marți, 3 septembrie 2013

Lucian Blaga



LUCIAN BLAGA
(9 mai 1895–6 mai 1961)

 

◊◊◊
O viaţă întreagă am căutat să ridic şesurile la nivelul podişurilor getice, să limpezesc elementul mâlos al râurilor până la puritatea izvoarelor, să ridic faptul divers până la înălţimea mitului, să încoronez empiria cu nimbul metafizicii, să dezbrac până la İdee orice fiinţă, să transform oxigenul viciat al oraşelor în ozon de pădure şi de plaiuri.

(LUCIAN BLAGA, Elanul insulei)


În Paşii Profetului, Zamolxe, panteismul, superior artisticeşte, ia forme virgiliene. Pan întrupează voluptatea de a participa la toate regnurile, de a surprinde cele mai mărunte mişcări vitale. E peste tot o beţie de vegetal, de fructe, de animalitate rece. Vegetalele au ceva cărnos animalic (flori cu ,,sâni de lapte”, struguri enormi hrăniţi din stârvuri de om), animalele se confundă cu vegetalele, fiind preferate acelea inerte, mimetice: şopârle, lăcuste, melci.

                                         GEORGE CĂLINESCU


Apoi Lucian Blaga îşi spiritualizează virgilianismul, dându-i direcţie ortodoxă. Acum poeziile sunt străbătute de nostalgie, de temerea morţii, şi elementele agreste se sanctifică. Reptila devine „şarpele binelui”, grădinile sunt ale „Omului”, plugul ară împins de arhangheli, flora şi fauna se fac ascetice, simbolice, dobitoacele au „ochi cuminţi”, ţapii lubrici sunt înlocuiţi prin melancolicii cerbi, câmpul face loc pădurii. Fauna aleargă rănită de melancolii.

                                         GEORGE CĂLINESCU

Trăim subt greul văzduhului
ca pe-un fund adânc de mare.
Nicio suferinţă nu-i aşa de mare
să nu se preschimbe în cântare.
LUCIAN BLAGA


SUFLETUL SATULUI

Copilo, pune-ţi mâinile pe genunchii mei.
Eu cred că veşnicia s-a născut la sat.
Aici orice gând e mai încet,
şi inima-ţi zvâcneşte mai rar,
ca şi cum nu ţi-ar bate în piept,
ci adânc în pământ undeva.
Aici se vindecă setea de mântuire
şi dacă ţi-ai sângerat picioarele
te aşezi pe un podmol de lut.

Uite, e seară.
Sufletul satului fâlfâie pe lângă noi,
ca un miros sfios de iarbă tăiată,
ca o cădere de fum din streşini de paie,
ca un joc de iezi pe morminte înalte.

IZVORUL

Împărăţii s-au prăbuşit. 
Războaie mari ne-au pustiit.
Numai în Lancrăm subt răzor 
rămas-a firav un izvor.

Păduri s-au stins. Şi rând pe rând
oameni în umbră s-au retras
veşminte de pământ luând.
Dar şipotul, el a rămas.

De-a lungul anilor în şir
de câte ori în sat mă-ntorc,
mă duc să-l văd. E ca un fir
pe care Parcele îl torc.

PLUGURI

Prietene crescut la oraş
fără milă, ca florile în fereastră,
prietene care încă niciodată n-ai văzut
câmp şi soare jucând subt peri înfloriţi,
vreau să te iau de mână,
vino, să-ţi arăt brazdele veacului.

Pe dealuri, unde te-ntorci
cu ciocuri înfipte-n ogor sănătos,
sunt pluguri, pluguri, nenumărate pluguri:
mari paseri negre
ce-au coborât din cer pe pământ.
Ca să nu le sperii –
trebuie să te apropii de ele cântând.

Vino – încet.

SCRISOARE

Nu ţi-aş scrie poate nici acum acest rând,
dar cocoşi au cântat de trei ori în noapte —
şi-a trebuit să strig:
Doamne, Doamne, de cine m-am lepădat?

Sunt mai bătrân decât tine, mamă,
ci tot aşa cum mă ştii:
adus puţin de umeri
şi aplecat peste întrebările lumii.

