Marin Sorescu, La Lilieci (Cartea a treia – 1980)

Marin Sorescu, La Lilieci 

(Cartea a treia – 1980)

Orbirea

Constanţa era bătrână, de 79 de ani.

Şi s-a dus la f ie-sa, la cules de vie.

A zis că acolo o putea şi ea.

Şi două zile a cules. Şi dimineaţa a treia a zis

Să plece acasă.

„Şi mi-au dat cam două chile de struguri într-un coş

Şi două chile de must.

Mi le-au pus în cap, la poartă.

Şi-am mers de-acasă, de la fie-mea până la popa.

Cât să fie? nu-i cine ştie ce cale, vreo sută de metri.

Şi-acolo odată n-am mai văzut.

Casele, linia, copacii, toate s-au dat la o parte,

S-au întunecat. N-am mai văzut neam. Mă trăsei

Binişor lângă gard, unde ghiceam eu că trebuie să fe

Gardul,

Că ziceam că trece vreo căruţă.

Şi veneau nişte copii de la vale, se duceau la şcoală.

-    Mă, muică, ia veniţi voi până aicea. Mă cunoaşteţi voi pe mine?

-    Te cunoaştem. Eşti Constanţa de la fântâna de la deal.

-    Luaţi-mă şi pe mine să mă duceţi acasă.

Şi m-a luat unul de mână şi unul mi-a luat coşul

Şi m-au dus acasă.

Ziceau: „Calcă pe-aici, calcă pe-aici".

Ce să fie, parcă-nvăţam să merg de-a buşilea.

Când m-a văzut Nicolae, zic: „Mă, orbii, nu mai văd,

Nu mai văd deloc. Deloc. Nu văd".

„Păi uite, stai şi tu aici pe marginea patului."

„Şi ce să fac?"

„Păi, ce să faci, aşteaptă, poate ţi-o veni vederea."

Ce să-i mai vină? Draci!

Se văieta ea mai demult: „Fată, mă glodesc ochii.

Mă glodesc aşa".

Ba după vreo două zile parcă a-nceput a i se năzări.

S-a sculat, ce să facă, şi-a-nceput să umble.

„Parcă trec printr-o ceaţă,

Aşa pe vârful unui munte,

Şi vin pale de ceaţă şi la urmă iar se limpezeşte

Câte o ţâră şi vezi în jos."

-    Şi ce vezi în jos?

-    Ei, ce să văd? Prăpastia. Lucrurile din jur,

Dar odată încep să se-nvârtă toate în jurul meu

Şi toate culorile se fac una, aşa cenuşie, şi la urmă

Neagră.

Au! şi ce colorat vedeam înainte!

Aia era turchează, aia era pambrie, aia...

Ţi-era drag să te uiţi la ele...

Şi-acum întreabă-mă cum e lingura că nu ştiu cum e.

A-nvăţat-o una să bea ceai de leuştean,

Poate fi de la tensiune, care-a urcat la ochi,

Poate şi-o reveni. „Din frunze, din cotor - le fierbi

Le clocoteşti, dai oala deoparte şi-o acoperi

Şi-l laşi ceaiul o ţâră,

Cam cât ai număra până la o sută, şi-l bei."

Nu i-a fost mai bine, nu i-a fost mai rău.

„Că mai rău decât atât?"

Da' se canonea mereu, că trebuia

Să aibă grijă de ea. Că degeaba faci copii, dacă nu vine

Unul să-ţi aducă o cană cu apă, când nu mai poţi.

„O da sfântuleţul Dumnezeu

De-oi termina şi cu viaţa asta",

Zicea.

Acum bărbat-su, Nicolae,

Vărsase sânge şi murise cam de vreo lună.

Ea stătea ţeapănă, aşa, şi i se umflaseră venele.

Şi când au băgat-o în albie, s-o spele,

Dădea şi ea, sărăcuţa, cu mâinile cu apă caldă pe picioare.

-    Cum ai făcut, că parcă ieri ţi-a fost mai bine?

-    Am spălat şi eu cămăşi, am făcut şi eu o ţâră mâncare

Şi-am căzut azi-noapte.

M-am bucurat că-ncepusem iar să văd

Şi-am ieşit şi-am pus mâna

Şi-am pipăit toate lucrurile mele,

Toată casa, uşile, geamurile,

Am mers la frasinii din curte

M-am uitat pe la unghete, prin pod.

