NICHITA STĂNESCU
(31 martie 1933–13 decembrie
1983)
◊◊◊Orice scriitor începe prin a-şi spune propria sa viaţă prin cuvinte. Dacă el este cinstit cu sine însuşi, neapărat este cinstit cu toţi ceilalţi. La un moment dat, prin maturizare, un scriitor autentic, într-un fel sau altul, îşi va da seama că scopul scrisului nu este perfecţionarea cuvântului, ci mesajul pe care îl poartă cuvântul. Asta este secunda în care scriitorul devine scriitor. Biografia sa personală trebuie să devină impersonală şi cât mai larg coincidentă cu biografia cititorului.
(NICHITA
STĂNESCU, Fiziologia poeziei)
POEZIA
Ea se hrăneşte din privirile
fixe
ca să poată exista,
şi, când ochii se-nchid, se
adapă
din întunericul eliberat de
polii
asurzitori ai timpanelor.
Astfel trăieşte tot timpul,
deşi, uneori, se lasă să fie
visată în somn,
hrănindu-se numai cu legănarea
ciorchinilor de ochi
atârnând de nori.
Ea are articulaţii de paianjen
când alunecă-n tăcere pe
suprafaţa sunetelor
şi se ridică la stele,
cu sine împreunându-se
ca să poată cădea înapoi, spre
pământ.
Cu pavilioanele-albastre
încordate,
numai viitorul o aşteaptă
să-i intre-n auz,
şi ea stă acolo, o viaţă,
hrănindu-se
cu muzica sferelor. Apoi
se-ntoarce deasupra noastră,
spunându-se pe sine, în
cuvinte.
POETUL
CA ŞI SOLDATUL
Poetul ca şi soldatul
nu are viaţa personală.
Viaţa lui personală este praf
şi pulbere.
El ridică în cleştii
circumvoluţiunilor lui
sentimentele furnicii
şi le apropie, le apropie de
ochi
până când le face una cu
propriul său ochi.
El îşi pune urechea pe burta
câinelui flămând
şi îi miroase cu nasul lui
botul întredeschis
până când nasul lui şi botul
câinelui
sunt totuna.
Pe căldurile groaznice
el îşi face vânt cu aripile
păsărilor
pe care tot el le sperie ca să
le facă să zboare.
Să nu-l credeţi pe poet când
plânge.
Niciodată lacrima lui nu e
lacrima lui.
El a stors lucrurile de
lacrimi.
El plânge cu lacrima
lucrurilor.
Poetul e ca şi timpul.
Mai repede sau mai încet,
mai mincinos sau mai adevărat.
Feriţi-vă să-i spuneţi ceva
poetului.
Mai ales feriţi-vă să-i spuneţi
un lucru adevărat.
Dar şi mai şi, feriţi-vă să-i
spuneţi un lucru simţit.
Imediat el o să spună că el l-a
zis,
şi o să-l spună într-aşa fel
încât şi voi
o să ziceţi că într-adevăr
el l-a zis.
Dar mai ales vă conjur,
nu puneţi mâna pe poet!
Nu, nu puneţi niciodată mâna pe
poet!
... Decât numai atunci când
mâna voastră
este subţire ca raza
şi numai aşa mâna voastră ar
putea
să treacă prin el.
Altfel ea nu va trece prin el,
şi degetele voastre vor rămâne
pe el,
şi tot el va fi acela care se
va lăuda
că are mai multe degete decât
voi.
Şi voi veţi fi obligaţi să
spuneţi că da,
că într-adevăr el are mai multe
degete...
Dar e mai bine, dacă-mi daţi
crezare,
cel mai bine ar fi să nu puneţi
niciodată mâna pe poet.
...Şi nici nu merită să puneţi
mâna pe el.
Poetul ca şi soldatul
nu are viaţă personală.
