plecat din piatră-n piatră,
Prin
străini mi-am făcut tată.
Foaie verde
peliniţă,
Mă dusei la
romaniţă
Şi-o găsii
călugăriţă
Cu
fustuliţa cernită;
Şi fusei la
busuioc
Şi-l găsii
plângând cu foc. (ION NIJLOVEANU, „Poezii populare româneşti“)
◊◊◊
Frunză
verde de cireş,
Lung e
drumul pân’ la Ieş,
Lung e
drumul şi bătut
Din Siret
şi pân’ la Prut!
Nu-i bătut
de car cu boi
Şi-i bătut
tot de nevoi
Şi de
păcatele mele
Cele multe,
cele grele!
Ard-o focul
răzeşie!
Eu chiteam
că-i boierie
Şi-i numai
o sărăcie!
Pentru-o
palmă de pământ
Zilele
mi-am dat în vânt.
Ani întregi
m-am giudecat
Şi nimic
n-am câştigat!
Eu îmblam
la giudecată,
Copiii-mi
plângeau pe vatră,
Nevasta-mi
zăcea lăsată.
Dare-ar
Domnul Dumnezeu
Să fie pe
gândul meu!
Lăsa-m-oi
de răzeşie
Să apuc în
haiducie
Ca să-mi
fac sfânta dreptate
Cu cea
ghioagă de pe spate,
Să-mi aleg
giudecători
Cei stejari
nestrâmbători. (VASILE ALECSANDRI, „Poezii populare ale românilor“)
◊◊◊
– Bradule,
măi brad cumplit,
Ce
te-apleci până-n pământ
Fără
ploaie, fără vânt,
Ori tulpina
te-a slăbit,
Ori
crengile te-au urât?
–
Crengile nu m-au urât,
Tulpina
nu mi-a slăbit,
Da
aseară ni-au sosit
Trei
voinici cu trei topoare
La
pământ să mă doboare,
Să
mă facă drănicioară
Ca
să drăniţească-o moară;
Nu
moară de măcinat,
Ci
casă de judecat
Pe
cei dragi ce i-au luat. (Din „CÂNTECE ŞI DOINE SOCIALE“)
◊◊◊
–
Codrule, ce ţi-aş şti da,
Să
mă poţi tu ajuta
Cu
frunza şi cu iarba.
Ţi-aş
da cuţâtu şi parii,
Să
omori pe toţi tâlharii.
Ţi-aş
da inima-mi amară,
Să
faci din ea foc şi pară.
–
Io-ţi dau frunza fagului,
Cântecul
pribagului,
Şuieratul
vântului,
Cărăruia
cerbului
Şi
puterea dorului.
–
Măi codrule, nu mă vinde,
Că-s tânăr şi te-oi aprinde.
Măi
codrule, nu mă da,
Că-s tânăr şi te-oi prăda!
– Nu te teme, măi pribege,
C-amândoi suntem de-o lege.
Câtu-s codru de bătrân,
Tot
mai ţân voinici în sân.
–
Codrule cu frunza lungă,
Cadă
bruma, nu te-ajungă!
Codrule
cu frunza lată,
Cadă
brumă, nu te bată,
C-ai
fost frate de-omenie,
Cu
săracii-n pribăgie! (Din „CÂNTECE ŞI DOINE SOCIALE“)
◊◊◊
Nu
veni, bade, la noi
Că tata nu ţi-a
da boi,
Că ţi-a da
o junincuţă
Ca la fata
sărăcuţă.
Du-te la hâda
găzdacă,
Că ţi-a da doi
boi şi-o vacă
Şi râtul de
lângă apă;
Boii i-i mâna la
munte
Ş-or veni cu
coarne rupte…
Râtul apa
l-a mâna,
Tu-i rămâne cu
hâda. (Din „CÂNTECE ŞI DOINE SOCIALE“)
◊◊◊
Biru-i
greu, podveada grea,
Sărăcuţ de
maica mea!