Am spălat oalele –

Acum s-alege praful. Rămân toate de izbelişte.

Nici n-a-nchis bine ochii,

C-a venit fata, i-a fărâmat casa şi a mutat-o la

Ca să facă un şopron.

Frasinii i-au tăiat - în curte au

Crescut bălării.

D-apoi ce să te mai miri?

Mama lui Nicolae, Curcăneasa,

Când a murit bărbatu-său,

A pus busuioc la ureche

Şi-a jucat. „Ha-ha-ha!

C-am scăpat de dracul."

Şi jucatul ăsta s-o fi moştenind.

Scara vieţii

Măndoiu ăl bătrân a făcut o casă bună,

Cu trei camere. Şi-a avut patru copii.

Fata a mare, Nicoliţa, a murit - i-au căzut toţi

Dinţii, la urmă o buză. A murit. Ăi trei băieţi

I-a însurat, fiecare în casa lui şi ălui mic i-a dat

Casa aia, a de sta el în ea. Doar o isprăvise de făcut.

Şi să rămână şi ăi bătrâni cu ei, într-o cameră.

Acum, se însoară ăsta ăl mic şi ia o zgripţuroaică,

Un sudam de muiere.

Nu putea s-o sufere pe soacră-sa deloc.

Măndoiu moare. Nevastă-sa nu se-mpăca neam cu nora.

Nora zicea: „Intră tu în casă, da' să vedem pe unde mai ieşi"

„Păi, bine, fă, da' nu e casa mea, n-am făcut-o eu,

Fereştile, uşile, totul?! Că tu ai venit la de-a gata,

Ai nimerit ca găina oarbă-n grămada cu boabe,

Cum să n-am nevoie să ies şi eu din camera mea?"

„Nu ştiu, te priveşte. Ieşi din camera ta pe unde vrei,

Dar nu pe uşă, să treci prin dreptul meu."

(N-aveau două

Uşi, ieşeau pe la foc.)

Mi-a-ncuiat uşa într-o zi, povestea a bătrână,

Ş-am stat încuiată-n casă, că n-am putut să mai ies.

Când am scăpat de-acolo, n-am mai îndrăznit să mai intru pe la ea.

Ce să fac? Am pus scara de la pod şi intram şi ieşeam pe

Fereastră.

-    Da' mâncarea cum o făceai, Mărie?

-    În curte. Aprindeam focul în bătătură şi făceam acolo.

Ce! da' era greu! Ce! Să te duci tu să iei mălaiul

Din casă, la urmă să cobori cu postava pe fereastră.

Fugi înapoi, pe scară-n sus, cu postava, s-o duci...

Ei, m-am canonit aşa, până n-am mai putut.

A venit alt băiat, urmatecul, şi-a zis: „Mamă, hai

La mine. Că dau în ea şi mai intru şi-n puşcărie.

O omor fir-ar a dracu! Bag sâmceaua-n ea...

Las-o aci, dacă frate-meu e aşa de tont, de se uită el

Cum fierbi oala cu legume sub dud şi nu te cheamă

La vatra dumitale, că-i e frică de zăltată...

E nărod, mototol. Şi pe asta dac-o mai văd o dată

Cât e de umflată, să vezi ce se dezgâmfă.

îi dau una de-o lipesc de el. Mucedul cu râncedul -

Se-ntâlniră. Hai la noi."

M-am dus acolo şi-am scăpat de chin.

Făcea numai cruci în mălai, să nu iau eu din mălai.

Netezea mălaiul şi făcea cruci. Apoi, semne la untură, în garniţă.

La carne. Avea slănină şi-aşa o scrijiia,

Să nu tai eu.

„Mă, ce tot scrie asta pe bucate? Că eu nu ştiu Literele astea?

Ce babilonie-mi face ea pe slănină,

Cu cuiul?"

„Nu ştiu, mamă, are ea semnele ei."

„Mă, fir-ar a deavu cu semnele ei, ce sunt eu să-mi

Dea ea mie cu nart? Topsăcata asta?"

„Mamă, e muierea Mea, ce te bagi?"

