Marin Sorescu, Parodii

MARIN SORESCU

 (29 februarie 1936 - 8 decembrie 1996)

PARODII

TUDOR ARGHEZI

ION ŞI AI LUI

Pipăind drumul cu vârful parului,

Orbecăiau spre coteţul primarului.

Fiecare tăcea ca peştele.

Întuneric – să-ţi scoţi ochii cu deştele.

De când e poteca aşa de anevoioasă,

Că parcă-o ştiau şeasă?

Bine că nu mai latră câinii cei mulţi,

Cu gurile-ncleştate în câlţi

Şi-n clei.

Unul doar mai mârâie, din obicei.

Ho! Ăsta-i coteţul... şi-n gură

Le-a şi venit gust de friptură.

Oare găinile acolo erau?

Şi-au lipit urechea de scândură: cârcâiau.

S-au vârât, unul după altul, cuminte,

Pe uşa îngustă, cu capul înainte.

Doamne! au simţit deodată că se îngroapă...

Parc-au nimerit în nişte hârtoapă...

I-au tras, dimineaţa, din coteţ, cu-un laţ,

Tăvăliţi prin găinaţ.

De când înjură la gherlă Ion cu ai lui

Au scos găinile de zece ori pui.

MÂHNIRI

Mahmur diaconul Iakirt

Aghiazma n-o a dres cu spirt,

Rob şi curat întru Hristos,

Azi au ajuns un păcătos.

La el azi-noapte în chilie

A fost intrat o fată vie,

Coapsele-i fine şi păgâne

L-au întrerupt din rugăciune.

Cu sâni obraznici, mai iubită,

L-a dus pre dânsul în ispită,

Şi după post neîntrerupt

A lăcomit mâncând din frupt.

E diavolul, şi cartea scrie

Să-l izgonească în pustie,

Dar mâna-i sfântă, de tămâie,

Îl pipăie şi îl mângâie,

Se roagă către cer, cucernic,

Să-l izbăvească pe nemernic,

Deodată-şi întrerupse ruga,

Şi în chilie fuge fuga...

Iar Dumnezeu, cam pe la patru,

Ce e mereu cu ochii-n patru,

Pândind păcatele femeii,

O a văzut prin borta cheii.

MIRON RADU PARASCHIVESCU

DE OF ŞI DE AOLEU

Floare naltă, floare neagră,

Nu ţi-am spus, fă, că-mi eşti dragă?

C-o să fur din cer cinci stele

Să-ţi fac salbă şi mărgele?

Şi mă lăudam că eu

Îl caftesc pe Dumnezeu,

De s-o pune-n drumul meu...

Nu-mi spuneai tu – ştiu, ca azi –

Când săream peste-un pârleaz,

Că de drag ce îţi sunt eu

O să mori de gâtul meu?

Şi-a venit un barbugiu.

Of, un fante de gagiu,

Din Obor, sau mai de sus,

Te-a chemat şi tu... te-ai dus!

Şi-ncă n-ar fi fost nimic,

Dacă nu mi-ai fi manglit

Punga mea cu bani fişic!

Stăteam noaptea amândoi,

Bibilică, bibiloi,

Ningea lună peste noi.

Eu credeam că mă iubeai,

Dară tu mă sărutai,

C-o mână mă mângâiai,

Cu alta cotrobăiai.

Boarfo! Nu ţi-a fost şucar

Să bagi mâna-n buzunar?

Cum putut-ai să te-nduri

Să mă-nşeli şi să mă furi?

C-am spoit un an tingiri

Pe la feţele subţiri,

Şi-am trăit prin mahala

Doar cu praz şi ciulama,

Ca să-ţi cumpăr ţie, ţie

Rochie de cununie,

Să-ţi fac degetu-nflorat

C-o pitară de matostat,

Şi tu, uite cum te ţâi

De cuvântul ăl dintâi!

Bine, dragă, îţi mersi!

Să mă-nşele o lălâie!

Da' şi eu fusei tămâie!

Că puteam şi eu încai

Să fiu craiul ăl mai crai

Şi să huzuresc ca-n rai. 

... Da^' acum am rămas bleg,
Amărât şi plin de jeg,
Ca nărojii ăi mai mari:
Nici gagică, nici piştari! 

 

GRIGORE  ALEXANDRESCU
BOUL ŞI VITELUL

Auzind că fiul are-un post de vază

(A ajuns ispravnic pe-o păşune mare)

Tatăl-bou îşi puse coada pe spinare

Şi, pe-aci ţi-e drumul! A plecat să-l vază.

Ţanţoş şi mai vesel boul ca oricând

Pe oricine-n cale îl oprea spunând:

– Merg chiar la ispravnic! Am un fiu şi eu

Şi-a ajuns ispravnic... Pe cuvântul meu!

Unde-l găsesc oare?

– Ţii la dreapta...

– Ţiu...

Şi aşa, spre seară, a ajuns la fiu.

L-a văzut din zare şi-a fugit spre el:

– Fătul meu... O, doamne! Scumpul meu viţel!...

