GEORGE BACOVIA
(17 septembrie 1881–22 mai 1957)
Poet decadent, al melancoliilor pluvioase, al toamnei, al iernii şi al unei primăveri resimţite cu nervii unui convalescent, cufundat în deznădejde şi în prevestirea morţii apropiate, Bacovia este şi un poet al provinciei moldoveneşti.
TUDOR VIANU
Atmosfera lirică în care s-a constituit personalitatea celui mai mare dintre simboliştii români, George Bacovia e aceea a poeziei lui Baudelaire, Poe, Verlaine, a „decadenţilor” în genere. Maurice Rollinat a exercitat asupra lui o putere fascinatorie specială, Nevrozele acestuia fiindu-i o vreme cartea de căpătâi. Am greşi însă acordând influenţelor o însemnătate excesivă, şi poetul ne previne el însuşi, într-un interviu, împotriva unei asemenea erori. Format în cercul de farmec al poeziei decadento-simboliste franco-belgiene, deprinzând de la exponenţii ei diverse procedee, George Bacovia e un produs tipic al climatului societăţii româneşti, un interpret al stării de spirit caracteristice „proletarilor culţi” posteminescieni.
DUMITRU MICU
SINGUR
Odaia mea mă înspăimântă
Cu brâie negre zugrăvită –
Prin noapte, toamna despletită
În mii de fluiere cântă.
– Odaie, plină de mistere,
În pacea ta e nebunie;
Dorm umbre negre prin unghere,
Pe masă arde o făclie.
– Odaie, plină de ecouri,
Când plânsu-ncepe să mă prindă,
Stau triste negrele tablouri –
Făclia tremură-n oglindă.
Odaia mea mă înspăimântă…
Aici n-ar sta nici o iubită –
Prin noapte, toamna despletită
În mii de fluiere cântă.
DIES IRAE
Cât de
străin sunt de ţara mea,
Şi nici un
dor nu mi-a rămas –
Gând rău,
şi-ntunecat,
Închide al
dreptăţii glas.
Va fi târziu
în ziua-aceea…
Şi bântuie
în calea mea,
Tăceri de
vremi, sinistra foame!
Sau cântece
ce plâng mereu:
– Grăbeşte,
nu mai aştepta!
PLUMB DE
TOAMNĂ
De-acum, tuşind, a şi murit o fată,
Un palid visător s-a împuşcat;
E toamnă şi de-acum s-a-nnoptat…
– Tu ce mai faci, iubita mea uitată?
Într-o grădină publică, tăcută,
Pe un nebun l-am auzit răcnind,
Iar frunzele cu droaia se desprind;
E vânt şi-orice speranţă e pierdută.
Prin târgu-nvăluit de sărăcie,
Am întâlnit un popă, un soldat…
De-acum pe cărţi voi adormi uitat,
Pierdut într-o provincie pustie.
De-acum, au şi pornit pe lumea eronată
Ecouri de revoltă şi de jale;
Tot mai citeşti probleme sociale…
Sau, ce mai scrii, iubita mea uitată?
NOTE DE
TOAMNĂ
Tăcere… e toamnă în cetate…
Plouă… şi numai ploaia dă cuvânt –
E pace de plumb, e vânt, şi pe vânt
Grăbite, trec frunze liberate.
Deschide, dă drumu-adorato,
Cu crengi şi foi uscate am venit;
În târg, o fată tristă a murit, –
Şi-au dus-o pe ploaie, şi-au îngropat-o…
Dă drumu, e toamnă în cetate –
Întreg pământul pare un mormânt…
Plouă… şi peste târg, duse de vânt,
Grăbite, trec frunze liberate.
ALTFEL
Omul începuse să vorbească singur…
Şi totul se mişca în umbre trecătoare –
Un cer de plumb de-a pururi domnea,
Iar creierul ardea ca flacăra de soare.
Nimic. Pustiul tot mai larg părea…
Şi-n noaptea lui amară tăcuse orice cânt, –
Şi-nvineţit de gânduri, cu fruntea în pământ,
Omul începuse să vorbească singur…
UMBRA
Mă prăfuise timpul dormind peste hârtii…
Se întindea noianul de unde nu mai vii;
O umbră, în odaie, pe umeri m-apăsa–
Vedeam ce nu se vede, vorbea ce nu era.
– Poţi să te culci, e ora şi
noaptea-ntârziată,
Vei scrie, altă dată, orice, şi tot nimic.
O umbră eşti acum, şi pot să te ridic,
Lăsând, odaia goală, şi lampa afumată…
SONET
E-o noapte udă, grea, te-neci afară.
Prin ceaţă – obosite, roşii, fără zare –
Ard, afumate, triste felinare,
Ca într-o crâşmă, umedă, murdară.
Prin măhălăli mai neagră noaptea pare…
Şivoaie-n case triste inundară –
Ş-auzi tuşind o tuse-n sec, amară –
Prin ziduri vechi ce stau în dărâmare.
Ca Edgar Poe, mă reîntorc spre casă,
Ori ca Verlaine, topit de băutură –
Şi-n noaptea asta de nimic nu-mi pasă.
Apoi, cu paşi de-o nostimă măsură,
Prin întuneric bâjbâiesc prin casă,
Şi cad, recad, şi nu mai tac din gură.
CU VOI…
Mai bine singuratec şi uitat,
Pierdut să te retragi nepăsător,
În ţara asta plină de humor,
Mai bine singuratec şi uitat.
– O, genii întristate care mor
În cerc barbar şi fără sentiment, –
Prin asta eşti celebră-n Orient,
O, ţară tristă, plină de
humor…