LA MORMÂNTUL
LUI BAUDELAIRE
Trec
pietrele, măreţ cadavru,
rămas cu
ploile în unghi!
Mai neizbit,
las trupul meu acesta
la gândul
tău să-ncline un genunchi.
Rup floarea
transformată în paianjen,
şi-o las pe
tâmplă să-mi alerge suplă,
şi îţi
întind privirea mea cea fixă
de din
orbită să mi-o bei ca dintr-o cupă.
Prea obosit
din naştere, acuma
comunici
osteneala despuiată
a orei de
februarie, cu ploaie
de stâncă
subţiată şi de piatră.
Baudelaire,
idee masculină
a zonelor
neutre de neant,
mişcare iute
în mişcarea alcalină,
virus ce
eşti al sângelui gigant,
vărsat de
mari, poeţii lumii,
care alcătuită-a fost
să fie
din capete
cu trunchi şi membre
de-o gingaşă
anatomie,
limb, tu,
pervers şi fără semn
al
nemişcării dom de oase!
Las un
genunchi în unghi solemn
în centrul
unei ţări ploioase.
PREŞEDINTELE
BAUDELAIRE
Bolnav m-am dus la preşedintele
Baudelaire,
Saturn îmi trecuse prin zodie
şi disperat că absintul e
interzis în localuri
şi că, în genere, nici nu se
mai fabrică
locuiam într-un spaţiu de clor
şi adeseori, scăpând frânele
existenţei,
lăsam să se crape sub osul
frunţii
frumosul meu creier cercetat de
duhuri.
Îţi pierzi propria ta obsesie,
mi-a spus,
şi i-am răspuns că de la o
vreme sunt conectat,
şi că întreţin legături cu
uriaşii,
un fel de Mercur purtător de
veşti proaste.
Preşedintele mi-a surâs
lăsându-mi, pe un umăr,
scheletic braţul lui,
amintindu-mi de faptul
că moartea, ea însăşi, e o
formă;
şi este la fel de perisabilă ca
toate celelalte forme.
El a deplâns alături de mine
situaţia jalnică a albatroşilor
şi rărirea în lume a codrilor
de simboluri,
degradarea cuvântului şi versul
alb.
Preşedintele era de părere că,
pentru cei vii,
experienţa tristeţii
este nepotrivită,
îngrijorându-se totodată de faptul
conectării mele prea repezi la
Cosmos.
Oricum te sfărâmi, mi-a zis,
caută să îndelungeşti măcar
stafia
vreunei stări de spirit
coherente
transcrisă în bunul nostru
endecasilab.
Stăteam cu faţa vârâtă într-o
floare violetă
şi întrucâtva fanată de
sudoarea preşedintelui
care hotărâse să doarmă o
perioadă
cu fruntea pe ea.
Plouă prea des, mi-a spus
preşedintele,
şi asta face să sufere piatra
şi legiunile monştrilor anexaţi
care, uneori, ne slujesc
silabele poetice.
El a mai precizat că limba poezească
este ameninţată de o aparenţă
mult prea curentă,
şi a deplâns împreună cu mine
prea marele interes care se
acordă
persoanelor fizice ale
poeţilor.
Preşedintele Baudelaire şi-a
lăsat scheletul mâinii
pe umărul meu, şi s-a
interesat
dacă la următoarele alegeri voi mai avea de gând
să-l votez.
I-am spus că ,,da”, şi m-am despărţit
de el, conectat, ca să reintru
în acea atmosferă de clor,
obosită,
în care îmi duc existenţa în
ultima vreme.
EMIL BOTTA
El e despărţit de zbor
printr-o coajă de ou
şi printr-o nervură de
frunză
e despărţit de umbră.
Cum să nu-l iubesc dacă
e frumos ca o turmă de oi
în amurg?
Cum să nu-mi fie dor de el
dacă este la fel de tăcut
ca un greier?
Ochii lui sunt masca orbului.
Fruntea lui e sărată ca marea.