Nu ştiu nici azi pentru ce m-ai trimis în lumină.
Numai ca să umblu printre lucruri
şi să le fac dreptate spunându-le
care-i mai adevărat şi care-i mai frumos?
Mâna mi se opreşte: e prea puţin.
Glasul se stinge: e prea puţin.
De ce m-ai trimis în lumină, Mamă,
de ce m-ai trimis?

Trupul meu cade la picioarele tale
greu ca o pasăre moartă.

AMINTIRE

Unde eşti astăzi nu ştiu.
Vulturi treceau prin Dumnezeu deasupra noastră.
Alunec în amintire, e-aşa de mult de-atunci.
Pe culmile vechi unde soarele iese din pământ
privirile tale erau albastre şi-nalte de tot.
Zvon legendar se ridica din brazi.
Ochi atotînţelegător era iezerul sfânt,
în mine se mai vorbeşte şi astăzi despre tine.
Din gene, ape moarte mi se preling.
Ar trebui să tai iarba,
ar trebui să tai iarba pe unde-ai trecut.
Cu coasa tăgăduirei pe umăr
în cea din urmă tristeţe mă-ncing.

LĂCĂŞ

Semne-ar fi că locuiesc undeva
la oraş, într-o stradă
cu nume de haiduc de baladă.
Dar nu sălăşluiesc la oraş,
m-ar blestema pârâul şi pomul.
Felul meu dezminte zvonul.

S-ar spune că lăcaşul îmi este
într-un sat cu streşini de paie,
cu nume de veche poveste.
Dar nu locuiesc
la sat şi-n nici o odaie.
Locuiesc într-un cântec de pasăre.

INSCRIPŢIE PE O CASĂ NOUĂ

Toate stau la lucul lor,
stă păianjenul în plasă
ca-ntr-o lume de mătasă.
Nu-l încearcă nici un dor
din ocolul lui să iasă.

Toate la locul lor:
piatră, floare şi ulcior,
vatră şi amnar şi iască.
Asta-i legea tuturor:
zări să-şi facă din pridvor, 
să se simtă bine-acasă. 
BELŞUG

– Negrule, cireşule,
gândul rău te-mprejmuie.

Jinduiesc la taine coapte
guri sosite-n miez de noapte.

Om şi păsări, duhuri, fluturi,
nu aşteaptă să te scuturi.

Prea eşti plin de rod şi vrajă,
vine furul, pune-ţi strajă!

– Las’ să vie, să culeagă,
vara mea rămâne-ntreagă.

Stelele deasupra mea
nimeni  nu mi le-a fura!

GREIERUŞA

Greu e totul, timpul, pasul.
Grea-i purcederea, popasul.
Grele-s pulberea şi duhul,
greu pe umeri chiar văzduhul.
Greul cel mai greu, mai mare
fi-va capătul de cale.
Să mă-mpace cu sfârşitul
cântă-n vatră greieruşa:
Mai uşoară ca viaţa
e cenuşa, e cenuşa.

ÎN AMINTIREA ŢĂRANULUI ZUGRAV

Azi trăieşti în legenda ta
cum ai trăit în câmpuri şi în sat.
Mi-aduc aşa de bine aminte
de mânile tale grele ca tăvălugul
cu care pecetluiau sămânţa-n arătură.
Mi-aduc aminte de ochii tăi verzi ca mura necoaptă
şi de meşteşugul blând cu care zugrăveai
sfinţi atât de fragezi
parcă veneau de-a dreptul din lună.
Erai prieten cu toate minunile.
O fată ţi-a venit în ogradă să-ţi zică:
Spune-mi, spune-mi, cum s-a născut
pruncul Isus fără tată?
Într-o icoană-nchipuită de tine
i-ai arătat în aur şi-n albastru ceresc:
Astfel stat-a Maria-n genunchi,
cu ciocul întins peste ea
o pasăre, plutind, a scuturat o floare.
Ce-a mai venit se poate-asemăna numai c-un vis.
Din pulberea de floare
cernută peste tânărul ei trup
fecioara Maria a legat rod ca un pom.
Nu semăna cu-această abia şoptită poveste inima ta?
Erai numai om, şi totuşi când ai murit
s-a adunat mult norod în pragul tău,
crezând că fără veste te vei ridica la cer
şi vei înălţa cu tine
satul şi pământul.