Ei, cum-necum, am urdinat o vreme pe fereastră,

Intram ca albina-n stup,

Pe urdiniş, n-aveam loc să încap şi eu pe uşă

Ca toată lumea. Că dacă trăia ăl bătrân...

Aoleu ce s-ar fi ales de şalele ei... Da' aşa...

Ei, rea e şi bătrâneţea,

Ferească Dumnezeu să ajungi să simţi scara vieţii în spinare.

S-o mai şi muţi di colo colo.

Că bătrâneţea vine cu paşi mărunţi,

Şi copiii, dacă nu sunt toţi buni,

Zbori pe fereastră ca brabetele...

Foaia de zestre

I-a făcut Moşu foaie de zestre, când s-a

Logodit mama.

Au venit Dobrescu, Petrică al lui Nete, Riţa.

Moşu scria colo la masă-n vale, la fereastra

De unde se vedeau toată valea şi dealul, până

La Drumul Vâlcii.

Era bucuros şi că are prilejul să scrie,

Cu literele lui mari şi frumoase, caligrafice,

Parcă fiecare literă era şi ea tot o zestre,

Fiecare cuvânt.

Bucuros şi că-şi mărita fata a doua

După un om şi cu armata făcută (şi armata şi

Războiul prim,

Dar atunci nu începuseră să se numere).

Şi scria şi, după ce termina cuvântul, se întorcea să

Vadă ce efect are asupra ginerelui şi asupra Martorilor?

Că-l şi silabisea, crezându-i pe-ăia neşcoliţi de tot

Poate,

Ori aşa, ca să dea importanţă zestrei:

-    Zece pogoane de pământ.

-    Zece, repeta Petrică al lui Nete, cu glas nesigur,

Din care ar fi reieşit că e cam puţin.

Era martor din partea băiatului

Şi nu trebuia să se arate că rămâne cu gura căscată de

Atâta bogăţie.

-    Zece? făcea Riţa, sora ginerelui. De ce numai atâta?

-    Am şase fete, le dau la fiecare câte zece pogoane,

Răspundea Gheorghe Ionescu, punând nisip pe hârtie, să sugă scrisul.

„Nu împrăştia atâta nisip, că mai suge vreun pogon",

Zicea ginerele, şi la urmă, văzând că socrul nu are

Chef de glumă: „Mă, hai să lăsăm omul să scrie,

Ce-l tot ţinem de vorbă?"

-    Salba, cu doi galbeni mari şi vreo zece mici.

– Tată, pune şi icusarii ăia. Mireasa tocmai intrase

Cu nişte pahare de ţuică.

-    Bine, fa, că-mi aduseşi tu aminte, era să uit.

Şi să scriem şi banii: două mii de franci.

Uite Livretul aici.

Pe urmă au fost trecute în foaie şi ţoalele:

Scoarţe, velinţe, fuste, rochii, cămăşi.

Şi pe urmă s-a făcut socoteala câţi bani fac.

-    E, eşti mulţumit?

-    Mulţumit, zice tânărul cu Mărăşeştiul făcut,

Acolo luptase. Am făcut eu faţă pe front unor

Situaţii şi mai grele.

Dacă asta e tot ce-i dai? Dar vezi că pe fată

N-o trecuşi acolo. Toţi au început să râdă. Se vedea

Că sunt mulţumiţi.

-    Fata o iei separat, zâmbeşte şi socrul. Nu mai are loc pe

Foaie şi mă doare de când scriu, atâta avere.

Mare pieişte îţi mai fac şi copiii ăştia. Uite Scriu de-un ceas.

Sunt altele cărora nu le dau părinţii o stramură de ceva.

Toţi ginerii or să plece înjăpşiţi de la mine.

Şi asta a fost foaia de zestre a Nicoliţei lui

Gheorghe Ionescu.

La urmă au băut ţuică

Şi s-a hotărât cununia şi nunta.

Se făcea foaie de zestre şi pentru ginere. Tata a avut:

Doi boi, plug, car, casă, unsprezece pogoane de pământ.

Ginerele avea obligatoriu cojoc mare, care se trecea în

Foaie. Nici nu se făcea ginere, dacă n-avea cojoc.

Numai sărăciile n-aveau.

Două cojoace mari îşi aminteşte mama să fi fost la noi în

Pod: unul al lui Moşu, şi altul al lui taică-su,

Al lui Ion Ţuruc.

