Marin Sorescu

MARIN SORESCU

(29 februarie 1936 – 8 decembrie 1996)

MEŞTERUL MANOLE

Acum am putea să fim şi trişti,

Doar ne despărţim pentru totdeauna,

Dar să trecem peste asta.

Copaci, vă aşteaptă pădurile,

Duceţi-vă,

Ape, vă aşteaptă câmpiile, duceţi-vă,

Duceţi-vă şi voi,

Prea frumoase şi iubitoare Ane;

Mă iertaţi că nu v-am mai zidit de vii,

Am avut mai multă încredere

În cărămizi.

Obiecte, şi ceasuri, şi biblioteci,

Şi culori, şi meşteri iscusiţi

Care m-aţi ajutat, şi tu, soare, şi voi, munţi,

Scări pe care-am urcat până aici,

Fără să-mi pese de înălţime:

Voi vă veţi îndepărta de mine,

Lăsându-mă să mă prăbuşesc singur

De pe propria-mi zidire –

Aşa cere tradiţia.

Deci fugiţi cât mai repede,

Acum când eu mă fac că mă uit

În altă parte…

BOCET CRĂPAT

I

Manole, păgubosule meşter, fericitule meşter,

Să ai în veci ce zidi! Pe ce balanţă descumpănită

Ne zideşti de vii! Ai pus umărul la un arc de triumf

Şi ţi s-a dărâmat casa. Te-ai ridicat în vârful picioarelor,

Gata să zbori şi cerul se schimbă-n potop, zbori înotând

Şi înfigându-ţi aripile în mâl.

Dai să laşi mărturie scrisă de strădania şi lacrima

Sufletului şi pagina ţi-e îngropată

Sub cronicile, despicate pe rândurile

Amintitoare de cutremure vechi, tot pe aceste locuri.

Pământul s-a deschis, cât să-ncapă un om şi-un cal.

Cine-a fost călăreţul, galopând prin spărtură?

Tot tu, inimosule, pierdutule şi mereu regăsitule meşter,

Lăsând să se înţeleagă că vuietul acela îngrozitor

E doar galopul tău, cobori spre însuşi miezul pământului

Şi cauţi cel mai bun material.

Când ţi-a fost gata mănăstirea,

Nu te-ai aplecat bine să culegi floarea de câmp

Pe care s-o anini sus pe căpriori,

În semn de noroc şi izbândă,

Că ţi-a şi căzut în palmă nemaipomenita ctitorie.

Şi ai cules din ruine brusture şi scai.

O, meştere Manole, tu care n-ai plâns nici măcar

În baladă, câte motive ai avea, păgubosule, să dai drumul Zăgazelor din adâncul ochilor tăi mari şi miraţi

În care tablourile din apocalips

Par să-şi fi găsit rama perfectă.

Dar nimeni nu te-a auzit, nici măcar oftând,

Căci dacă ai ofta şi tu s-ar frânge şi munţii.

Muţenia ta în durere ţine echilibru lumii,

Ca un deget pus la timp pe buze: Linişte!

Se schimbă garda Năpastelor.

Eh, cutremuratule meşter, dreptule meşter,

Intrând până la glezne în pământ, până la brâu.

Până la inimă, lăsând lutul să te strângă,

Să-ţi bătătorească inima

Şi ieşind iar deasupra, la fel de puţin călit ca şi înainte

Mai plăpând decât trestia şi la fel de sigur.

Încotro să te uiţi mai întâi?

Ai fost lovit din cer, ţi s-a tras drumul de sub paşi,

Ai fost făcut palancă de pe laterală

De vânturi cumplite…

Ţi s-a pus suliţa în coastă, te-ai prefăcut că nu pricepi

Şi ai zis: „Ce clipă prielnică pentru zbor, avântul avânturilor,

Ce zi frumoasă.’’

Un lanţ nesfârşit de zile frumoase!

O, bunule meşter,

Care te-ai întors cu încăpăţânare la mistria ta

Asumându-ţi perpetuu începerea zidului…

Bucuria ta unică este gestul însuşi al zidirii

Şi răgazul dintre două prăbuşiri e întotdeauna suficient

Pentru cupola noastră de veşnicie.

II

Acum, blajinule constructor pe cutremure, ce ai de zis?

Te scuturi iar de moloz, îţi aduni calfele împuţinate:

„Şi cu mine nu mai suntem zece

Şi cu mine nu mai suntem zece

Şi cu mine nu mai suntem decât trei-patru…”, îngâni.

Şi mai spui: „Ce pământ frământat bine,

Cu grijă, să nu scape

Întregi bucăţi prea mari de vis.

Ce pământ stropit cu sânge, care leagă atât de straşnic!