ÎNVIERE DE TOATE ZILELE

O înviere e pretutindeni, pe drum
şi-n lumina deşteaptă.
Ochii mi se deschid umezi, şi sunt împăcat
ca fântânile din imperiul lutului.
Trecătorule, oricine-ai fi,
ridică şi tu peste mine mâna ta dreaptă.
Astăzi n-o să mai cert nici o fiinţă,
nici pietrele, nici oamenii, nici buruienele.
Sunt în mijlocul privighetorilor.

HERACLIT LÂNGĂ LAC

Lângă ape verzi s-adună cărările.
Sunt linişti pe-aici, grele şi părăsite de om.
Taci, câne care-ncerci vântul cu nările, taci.
Nu alunga amintirile ce vin
plângând să-şi îngroape feţele-n cenuşa lor.

Sprijinit de butuci îmi ghicesc soarta
din palma unei frunze tomnatice.
Vreme, când vrei să iei drumul cel mai scurt,
pe unde apuci?

Paşii mei răsună în umbră,
parc-ar fi nişte roade putrede
ce cad dintr-un pom nevăzut.
O, cum a răguşit de bătrâneţe glasul izvorului!

Orice ridicare a mânii
nu e decât o îndoială mai mult.
Durerile se cer
spre taina joasă a ţărânii.

Spini azvârl de pe ţărm în lac,
cu ei în cercuri mă desfac.

LINIŞTE ÎNTRE LUCRURI BĂTRÂNE

În apropiere e muntele meu, munte iubit.
Înconjurat de lucruri bătrâne
acoperite cu muşchi din zilele facerii,
în seara cu cei şapte sori negri
cari aduc întunericul bun,
ar trebui să fiu mulţumit.
Linişte este destulă în cercul
ce ţine laolaltă doagele bolţii.
Dar mi-aduc aminte de vremea când încă nu eram,
ca de-o copilărie depărtată,
şi-mi pare-aşa de rău că n-am rămas
în ţara fără de nume.
Şi iarăşi îmi zic:
nici o larmă nu fac stelele-n cer.
Da, ar trebui să fiu mulţumit.

CĂLUGĂRUL BĂTRÂN ÎMI ŞOPTEŞTE DIN PRAG

Tinere care mergi prin iarba schitului meu,
mai este mult pân-apune soarele?

Vreau să-mi dau sufletul
deodată cu şerpii striviţi în zori
de ciomegele ciobanilor.
Nu m-am zvârcolit şi eu în pulbere ca ei?
Nu m-am sfredelit şi eu în soare ca ei?

Viaţa mea a fost tot ce vrei,
câteodată fiară,
câteodată floare,
câteodată clopot – ce se certa cu cerul.

Azi tac aici, şi golul mormântului
îmi sună în urechi ca o talangă de lut.
Aştept în prag răcoarea sfârşitului.
Mai este mult? Vino, tinere,
ia ţărnă în pumn
şi mi-o presară pe cap în loc de apă şi vin.
Botează-mă cu pământ.

Umbra lumii îmi trece peste inimă.

FIU AL FAPTEI NU SUNT

Fără de număr sunteţi, fii ai faptei,
pretutindeni pe drumuri, subt cer şi prin case.
Numai eu stau aici fără folos, nemernic,
bun doar de-necat în ape.
Totuşi aştept, de mult tot aştept
vreun trecător atotbun şi-atotdrept ca să-i spun:
O, nu-ţi întoarce privirea,
O, nu-mi osândi nemişcarea.
Cresc între voi, ci umbrit de mânile mele
misticul rod se rotunjeşte în altă parte.
Nu mă blestemaţi, nu mă blestemaţi!

Prieten al adâncului,
tovarăş al liniştei,
joc peste fapte.
Câteodată prin fluier de os strămoşesc
mă trimit în chip de cântec spre moarte.