Şi muierea venea cu scurteică de pluş.

A maicăi era Piersăcie,

Era îmblănită cu cojoc. Pluş pe deasupra

Şi cojoc pe didijos. Şi avea vulpe pe după gât, de venea

Aşa până jos. Le zicea: sangepi de vulpe. Asta era podoaba

Muierii. Treceau pe zăpadă cârduri cârduri, că se făcea

Govie la Ştefănescu, ori mergeau aşa gătite la nunţi,

Femeile,

În toate culorile de scurteici.

Şi Fănică al lui Ion Bălan a avut cojoc.

Şi după ce-au beut ei toţi ţuică, şi-au râs, au

Fixat nunta la 10 de ianuarie 1921. Au pus totul

La cale, au plecat.

Şi la poartă Riţa şi-a adus aminte: Da' scurteică? S-au întors.

-    Nu, că nu-i dau scurteică, a zis Moşu. Eu fetii mele

Nu-i mai dau scurteică, îi dau ceva şi mai şi: îi dau

Palton.

Ieşiseră atunci paltoanele în România, tocmai

Se schimba moda în

Comuna Bulzeşti. Un moment de tăcere,

Nici unul nefiind prea sigur ce e cu paltonul,

Ce fel de rang are, dacă e mai important

Decât scurteică, sau nu.

-    Am dat 500 de lei pe el, adăugă Moşu, cinci sute de lei

Sunt bani.

-    Da, cinci sute de lei sunt bani.

Ei, era după război şi nu se mai găseau lucruri

Nici bune, nici rele. Ieşiseră nişte răcuini,

De te vezi prin ele. Lucruri rele, de-alea parcă erau de

Pătură. De-aia socrul uitase să scrie în foaie.

-    Şi la urmă, se încrunta el, fata mea nu era de măritat...

Că ziceam să mai aştepte un an doi, să se dea moda-napoi

Şi s-o mărit cu toate alea, cum se face la noi.

-    Cum îţi stă, stimată domnişoară, paltonul ăsta,

Zicea Petrică al lui Nete, ia să-l vedem şi noi?

-    Imbracă-te, muică, încearcă-l, se bagă maica în vorbă,

Că ăştia n-or fi stat decât aci la Gura Racului, n-au mai

Ieşit şi ei la Craiova, să vadă cum se poartă acum

Fetele, că scurteici nu mai poartă decât babele.

Fata iute, iute scoate paltonul din ladă, de la naftalină,

Aşa cocoloşit, îl îmbracă, se-nvârte de două ori printre ei

Şi-ncepe să plângă...

-  Lasă, nene, că-ţi fac eu ţoale... Şi scurteică şi tot ce

Vrei, sare băiatul s-o-nbune. Da' mantaua asta mai bine n-o

Iei, că-mi aduce aminte de front. Au mai băut o ţuică şi-au plecat.

Povestea mama mai târziu că în foaia de zestre

A lui Moşu erau trecuţi şi „doi ramatori".

-    Tată, ce dracu de ramatori sunt ăştia?

-    Porci, fa.

Vezi, înainte nu le zicea porci, le zicea ramatori.

Iar la maica erau cotare, vâlnice, scoarţe, galbeni.

-    Şi foaia noastră de zestre unde e, mamă?

-    Păi, n-a mai fost, că s-a terminat hârtia la voi.

Cum a ieşit la nunta mea paltonul, aşa a ieşit la voi

Să nu se mai dea nimic.

Creştinul lui Dumnezeu

Tilina a născut un copil.

Şi copilaşul era amărât, şi murea.

Era un copil amărât, nu era de ajuns,

Şi Tilina... o apucase pe câmp, acolo l-a adus pe lume.

Şi-o femeie, care era cu ea, zice:

-  Aoleu, stai să vin cu nisip.

Şi-a venit c-o strachină de nisip, ori de pământ,

Ce era pe-acolo, i-o turnat copilului în cap...

Şi-i zicea de-ale botezului, că ce să mai apuce

Popa să vină? Ar fi murit până-atunci.

Şi-i vântura aşa nisip în cap, şi-i spunea pruncului:

„Tatăl nostru care le eşti în ceruri", accentua pe acest le

Aşa cum auzise ea. Adică le este în ceruri, amărâţilor ăştia,

Nisipul urmând să-i ia nefericitului păcatele strămoşeşti.