Inima lui e şaua
lui Hamlet.
1
Ceaţa
înveleşte în sine
noul născut al luminii.
2
Te-ngălbeneşte
bănuiala mea
cum toamnele, frunzele.
3
Când te-am văzut
m-a lucit un vânt suav
de stea căzătoare.
4
Sirena remorcherului
în ceaţă,
gât de gâscă, tăiat.
5
Zgomotul camioanelor noaptea,
ceruri pustii,
tavane...
6
Acoperişul razelor, steaua.
Acoperişul ei,
el.
7
Avion galben,
pilot albastru;
cerul, un singur cuvânt.
8
Clang. În amintirea
vechii săbii
se taie gâtul nou. Clang.
9
Moartea e copil.
Ea suge drept lapte
nisipul clepsidrei.
10
Rămaşi fără trup, morţii
s-au ascuns în pământ
de ruşine.
11
Linişte,
e linişte...
ca şi cum m-ar gândi un arbore.
12
Iarna locuieşte sub toamnă:
eu locuiesc
sub o piatră.
13
Pe carapacea broaştei ţestoase
cad lacrimi.
Plângi... sau plouă?
14
Nu există cuvinte,
ci numai dorinţa
de a vorbi.
15
Noapte întreruptă cu un
strigăt.
Brusc visul
face umbră.
16
Pe zid apune lumina:
o altă ţară,
altă limbă...
17
De departe, totul
pare un punct.
Dar cine e aproape?
18
Adierea evantaiului
pe ovalul
unei pietre...
19
Libertate care se usucă,
a sângelui
de piatră.
20
Patul luminii mai luminos
decât lumina.
Ce coşmar!
21
Curgerea oului
din pasăre spre cuib:
aer nezburat!
22
Sperii patru porumbei,
ah,
de patru ori răsare luna!
23
Punând apa pe roţi,
trăgând-o pe uscat:
dezînecare.
24
Frunze galbene de salcie, pe
lac.
Nu mă răsfrâng,
mă văd.
25
Cuvântul se dizolvă în piatră,
şi piatra în pietre...
Toamnă.
26
Şiroind de lumină,
un peşte-mi cade în braţe,
zburător.
27
La miezul nopţii tresar:
soare
răsare-n altă parte.
28
Unu plus unu,
fără să fim doi,
stăm unul lângă altul.
29
Mă muşcă un câine.
Ah, privesc prin el
ca printr-o fereastră.
30
Îngerul grâului
mi s-a aşezat pe mustăţi:
contemplu.
31
Tu eşti absenţa mea
cum visul este
absenţa treziei...
32
Cărămiziu ca o cărămidă,
fac loc
unei ferestre.
33
Ca o lăsare de seară
încep să plâng
lent născând grifoni.
34
Când mă săruţi, zeul mi-l
săruţi.
Când pleci, pleci
de la mine doar.
35
Aur pe tăvile norilor.
Ospăţ de zei
sub orizont.
36
Contemplai
cu ochi nemişcaţi.
În locul lor, pietrele clipeau.
37
Întunecând întunericul,
iată
porţile luminii!
38
Stejar tăiat.
Pe buturuga lui
se odihneşte vântul.
39
Timpul gâlgâie împroşcându-mă.
Scap
securea din mână.
40
Înnodat ca aerul
sub aripile ciocârliei
sunt.
41
Tu,
rază scurtă de stea oarbă.
După scris, tăcerea mâinii.
42
Noi doi,
voi patru şi ei opt.
Ah, cât de verde pare iarba!
43
Dacă timpul
ar avea frunze
ce toamnă!
44
Ah, tu,
numai la mine nu mă uit
ca la mine însumi.
45
Chiar şi singurătatea
am să mi-o las pe pământ
atunci când voi muri.
AUTOPORTRET
Eu sunt ferestrele unui zid
care nu a fost încă
ridicat.