N-am mai văzut cer aşa de înalt pentru catapetesme!

Ce zile frumoase, ce avânt!

Ce grandioasă ruină babiloniană dintr-un modest cătun.

Căci n-am avut timp, căci n-am avut timp!”

„De ce setea noastră de monumental se concentrează ideal

Numai şi numai în dezastru?” eşti întrebat.

Şi tu înghiţi nodul din gât, firul cu plumb nimerit acolo

Şi grăieşti:  „Dar ce câmp larg deschis noilor temelii!

Ziditorilor de vii fraţii mei, surorilor, copiilor mei

Reţineţi ultimul cuvânt: toţi suntem temelii!”

Vai, fericitule meşter!

Dacă nu ţine pământul, tu ne ancorezi în slavă, cu simbolul

Aripilor tale.

Dacă se despică cerul, muţi turlele în pământ

Şi ţâşnesc izvoare…

Pendularea trupului tău printre fulgere înseamnă

Curcubeul nostru,

Care ne dezinfectează destinul şi toarnă găleţi de var

Peste oase.

Meştere Manole, Meştere Manole,

Tot suntem noi îngenuncheaţi lângă cei dragi,

Lasă-ne să-ţi întâlnim, reflectaţi în băltoaca de lacrimi amare,

Bunii tăi ochi mari, în care tablourile din apocalips

Par să-şi fi găsit rama preferată.

Tu care rămâi deasupra îngenuncherii cerului şi-a pământului,

Durează pe creştetele noastre o ctitorie cum n-a mai fost alta.

Ori ai şi început?

Ma-nole, Mano-le,

Meşt… Ma…

Ce cuvânt a mai rămas întreg

Acum când până şi jalea şi-a năruit stalactitele?

Înghiţite cu peşteri cu tot

Ţie îţi închin, ca să-l rezideşti, ca să-l consolidezi.

Ca să-i pui popi

(Spre a nu i se pierde de tot urma în iarbă),

Bocetul nostru crăpat.

Bietul nostru bocet scos din ţâţâni.

POEZII ALESE DE CENZURĂ

 „Marin Sorescu face parte din familia, nu prea numeroasă, a celor ce sunt în acelaşi timp personalităţi excepţionale şi ipostaze impersonale, exponenţiale, ale geniului creator naţional. Dacă ar fi să ni se ofere numai zece locuri într-un lexicon al scriitorilor prin care fiecare popor şi fiecare cultură urmează a se recomanda comunităţii mondiale, aş alege fără şovăire, pentru români, pe Neagoe Basarab, Grigore Ureche, Dimitrie Cantemir, Ion Budai-Deleanu, Eminescu, Creangă, Caragiale, Sadoveanu, Blaga şi Marin Sorescu. (...) Între căutătorii universali ai ieşirii din burţile chitului apocaliptic, Sorescu este purtătorul de cuvânt al experienţei neamului nostru întru învingerea răului absolut şi a răurilor de toate felurile. E partea lui de originalitate, scump plătită, în galeria purtătorilor eternităţii şi universalităţii româneşti. (...) Poezii alese de cenzură este perla creaţiei soresciene, ivită, ca şi poezia lui Eminescu, din străfundurile rănii unui neam întreg, din durerea tuturor adunată într-un singur suflet, dar biruită prin miracolul cuvântului creator şi re-creator al lumii.”

DAN ZAMFIRESCU

PROFEŢII MINCINOŞI 

Profeţii micinoşi îmi plac,

Pe luat aminte pus, pe-nvăţ,

Ascult şi tac, ascult şi tac

Acest delir şi-acest dezmăţ.

Din viitor, ca dintr-un sac,

Ei scot proorociri, c-un băţ

Proorocirea lor e-un hăţ,

Care te poartă, după plac.

Va fi aşa, va fi altfel,

Tot turuie mereu, profeţii.

Şi ei sunt robii gurii, bieţii!

Eu stau în rând cu nătăfleţii,

Nu mă mai satur să mă-nşel.

În târguri, tot mai scumpi bureţii.

VIAŢA NE FACE RĂU 

Viaţa vă face rău? Acesta-i leacul:

Săltaţi mormintelor, duios, capacul

Şi coborâţi în ele întru Domnul.

Planetele vă ocrotească somnul.

Va fi atunci pe-această lume tihnă,

Căci viaţa asta fi-va ceealaltă.

Pe ceealaltă nu va fi odihnă.

Cerul lăsa-va sufletele baltă,

Să se descurce, fie-n jos, în sus,

Însă în linişte şi-n camuflaj.

Obloanele la inimă de-ai pus

În noaptea ta păşeşte cu curaj.

Albinele, făcând în taină mierea,

Polenizează moartea cu-nvierea.