„Se botează robul lui Dumnezeu... zi-i fa un nume..."

„Păi uite că nici nu ne-am gândit"... „Zi şi tu Gheorghe...

Gheorghe"

„Sau, nu... îîî..." „Hai mai repede, că moare." Atunci „Gligore"...

„...robul lui Dumnezeu, Gligore.

În Numele tatălui şi-al fiului şi-al sfântului duh, amin."

Şi ăla, Gligore, murea.

-    Apucă de muri şi el creştin, că-i zise aia

De-ale botezului, spunea femeia seara acasă...

L-am botezat cu pământ,... ei, dacă n-am avut apă!

Da' pământul se găseşte tutindenea... Altceva era dacă se

Năştea şi el în sat, să fi murit cu popă...

Da' bine că l-am botezat.

Copiii aceştia botezaţi cu pământ pe cap erau

Creştinii lui Dumnezeu. Aşa le zicea. Nu erau îngropaţi în cimitir.

Pe Gligore l-au înmormântat în grădină, la rădăcina

Unui pom.

Aşa se îngroapă ăştia.

Câţi copaci cu îngeri la rădăcină,

Ce cântece de leagăn în coroanele verzi

Ale pomilor, se gândesc bietele mume, când culeg oftând legumea...

Instrucţia

Jurebie se întorsese proaspăt din război.

Războiul greu, stătuse mult pe-acolo,

Fusese pe tot frontul, luptase şi la baionetă şi

ÎI şi muşcase pe unul de beregată, când s-a pomenit fără armă –

Şi

Scăpase.

Acum ajunsese acasă şi să se bucure şi el de

Viaţă, de pace, de casă, de brazda de pământ.

Stătea în genunchi în faţa muierii,

O mângâia şi-i comanda cum să-i dea ţâţa.

Dar în loc de vorbe dulci îi veneau, cum zisei, comenzi.

Că după atâta amar de militărie - fusese şi

Fruntaş -

E greu să treci aşa dintr-o dată la vorbe civile.

E ca şi când ai fi petrecut în străinătate,

Şi nu prea mai nimereşti pe româneşte.

Ce să şezi la taifas cu muierea, o inferioară,

Dacă tu ai fost gradat pe front şi-ai primit şi

Virtutea militară? Îi comanzi şi gata.

Asta şi făcea ăsta, voinicul.

„Stângul! Dreptul! Dreptul! Pluton comanda la mine..."

-  Mă, ce instrucţie o fi făcând ăla acolo, în puterea nopţii?

De afară se auzea, că era uşa deschisă, era cald,

Şi casa lui lângă linie. Fără gard, fără poartă,

Ca la Patru, Tot o vraişte.

Intră Florea, îl găseşte aşa şi zice:

-    Nu în genunchi, frate-meu, că de-aia am făcut România Mare.

„Culcat! Târâş marş!" Aşa să-i comanzi muierii!

Se nimeriseră de-un leat,

Şi ştiau cum trebuie luat inamicul.

Ce mai râdeam, când ne povestea Nea Florea despre

Instrucţia lui Jurebie cu nevastă-sa.

Şopăneaţa

Una Mitra lui Tudoran era cam şopăneaţa,

De-asta de vorbeşte mult şi nu ştie ce vorbeşte,

Nu-i prinde gura de veste ce spune,

Femeie de-un ban.

S-a dus pe la Florea lui Ghiţă şi l-a găsit bolnav.

-  Las' că te trag eu şi-ţi pun ventuzele. Şi ventuze n-au găsit.

Aveau copii, cinci,

Câte-o cană de-aia de-o jumătate de chil, de metal.

A strâns cănile şi le-a dat cu spirt şi i le-a pus

Pe spate în loc de ventuze.

Şi cănile s-au încins, a început Florea să ţipe.

-    Şezi binişor, nu făcea ghelai, ce-o ţii aşa turuiac, mă,

Că ţi le iau acuş. Să tragă.

Ce sa tragă, că

Se înfipsese, dunga, că era subţire, se înfipsese în carne.

Ce-a păţit, săracul!