Întrebător fratele mă priveşte,
mirată mă-ntâmpină sora,
dar încolăcit la picioarele mele
m-ascultă şi mă pricepe prea bine
şarpele cel cu ochii de-a pururi deschişi
spre-nţelepciunea de dincolo.

FUM CĂZUT

S-aude zbor scurt şi zadarnic
de gâşte peste pajişti reci.
Undeva un cântec se pătrunde
de chemări de veci.
Un fluier seacă, altul nu s-arată.
Aleluia, privirea mi se umple de păsări şi vânt,
vieţii nu i-am rămas dator nici un gând,
dar i-am rămas dator viaţa toată.
Cu mişcări oprite ades
văd bolţi prăbuşite în apă.
Din frunzele satului ies
ca dintr-o biblică şatră.
Aleluia, astăzi ca niciodată
sunt fratele obosit
al cerului de jos
şi-al fumului căzut din vatră.

ÎN JOCUL ÎNTOARCERII

Pe marginea Vistulei
sămănătorii se uită pierduţi în sorburi.
O, pe subt ziduri şi-n scorburi
câte jivinii şi şoapte!
Acum o mie de ani
cronicar eram aici unui noroc schimbăcios,
cronicar român fugit spre miazănoapte.
Pe marginea Vistulei
mi-am îngropat în nisip voievodul.
Fără sfârşit, iară şi iară
i-a dat prin tâmple şi degete rodul.
Aci e şi turnul cu punţile trase.
Cocoşul de fier m-aminteşte c-un strigăt
de câte ori străbune furtuni şi galbene vânturi
trec peste case.

PEISAJ TRANSCENDENT

Cocoşi apocaliptici tot strigă,
tot strigă din sate româneşti.
Fântânile nopţii
deschid ochii şi-ascultă
întunecatele veşti.
Păsări ca nişte îngeri de apă
marea pe ţărmuri aduce.
Pe mal — cu tămâie în păr
Isus sângerează lăuntric
din cele şapte cuvinte
de pe cruce.
Din păduri de somn
şi alte negre locuri
dobitoace crescute-n furtuni
ies furişate să bea
apă moartă din scocuri.
Arde cu păreri de valuri
pământul îmbrăcat în grâu.
Aripi cu sunet de legendă
s-abat înspăimântate peste râu.

Vântul a dat în pădure
să rupă crengi şi coarne de cerbi.
Clopote sau poate sicriile
cântă subt iarbă cu miile.

ELEGIE

Tremură aceeaşi apă şi frunză
la bătăile aceluiaşi ceas.
În ce tărâm şi-n ce somn te-ai oprit?
Cerească subt ce iarb-ai rămas?

Se revarsă în mine drumurile
toate pe cari ai umblat.
Oglinda-ţi mai păstrează chipul
şi după ce-ai plecat.

Fără gând, fără-ndemn, fără glas,
cu mâneca şterg ochiuri ude.
Un vecin prin zidul meu aude
răbdarea neagră a aceluiaşi pas.

VRAJĂ ŞI BLESTEM

Pe creasta nopţii moara seacă
macină lumină-n gol.
Lopeţi se-nalţă şi s-apleacă.

Războiul după uşă pus
ţese singur — vezi suveica?
Fă o cruce spre apus!

Fântânile la uliţi rele
găleţi coboară şi ridică
’n cerul jefuit de stele.

Cuiburi în copaci s-aprind
ca de-o mână. Ard cu flăcări.
Auzi ouăle pocnind.

Duhul răului tot vine
’n sat nelocuit să pască
iarba morţilor de bine.

În satul vechi de lângă lună
uşi se-nchid, uşi se deschid.
Umbra mea cade pe zid.

CEREASCĂ ATINGERE

Ce arătare! Ah, ce lumină!
Stea alb-a căzut în grădină,

necăutată, neaşteptată: noroc,
săgeată, floare şi foc.

În iarbă înaltă, în mare mătasă
căzu din a veacului casă.