Unde merg
şi orice fac,
De belele
nu mai scap,
Nicăiri nu
mai încap.
De frica
zapciului
Şi de groaza
birului,
Uitai drumul
satului
Şi coarnele
plugului;
Luai drumul
crângului
Şi poteca codrului
Şi flinta
haiducului;
Că decât în
calicie
Mai bine la
haiducie,
Ce-o vrea
Dumnezeu să fie. (Din „CÂNTECE
ŞI DOINE SOCIALE“)
◊◊◊
Mânce-te-ar
amaru, bine,
Mult mă
lăcomesc la tine
Când te văd
la oarecine!
Că-s sărac şi n-am nimică,
Num-o casă-ntr-o urzică,
Vine vântu şi mi-o strică.
Pe min’ când m-ai însurat,
Maică, avere mi-ai dat
O bâtă cu vârfu strâmb,
Pe la bocotani s-o plimb;
O straiţă plină cu vânt
Şi nici un boţ de pământ.
Lasă, mamă, lasă, lasă,
Că mi-oi fa’ şi io o casă.
De-oi
fa-o dintr-o nuia,
Batăr ştiu
c-a fi a mea. (Din „CÂNTECE ŞI DOINE SOCIALE“)
◊◊◊
A plecat moţul la ţară
Cu cercuri şi cu
ciubară.
Hi, hi, hi,
murgule, hi!
Că la drum lung
om porni
Cu tarhatul în
spinare,
Câtu-i Ardealul
de mare.
Hi, hi, hi,
murgule, hi!
Că cu
toamna om veni.
Umble
vremea orişicum
Casa
noastră-i tot pe drum;
Crească grâu, crească săcară,
Pita
noastră-i tot amară.
Hi,
hi, hi, murgule, hi!
Că
la toamnă om veni.
Num-atunci
ne-om pomeni
Peste
muntele Găina,
C-acolo-i
scumpă fărina
Care-o
ducem noi în spate
Din
Ardeal şi mai departe. (Din „CÂNTECE ŞI DOINE SOCIALE“)
◊◊◊
«Foaie verde de trei flori,
Ciobănaş
de la miori,
Un’
ţi-a fost moartea să mori?»
«Sus
în vârful muntelui,
În
bătaia vântului,
La
cetina bradului.»
«Şi
de ce moarte-ai murit?»
«De
trăsnet când a trăsnit.»
«De
jelit cin’ te-a jelit?»
«Păsările-au
ciripit,
Pe
mine că m-au jelit.»
«De
scăldat cin’ te-a scăldat?»
«Ploile
când au plouat,
Pe
mine că m-au scăldat.»
«De-mpânzit cin’ te-a-mpânzit?»
«Luna când a răsărit,
Pe
mine că m-a-mpânzit.»
«Lumânarea
cin’ ţi-a pus?»
«Soarele când a fost sus.»
«De-ngropat
cin’ te-a-ngropat?»
«Trei
brazi mari s-au răsturnat,
Pe
mine că m-a-ngropat.»
«Fluieraşul
un’ l-ai pus?»
«În
craca bradului sus,
Şi
când vântul mi-o bătea,
Fluieraşul
mi-o cânta,
Oile
s-or aduna,
Pe mine că m-or
căta.» (OVID DENSUSIANU, Din „Flori alese din cântecele
poporului“)
◊◊◊
Astă-vară
am vărat
Colo-n
muntele cel nalt,
Cu luna, cu
soarele
Şi cu
căprioarele,
Că din
naştere-s muntean,
Iar din
botez sunt oltean.
Căprioare, surioare,
Sculaţi în
două picioare,
Roadeţi
poala codrului
Să văd
matca Oltului.
Oltule! pe
malul tău
Crească-ar
iarbă şi dudău
Ca să pască
murgul meu.
Oltule!
câne spurcat,
Ce vii
mare, tulburat,
Şi cu
sânge-amestecat?
Aduci
plăghii şi butuci,
Şi căpestre
de cai murgi,
Şi chiar
trupuri de haiduci!