Că să vezi nărodul (dacă se lăsase pe mâna unei neisprăvite)

Ce ţipa! Povestea muierea lui Florea: „Şi eu dau să trag,

Cănile frigeau, trăgea şi Mitra, el ţipa

Şi cănile nu se desfăceau neam".

Au rămas urme, toată iarna a stat cu spinarea arsă.

„Cine e lovit de boală sâmbăta nu se mai scoală,

Pălăia şopăneaţa, că ce-a luat de sâmbătă, nu-ţi mai trece",

Păi, fire-a dracu, ce, eu eram de moarte? - ţipa pacientul

Zvârcolindu-se, mă durea o ţâră spatele, şi mă omori tu

Acuma.

Ia-le du pe mine, n-auzi?

-    Fă, să le prijonim c-o cârpă, ca pe sticla de lampă...

Până să cate cârpe, omului începuse să-i sfârâie coastele.

De-aia rămăsese de pomină Ţoţuleasa, care da de leac la

Multe boli. Ştia toată cartea asta nescrisă a leacurilor

Strămoşeşti. De la descântece până la bocit, că dacă murea

Omul tot ea-l şi bocea, că n-a avut leac.

Şedea unde stă Marina lui Dută, era străbunica lui

Moldoveanu, soră cu Joiţa lui Ţârdel.

Strângea iarba lui Tatin, tătăneasă,

Bună de scroturi, buboaie pe la gât.

Şi Dina lui Bocşaru era meşteră în frecatul pietrelor roşii.

Când era mama mică a văzut-o, purta o piatră de-astea

Vărgată, cusută în brâu.

Sfaturi

Copilul când îl scalzi după botez,

Vine moaşa şi-1 scaldă,

Pui acolo un ban de argint, pui pene de pasăre, grâu,

Porumb, lână, ismă. Ca să aibă noroc de bucate.

Şi după scaldă, te duci şi verşi apa asta

La un pom rotat, tânăr, cu coaja netedă,

Şi torni acolo, să crească pruncul frumos ca pomul.

În post, în păresimi, nu se pomenea să prăjească cineva

Cu ulei. „Te spurci cu ulei în postul mare?"

Curam o mână de sămânţă de dovleac,

Ardeam vătraiul în foc, până se roşea,

Puneam seminţele pe vătrai şi alea lăsau,

Se cam topeau şi ieşea un fel de ulei şi ăla-1 puneam în oală.

Şi spunea bunica de ăi bătrâni, că aşa făceau.

Mama n-a mai apucat.

„Procopseala aia n-am mai apucat-o.

Varza în loc s-o prăjească, atunci când da-n undă,

Puneau o mână de mălai

Şi fierbea aşa şi ăla era prăjitul!"

„O-ngroşai" - zice.

Dacă, mă, şi mâncau şi erau sănătoşi.

Cu turtă, cu mămăligă, cu praz, cu ceapă,

Cu lapte de bou, dovlete-ngroşat,

Zamă-ngroşată, poame de pere, culese vara de pe deal.

Postul era sfânt. Şi toată lumea aştepta dulcele

Ca pe codru verde.

Mută!

Când punea copita pe lanţ,

Ori călca pe ceva, pe funie, îi dădeai cu palma peste

Picior si ziceai: - Mută!

Boul rumega nepăsător. Mută!

După câteva palme catadicsea să ridice piciorul.

Şi luai lanţul, sau ce era, frânghia. Boii noştri, pe care

I-am mângâiat aşa cu palma: Boian, Galben, Suran, Vână,

Prian, Murgilă. O vacă Ruşiţa, alta Prica, Dumana.

Boii vecinilor se numeau:

Cerban, Bolocan, Cocoran, Breazu,

Zorilă, Viorean, Miercan, Ungurean.

Acum le pun nume de oameni:

Gică, Relu - alte alea!

Şi, vezi tu, - zice Ricuţa, vorbind singură -

Nici nu prea mai sunt boi.

Înainte omul n-avea televizor,

Dar se uita la vite.

Şi ce drag îi era să se uite!

Hăis, Zorilă! auzeai. Cea, Murgilă!

Treceau carele pe drum

Şi ce bine-i şedea drumului plin de care-ncărcate!

La iernatec

Oile coborând la iernat

Spre Dunăre au momente când le ţiuie urechile.