S-a-ntors, ah, în lume o stea.
Mi-s mânile arse de ea.

RUNE

În chip de rune, de veacuri uitate,
poart-o semnătură făpturile toate.
Slăvitele păsări subt aripi o poartă
’n liturgice zboruri prelungi ca viaţa.
În slujba luminii, urnă fără de toartă,
luna şi-o ţine ascunsă pe faţa
vrăjită să nu se întoarcă.

Stane de piatră, jivine, cucută
poart-o semnătură cu cheie pierdută.
Pecete tăinuită de două ori —
fată de foc, arătare, care pe ţărm
ridici acum braţele peste mare,
o porţi subsuori.

Rune, pretutindeni rune,
cine vă-nseamnă, cine vă pune?
Făpturile toate, ştiute şi neştiute,
poart-o semnătură – cine s-o-nfrunte?
Crinii muntelui – subtlunari –
şi-o duc neajunsă pe creştet.
Subt ceruri mumele-o poartă pe frunte.

STĂ ÎN CODRU FĂRĂ SLAVĂ

Stă în codru fără slavă
mare pasăre bolnavă.

Naltă stă sub cerul mic
şi n-o vindecă nimic,

numai rouă dac-ar bea
cu cenuşă, scrum de stea.

Se tot uită-n sus bolnavă
la cea stea peste dumbravă.

COLINDĂ
pentru Dorli

Doarme colo în poiată
pruncuşor fără de tată.
Şi măicuţa mama lui
se tot plânge boului
c-a născut în Vifleim,
n-are scutece de in,
n-are apă, n-are faşă,
nici opaiţ, nici nănaşă.
Iosif cercul de pe cap
în cuier şi l-a lăsat
şi-a plecat unde-a plecat
ca să-l latre cânii-n sat.
Noaptea-i neagră, ceasu-i lung,
stă măicuţa lângă prunc.
Să le ţie de urât
înger nalt s-a coborât.
Şi în noapte înadins
degetul şi l-a aprins.
Arde îngerul lui Dumnezeu
ca o lumânare de său.

URSUL CU CRIN

Se odihneşte subt prunii bisericii, adulmecă
arhaicul vânt. O fată i-a pus ieri în braţe un crin.
Va mai trece printr-o mie de sate.
I se va-ntinde prescură, pe drumuri stropite cu vin.

Bolnavii de oase din cele o mie de sate
în cale-i s-aştern. El îi calcă de rău. Şi de bine
el joacă, vorbe uitate spunând lângă umerii lor.
Spre seară boala iese din casă, din gând şi din vine.

Are-un mers larg, când purcede, ca de-mpărat.
Chihlibar – miez galben – poartă subt fruntea-n apus.
Cu mânile – în stânga şi-n dreapta – pare că veşnic
şi-ar împărţi pădurile, ce le are în ţara de sus.

TIMP FĂRĂ PATRIE

Timp fără patrie: râu fără ape,
secetă-n albie şi subt pleoape.
Timp fără patrie: inimi învinse,
vârste nerodnice, cugete stinse.
Timp fără patrie: sură poveste,
vuiet de cetină neagră pe creste.
Timp fără patrie: ţarini ne-ntoarse,
zboruri defuncte şi suflete arse.
Timp fără patrie: stingere-a torţei,
boltă neprietenă, clopot al sorţii.
Timp fără patrie: dragoste-amară,
roiuri tânjind după raiuri şi ceară.

BALADA MIERLEI

Ce te miri că-n Cluj, prin soc şi nuc,
mierla fluieră ca un haiduc?
Pune mierla-n glas şi-n cânt ce ştie.
Fost-a Clujul scaun de domnie.

Unde-s turnuri şi paragini, lupte
fost-au, trudă, jurăminte rupte.
Fete-n şea luând, învingători
treceau vaduri tulburi şi strâmtori.

Scârţâiau în sus pe deal rădvane.
De la curţi fugeau în codri Ane.
Fost-a, unde zidul poartă spini,
vrajbă ca de foc, printre calvini.

Unde-i cimitir, erau podgorii,
struguri frământau în căzi feciorii.
Li s-a dat de-atunci la toţi să-şi culce
crucea oaselor în humă dulce.