POMANĂ 

Mâncasem şapte feluri de bucate

Eram pe la sfârşit, pe săturate,

Când cineva răcni: Opriţi ospăţul!

În toată lumea s-a sistat dezmăţul.

– Cafeaua, ca să râgâi – îndrăzni

Unul dintre vecinii pirpirii.

– Fără cafea! Duceţi-vă acase!

Astfel pomana-n iad se terminase.

Când în cazane iarăşi am intrat

Am dat în clocot toţi un demn oftat.

În aşa iad, halal de-aşa pomană...

Păcate grase tot de sus emană! 

PRIN INDIGO

Prin indigo, trăiri din altă lume

Pe frunte se imprimă,-ntreg eşti scris

Şi starea ta, de veghe sau de vis,

E-o receptare-a valului cu spume,

Anume către viaţa ta trimis,

Cu naufragii, vechi cântări şi glume.

Deschid fereastra marelui iris:

Dă, Doamne, ochiul tot să mi s-afume

Cu vechiul rai – ştiutul, zugrăvit

Şi fă astfel, cumplita judecată

În geamul meu cât mai târziu să bată –

Aşa te rogi, pe drumul tău cotit.

Cel ce mă scrie, poate-a isprăvit?

Şi din balanţa stelelor de-odată

Un punct te prăvăleşte-n infinit.

De mii şi mii de ori poate-am murit,

De ce mă sperii că mai mor odată? 

TRANSCEDENTALĂ 

Curse se-ntind prin târg, se fac tabele

De cei ce trebuie sacrificaţi în piaţă. 

Pe multe case cântă cucuvele

Şi unde nu ajung, cobeşte-o raţă.

Că n-au putut atâtea pieze rele

Să afle, să-mprumute de la viaţă. 

Natura în parfum de micşunele

Şi-n misticism de-a dreptul se răsfaţă.

M-au prins în plasa grea, dar nu mă muşcă

Şi au făcut în jurul meu pustiu.

Cu telefoane oarbe mă împuşcă,

Să vadă: sunt acasă? Ce mai scriu?

Şi-un ofiţer cu mâna pe vipuşcă

Tot raportează starea mea: „E viu.”

MAI 

Mai roadeţi coajă de copaci,

În rând cu iepurii şi cerbii,

Şi foamei fiţi-i buni araci,

Până răsare firul ierbii.

Digestia începe-n gură,

Ciomege mestecaţi şi pari,

Ca pe un fel de arătură,

Pe care-o-nghiţi, după ce-o ari.

La primăvară, când, iar, sumbră,

Sub poala soarelui cea grea,

Pământului veţi face umbră,

O veţi mânca atunci pe ea...

Şi-apoi, aşa, cu gura plină,

Veţi da un chiot: „Ce lumină!" 

DOUĂ COŞMARURI 

Două coşmaruri se bat cap la cap.

Prins între ele, eu cum să scap?

Eram alb ca varul, căci fiecare coşmar

Îmi dădea c-o bidinea de var.

Bravo! Bravo! Chiar aplaudam

Bătaia lor, care mă lua drept piuă.

Şi de-atâta vacarm şi tam-tam

– Şi de-atâta bătaie – mă crăpam de ziuă.

Ziua cap în cap se băteau

Şi mai straşnic realităţile.

Mă căutau cu câini lupi, reuşeau

Să mă prindă de toate dăţile.

Bravo! Bravo! Băteam din palme

Călcat în picioare, făcut piftie,

Până când, în zilele, aşa zis calme,

Îmi luau capul pe o tipsie. 

AŞA CUM... 

Aşa cum, de copaci, nu vezi pădurea

Nici Bucureştiul nu-l zăreşti – zăvozi –

Înnozi cuvintele, cum le înnozi,

Zici bogdaproste, când primeşti prescurea.

Pentru pădure, rimă ai securea,

Abia-nceput-a bâlciul cu irozi.

Tu stai pe gânduri, unghiile-ţi rozi...

Sunt tot mai proaste veştile şi-aiurea.

Cloceşti ceva, temperatura joasă

Nu e prielnică pentru clocit.

Cărbunele e tot numai lignit

Şi turbă, cu o ardere pâcloasă...

Şarpele casei nu-i nici el acasă,

Se zice că în beci s-a otrăvit. 

PUNÂND CARTOFI 

Punând cartofi în Peştera Muierii,

Ţăranul ară pietrele încet,

Cu doi căluţi scăpaţi de la decret,

Dar prigoniţi de-ntârzierea verii,

Pe crengi uscate cântă cucul, biet!

Şi lui i se mai umblă la criterii,

E prea monosilabic, prea discret

Şi nu mobilizează pompierii.