Dar când vru să-l pupe (lacrimi avea-n gene),

Scumpul fiu îi zise: – Lasă! Fără scene!

– Stai să te văd bine...

– Vrei să stau tablou?

Tii! Te-ai făcut mare...

– Da. Sunt şi eu bou.

– Bou! Ce bine-mi pare! Verste patruzeci

Să te văd bătut-am...

– Bine. Şi când pleci?

– Satu-ntreg, mătuşa, unchiul cel bătrân,

Toţi te felicită...

– Ştiu eu: toţi vor fân.

– Văd că ai de toate: ce de clăi...

– Optzeci!

– ...paie... Unde-i ieslea?

– Când ziceai că pleci?

– Oi pleca eu, însă-s obosit...

– Ştii, tată:

Du-te acum acasă, vino altădată:

N-ai nimerit bine... vezi, am multă treabă...

– Şi să vin la anul?!

– Ce atâta grabă?

Auzind aceasta, cu mâhnire mare,

Tatăl-bou îşi puse coada pe spinare,

A oftat o dată, sufletul să-i iasă,

Şi călcând ca-n străchini s-a întors acasă.

– Ce-ţi făcea viţelul? l-a-ntrebat Brăzdar,

S-a făcut bou mare? – S-a făcut... măgar.

LA FONTAINE

GREIERELE ŞI FURNICA

– Surioară dragă, am...

Am venit să-mi dai şi mie...

Pân' la primăvară...

– N-am.

– ...un grăunte... ai o mie.

– N-am.

– Dar toată lumea ştie:

E doar lucru cunoscut.

– Am, da' nu vreau să-mprumut!

Astă-vară ce-ai făcut?

– Am cântat...

– Acuma joacă!

– Îmi e foame, c-aş juca...

– Joacă...

– Nu mă enerva,

Că-s nervos... îmi dai, or...

– Ba.

– Eşti zgârcită...

– Mă închin.

– ... da' o să te-ntind puţin.

Şi-agăţând vioara-n grindă,

Creieru-nşfăcă furnica

Şi-ncepu „să o destindă“.

Şi-a bătut-o, zdravăn, vere!

Apoi s-a oprit. Tăcere.

Amândoi stăteau ca muţi.

– Ei, acuma mă-mprumuţi,

Surioară?

– Cu plăcere.

CHARLES BAUDELAIRE

SPLEEN

Mi-e sufletul asemeni unui motan blazat,

Ce-a miorlăit o lună prin poduri tenebroase,

Şi-acuma, ca un pustnic, stă-n vârful unui pat

Şi cu dispreţ se uită la mâţele frumoase.

Ah, scârba grea îmi roase şi măduva din oase!

Aş vrea să fug departe, pe-un ţărm mai luminat,

Dar ploaia lungi zăbrele înalţă printre case,

Şi-n vasta îngrădire mă simt întemniţat.

Când voi zbura prin spaţii pe-un nor, către-apus,

Privind pământu-acesta, îl voi scuipa de sus:

Supremă răzbunare a inimii-nşelate.

Dar până-n clipa-aceea, pierdută în departe,

Cu umbra mea-ntre ziduri, şi plictisit de moarte,

Strivesc în cartea vieţii flori negre şi ciudate. 

SERGHEI ESENIN
 VIŢELUL 

 

În imaşul verde abia ajuns-a

Şi-a fătat azi vaca un viţel de aur...

Gingaş ca o floare, seamănă cu dânsa,

Doar la ochi, îmi pare, seamănă c-un taur.

Cu picioare slabe, fragede, de luger,

S-a săltat din iarbă şi privea cu rugă...

Şi era să cadă... dar s-a prins de uger

(Viţeluşul vacii!) şi-a-nceput să sugă...

Fără ca să-i pese că-i copil de ţâţă,

N-a lăsat în braţe ca să-l ia niciunul.

Singur merse-acasă, blând, lângă măicuţă...

Ea-l sorbea cu ochii şi l-a lins tot drumul.

Ci-n ogradă porcii-au prins a grohăi.

Mirosind pe noul oaspe, cu mânie.

Şi-a-nţeles viţelul, chair din prima zi,

Că-n ograda veche-i multă porcărie.

AL. MACEDONSKI

NOAPTE DE OCTOMBRIE

Azi noapte, pe la două, visasem că-nviasem,

Prin nu ştiu ce minune, nu pot să-i explic felul,

Dar ştiu că mă trezisem, de-odat, şi mă sculasem,

Coşciug, cavou, morminte, în urmă le lăsasem

Şi mă-ntorceam acasă, pe gânduri, de la Belu.

Era o noapte albă cum n-am mai pomenit.

Părea în noaptea-aceea un liliac în floare

Văzduhul 'nalt, cu ramuri întinse-n infinit,

Ce scuturau petale de stele sclipitoare...

Şi eu priveam în juru-mi cu ochii mari, uimit.

Era o noapte albă cum n-am mai pomenit.