Unde-i caldarâm, erau livezi,
Lucruri fost-au, unde umbre vezi.
Fost-a Clujul scaun de domnie.
Mierla fluieră în vânt ce ştie.

CORN DE VÂNĂTOARE

Subt o geană de dumbravă
sparg mistreţii luncile.
Cornul sună, cânii latră,
àuie speluncile.
Vino şi tu. Vânătoarea
drum deschidă-ne pe grind
spre arhaice izvoare
şi spre evul de argint.

Vom lăsa în urma noastră
cugetul, cetăţile.
Şi-om stârni din aşternuturi
roşii vietăţile.
Veveriţa coadă-lungă
sare ca o flacără.
S-a purces prin plai alaiul,
suliţele scapără.

Chiotind se ţin gonacii
către iezere şi stânci,
unde jneapănul se-ntinde
căţărându-se pe brânci.
În Arcadia de brume
ţapii negri-s fără griji,
îşi ridică numai capul,
când din fundul văii strigi.

Sângelui i s-or deschide
prin păduri lăcătele.
De pe frunţi de cerbi, din coarne
strângem nestematele.
Sus, la capătul baladei,
arşi de sete fără leac,
încorda-ne-vom săgeata
după nori – prin vânt de veac.

PASĂREA SFÂNTĂ

Întruchipată în aur de sculptorul C. Brâncuşi

În vântul de nimeni stârnit
hieratic Orionul te binecuvântă,
lăcrimându-şi deasupra ta
geometria înaltă şi sfântă.

Ai trăit cândva în funduri de mare
şi focul solar l-ai ocolit pe de-aproape.
În păduri plutitoare-ai strigat
prelung deasupra întâielor ape.

Pasăre eşti? Sau un clopot prin lume purtat?
Făptură ţi-am zice, potir fără toarte,
cântec de aur rotind
peste spaima noastră de enigme moarte.

Dăinuind în tenebre ca în poveşti
cu fluier părelnic de vânt
cânţi celor ce somnul şi-l beau
din macii negri de sub pământ.

Fosfor cojit de pe vechi oseminte
ne pare lumina din ochii tăi verzi.
Ascultând revelaţii fără cuvinte
sub iarba cerului zborul ţi-l pierzi.

Din văzduhul boltitelor tale amiezi
ghiceşti în adâncuri toate misterele.
Înalţă-te fără sfârşit,
dar să nu ne descoperi niciodată ce vezi.

PARADIS ÎN DESTRĂMARE

Portarul înaripat mai ţine întins
un cotor de spadă fără de flăcări.
Nu se luptă cu nimeni,
dar se simte învins.
Pretutindeni pe pajişti şi pe ogor
serafimi cu părul nins
însetează după adevăr,
dar apele din fântâni
refuză găleţile lor.
Arând fără îndemn
cu pluguri de lemn,
arhangheli se plâng
de greutatea aripelor.
Trece printre sori vecini
porumbelul sfântului duh,
cu pliscul stinge cele din urmă lumini.
Noaptea îngerii goi
zgribulind se culcă în fân:
vai mie, vai ţie,
păianjeni mulţi au umplut apa vie,
odată vor putrezi şi îngerii sub glie,
ţărâna va seca poveştile
din trupul trist.

POEŢII

Nu vă miraţi. Poeţii, toţi poeţii sunt
un singur, ne-mpărţit, neîntrerupt popor.
Vorbind, sunt muţi. Prin evii, ce se nasc şi mor,
cântând, ei mai slujesc un grai pierdut de mult.

Adânc, prin seminţiile ce-apar şi-apun,
pe drumul inimii mereu ei vin şi trec.
Prin sunet şi cuvânt s-ar despărţi, se-ntrec.
Îşi sunt asemenea prin ceea ce nu spun.

Ei tac ca roua. Ca sămânţa. Ca un dor.
Ca apele ei tac, ce umblă subt ogor,
şi-apoi sub cântecul privighetorilor
izvor se fac în rarişte, izvor sonor.