Se opresc pe marginea drumului,

Însemnate cu vopsea roşie pe spinare

Şi rămân aşa gânditoare,

Cu firul de troscot în gură.

Şi simt că se-ntâmplă ceva cu ele.

Sunt munţii care le fug din conştiinţă.

Schimbarea de presiune.

Parc-ar fi fost în avion.

Trec la o altă presiune,

Ochii le fug pe câmpie

Şi le ameţeşte atâta spaţiu

Fără oprelişti.

Dracul

Murgilă era primar în Bulzeşti.

Sta pe la Merişan în vale, era un rând de case

Pe la fântâni în vale, pe lângă baltă. A mai rămas

Acolo acum doar casa lui Fleaşcă.

Şi erau nişte copii săraci

Ai unuia Ionete. Muriseră părinţii amândoi,

Ei, băieţi de 15-16 ani.

Şi seara se duceau pe la clăci.

Murgilă ăsta se cam ţinea de zgoande,

Era glumeţ, îi plăcea să facă haz.

Într-o seară pândeşte până pleacă ăi copii

Şi ia o iapă albă a unui vecin, a lui Merişanu, şi

Le-o bagă-n casă.

Casa se închidea c-o verigă în afară, o uşă de copac.

A închis iapa înăuntru, se afla şi-o ladă de mălai în odaie.

Şi iapa, când mânca, îi dădea pe nări

Şi străfiga. Şi se duce şi el acolo

Unde căscau băietanii gura.

– Voi ce deavu păziţi, nu mergeţi acasă?

Că va intră cineva-n casă, vă ia postava. Era târziu, spre miezul nopţii.

Pleacă ei, se apropie... aud ceva fornăind...

Crapă o ţâră uşa... Aoleu! Dracu la noi

În casă. Ies ţipând:

„Nea Dumitre! Nea Dumitre!"

Fuga înapoi la Dumitru Murgilă.

-    Ce e, mă?

-    Ghiavolul, la noi.

-    Vedeţi-vă, mă, de treabă. Stai, mă, să deschid eu,

Dacă vă e aşa frică, văd că tremuraţi ca varga.

Deschide, iapa acolo. O scoate binişor.

-    Bine, mă orbeţilor, cum nu băgarăţi voi de samă

Şi-nchiserăţi iapa în casă?

-    Nu fu, mă, nene, nu fu. Ce, eram chiori?

-    Fugiţi, mă, de aci, că se furişă printre voi...

Şi nu băgarăţi de samă şi-o-ncuiarăţi aci...

(Parcă ar fi fost o mâţă ceva, ori vreo găină.)

Ăla abia se stăpânea

Să nu pufnească în râs.

-    Vă mancă mălaiul a iapă! Păcătoşilor!

Altă dată să luaţi bine sama când ieşiţi

Să nu se mai strecoare pe lângă voi...

Ei, doi copii, trăiau şi ei singuri acolo. Ce mâncau?

Lapte de bou. Se făcea din seminţe de dovleac

Uscate bine-bine, printre sobă şi le pisau mărunt,

Ieşeau şi le vânturau, se duceau cojile,

Şi rămâneau numai sâmburii... „Ce vânt bun! ziceau. Ce mai

Vântură!" Vânt bun de vânturat seminţele de dovleac.

Şi le fierbeau până se-ngroşau ele aşa,

Se făceau ca un lapte covăsit. Mâncau cu turtă, săracii!

Se făcea şi din seminţe de cânepă. Ăla era mai cu miros.

Mirosea a cânepă. Ăl de dovleac era mai bun,

Şi copiii lui Ionete asta mâncaseră şi ei atunci seara,

Lapte de bou din seminţe de cânepă.

Aşa zicea Murgilă.

-    Mă, ce mâncarăţi voi?

-    Păi lapte de bou...

-    E, de-aia nu văzurăţi voi iapa! că laptele ăsta îţi

Dă un fel de nărozie la cap. Fuserăţi panci.

Ce se mai mânca atunci? Sfecle coapte,

Mălai râjnit, urzici greceşti, dragavei, făsui sleit,

Urzici. De la Florii încolo nu mai pui gura

Pe urzici, că se mărită. Cresc atâta şi le

Dau spicele. Se zice: urzicile sunt

Măritate.

Uite, mi-e dor de mâncărurile alea...