Vedeam cum peste teii din margine de drum

Parfumul lor pluteşte, albastru ca un fum.

Cânta privighetoarea, pluteau în aer şoapte...

Fugisem de la Belu – şi-ncetul cu încetul,

Mă copleşea viaţa, redeveneam poetul

Ce, ca Musset, pe vremuri a fost vrăjit de noapte.

Cânta privighetoarea, zburau în aer şoapte.

Şi eu grăbeam spre casă, mânat ca de-un resort.

Când mă trezesc de-odată c-un popă lângă mine...

Stă-n ioc şi mă priveşte... şi-ncepe să se-nchine...

– Ce căutaţi, părinte? V-am mirosit a mort?

Îi zic, – iar el se uită c-o mină milostivă:

Parcă-mi cerea iertare, parcă-mi cerea colivă.

Ci, dându-l la o parte, eu mi-am văzut de drum.

Se deştepta oraşul la viaţă şi acum

Se răsfrângeau în geamuri şi în vitrine zorii

Şi se-nmulţeau întruna pe stradă trecătorii.

Dar iată-mă acasă. Sfios bătui la uşă.

Ce bine-o să le pară la toţi când m-or zări!

Dar uşa se deschide şi-apare o mătuşă.

– Ştiţi... eu sunt Macedonski şi locuiesc aci...

Pardon! E o greşeală! Poate pe vis-à-vis...

– E imposibil, doamnă...

– Vreţi alte explicaţii?

– Aici am stat o viaţă...

– Duceţi-vă la „Spaţii“.

– E imposibil, babo! Am cărţi şi manuscrise

Lăsate-aici... şi vise... noian, noian de vise

Şi de-amintiri de care acum mă prinde dorul...

Dac-aş atinge numai covorul cu piciorul

S-ar deştepta odaia vrăjită, ca în basme,

S-ar umple dintr-odată cu chipuri şi fantasme...

Dar între timp bătrâna se retrăsese-un pas –

Şi uşa se închide izbindu-mă în nas!

Bătui la altă uşă... Dup' o tăcere scurtă

Veni ca să-mi deschidă un parucic cu burtă.

Mă-nchin cu politeţe şi îl salut: Bonjur!

Mă cheamă Macedonski...

– Fă stânga împrejur!

Răcneşte el cu ciudă – Că mi-ai trezit nevasta...

Ce baţi la ora asta?! Ce disciplină-i asta?!

Şi am ieşit în stradă, ca dintr-un alt tărâm...

Eu am văzut odată cum sta pe caldarâm

Un biet beţiv, săracul... Plângea ca o mireasă...

– De ce nu mergi acasă, prietene? Îi zic.

Nevasta nu te lasă, sau soarta nu te lasă?

– Acasă? Unde-acasă? Că am băut un pic...

Şi am uitat şi strada... şi numărul la casă!

Aşa şi eu acuma stăteam trăznit, năuc

Mă cuprinsese spaima... Şi unde să mă duc!

Gândiţi şi dumneavoastră: Să laşi eternitatea,

Să te întorci din moartea cea grea şi fără glas

Şi când ajungi acasă şi vezi posteritatea

Că nu te mai cunoaşte şi-ţi dă cu uşa-n nas!

Am luat-o la întâmplare pe-un bulevard mai mare

Ca un emir ce merge pierdut într-o pustie.

Zăresc într-o vitrină cărţi multe şi ziare –

Şi peste două clipe eram în librărie.

– Să-mi daţi, spun vânzătoarei, un tom de Macedonski,

Ce-aveţi de Macedonski mai nou?

– Acum, acum...

Eram aşa de dornic să mă citesc postum!

Nu l-am citit de-un secol, de-aceea şi insist.

– Dar cine-i Macedonski?

– Poet.

– E progresist?

– E simbolist, la dânsul sunt lipsuri evidente...

S-a aplecat în faţa culturii decadente...

A scris mai multe piese, a scris „Thallasa“ şi...

– Hai spune mai departe!

– A scris şi poezii.

Ca un nebun atuncea am izbucnit în râs.

Un râs ciudat, demonic, un râs ca-n alte sfere,

Şi geamurile toate vibrau precum un clopot.

Se adunase lumea şi eu râdeam în hohot.

Râdeam de mine însumi, de viaţa-mi scursă-n van,

Râdeam că am scris versuri, că nu am fost băcan,

Sau negustor, sau popă, sau mare amiral...

Râdeam de mine însumi, râdeam, în general,

De toţi acei lunatici, flămânzi şi trenţuroşi

Ce cumpără hârtie şi mor tuberculoşi,

Crezând că după moarte posteritatea dreaptă

O să-i cinstească veacuri de-a rândul pentru faptă.

Râdeam precum beţivul care-a sorbit un deka,

Ca un arab ce află că nu există Meka.

Şi am ieşit afară mai vesel ca oricând...

Şi am ieşit afară şi dibuind poteca

Mă îndreptam spre Belu în hohote râzând...

Şi-astfel azi dimineaţă m-am deşteptat plângând.