Oltule! râu
blăstemat!
N-avuşi
grijă de păcat
Să-nghiţi
trupuri de voinici
Care-au
haiducit pe-aici?
Seca-ţi-ar
izvoarele
Şi toate
pâraiele,
Să-ţi
rămâie pietrele
Să le calce
fetele,
Că tu n-ai
ţinut cu noi
Şi te-ai
vândut la ciocoi!
Pe unde-a
trecut luntrea
Înalţă-se
pulberea,
C-ai fost
rău de oltenaşi
Ş-ai fost
bun de poteraşi.
Oltenaşi ai
înghiţit,
Poteraşi ai
răcorit. (Din „Cântece şi doine sociale“)
◊◊◊
Hai,
bordei, bordei sărac,
Nu mai ştiu
ce să mă fac;
Intru-n
tine, ies afară,
Gândurile
mă doboară.
Nu-i mălai
în căpistere,
Trupu mi-i
fără putere;
Nu sunt
lemne, nu e sare,
Iarna cade
cu ninsoare
Şi-mi aduce
supărare.
Hai,
bordei, bordei micuţ,
Vine gerul
şi-s desculţ,
N-am în
pungă un bănuţ.
Am muncit o
vară-ntreagă,
Sărăcia tot
mă leagă
Strâns în
lanţuri de oţele,
Priponit cu
neagră jele,
Vai de
steaua vieţii mele!
Hai,
bordei, bordei, bordei,
Rău m-apasă
anii grei –
Dar-ar
Dumnezeu cel sfânt
S-apuc
vremuri pe pământ
Ca să am şi
eu cuvânt;
Şi ciocoii
toţi să piară,
Că ne-au
făcut viaţă-amară.
Hai,
bordei, bordei de lut,
De când
soarele-am văzut
Eu de tine
n-am ştiut... (Din „Cântece şi doine sociale“)
◊◊◊
Foaie
verde lemn uscat,
Rusule,
neam blestemat,
Când ţi-a
fi mai greu de chin,
Să fii ca
mine străin,
Când ţi-a
fi traiul mai drag,
Să fii ca mine
iobag,
Să te văd
umblând pribeag,
În opincă şi
toiag,
Cerând milă de
la prag…
Când ţi-a fi
jugul mai greu –
Să te-ajungă
chinul meu…
Când ţi-a fi
traiul mai bun –
Să te văd
printre nebuni…
Când îi fi mai
cu noroc –
Să te văd arzând
în foc. (Din ,,Basarabia şi basarabenii“)
◊◊◊
„Mioriţa este un miracol artistic atât de profund tulburător, încât e un adevărat privilegiu să i te poţi dedica. E un miracol, şi pentru că e poezie şi cântec în starea binecuvântată de desăvârşire, dar şi deoarece exprimă întocmai modul nostru propriu de a fi în lume şi de a ne înţelege rostul de oameni ai acestor locuri. Ca mai toate adevăratele capodopere, şi Mioriţa e înconjurată de un larg cerc de umbră, de o largă zonă de tăcere, ceea ce, dacă îi sporeşte misterul, îi sporeşte şi demnitatea artistică.“ (ADRIAN FOCHI, Mioriţa [Texte poetice alese]; Prefaţă)
◊◊◊
„Ciobanul din Mioriţa nu gândeşte nici măcar extincţia, moartea fiind pentru el o închidere într-o groapă, o rămânere pe loc a lucrurilor ca-n ziua decesului. Tocmai această terestritate este poetică, fiindcă lasă sufletul în toată străvechea lui naivitate, fără nici o complicaţie a inteligenţei. Ciobanul care, gândind numai în timp şi spaţiu, se înmormântează lângă stână cu uneltele ciobăniei lui e totuna cu faraonul care perpetuează în bitum, cu alimentele lângă el, clipa hieratică a morţii.“
(GEORGE CĂLINESCU, Opera lui Mihai Eminescu, 2)