Şi-n chei, Olteţul repede, cum taie

În roca dură, drumul lunecos,

Un geamăt lung auzi din măruntaie:

Nu poate să mai rabde, încovoaie

Acest pământ al patriei mănos

Durerea lumii-ajunsă pân’ la os. 

AICI 

Sunt aici şi nu sunt nicăieri,

Casa însăşi e persecutată,

Să-şi înalţe ziduri din tăceri

Şi să stea cu uşa ferecată.

Noime, dodii, vorbe în doi peri,

Dulce-i spusa voastră-ngemănată!

Stai închis în tine, nu disperi,

Dar un corb îţi spune „Niciodată".

Nu mai e pe lume nicio rază,

E un secol orb ce delirează

Şi s-a iscălit pe miezul pâinii...

Orice-aş spune, se interpretează,

Stă miliţianu-afar', de pază,

Şi de limbă-ncearcă-a-mi trage câinii. 

ŢINTĂ MIŞCĂTOARE 

Şi iată-mă şi ţintă mişcătoare,

În rând cu lupul, dropia, sitarul.

Se varsă iarăşi marea în izvoare,

La ochi mă ia şi gotul şi avarul.

Înghesuit cu sângele-mi şi harul

La rubrica „poet-vieţuitoare",

Gonacii spun că sufletu-mi, amarul,

Nu iese încă la numărătoare.

Întinsă-i palma vieţii ca o coală.

Ce loc de vânătoare ideală!

Fraternizez cu lumea animală.

Dau versurile iar să se ridice,

Vii ciocârlii, în carne cu alice,

Ce-n loc să moară, se preschimbă-n spice. 

CREDEAM 

Credeam la răutate că-s imun,

Şi contra barbariei vaccinat

Şi iată, au venit şi m-au scuipat

Şi-n viaţă încă, mă citesc postum,

Credeam că-n apă vie mi-a scăldat

Măcar privirea, mama, în cătun

Şi iată-un ochi îmi plânge-nsingurat

Şi celălalt nu râde nicidecum.

Cu cobe, cucuvele, rele pieze

Credeam că dat îmi este să mă lupt

Şi iată-mă ajuns pe metereze:

Mă prăbuşesc cu visu-mi dedesubt!

Blestemul ca nimic să nu dureze

L-am moştenit cu laptele ce-am supt. 

NĂVĂLIRI 

Iar barbarii vin. Cu tunul

N-ai cum trage-n marea gloată,

Năvălirea-i câte unul

Şi li-i zarea-nchiriată.

Vin cu inima curată

Să-şi fumeze-aici tutunul.

Ce răbdare-are românul

Vor a şti, cronometrată.

Împăcaţi-vă cu ei,

Să nu intre la idei,

Nu jigniţi cumva barbarii!

Daţi-le femei, cercei,

La canarii lor daţi mei –

Şi să cânte lăutarii! 

VÂNZARE – CUMPĂRARE 

De fulger, cerul se înmoaie,

Furtună nouă, cu stropi noi.

Fasolea ţipă în păstăi: 

„Răzbună-te, dă, Doamne, ploaie!" 

Totul se-moaie cum se-nmoaie

Din plâns, snopitul în bătăi.

Se bat uscatele păstăi. 

„Răzbună-te, dă, Doamne, ploaie". 

În piaţă plouă pe legume,

Se udă fel de fel de sume,

Mototolite-n buzunar.

Coboară preţul la mărar.

Zarzavagiul strigă:„Lume!" 

Şi ceapa scade pe cântar. 

PRESIMT 

Presimt că o să am o zi cam proastă.

Din cât greu fost-a, este cel mai greu.

De altfel, zarea va rămâne-albastră

Şi ştreangul mâine fi-va curcubeu.

Spre mine mă deschid ca o fereastră

În care stă pe gânduri Dumnezeu,

Şi iată vine pasărea măiastră

Şi pasărea aceasta sunt tot eu.

Fragilă-alcătuire şi capcană,

Las corpu-acesta unei alte flori.

O voi privi, cu lacrima-mi, din nori,

Deşi, vii prea devreme, tu, dojană...

Şi cui să-ncredinţez această pană?

Cum să te iau, durere, să nu dori? 

CASĂ SUB OBSERVAŢIE 

Vin manuscrisele-mi să le ridice,

C-o macara cât muntele de mare.

Pe pagini, hergheliei îi dau bice,

Mai slobodă s-apuce-n cer să zboare.

Zvârlind prin telescoape cu alice,

Rănesc a versului desfăşurare.

Prin pâlnii-ntortochiate şi complice,

Orice cuvânt ochit îi – şi dispare.

Ştiu, inimă, că poţi oricând să taci,

Că, după storuri, ai planton şi gardă

Şi degetul asudă pe trăgaci.

Tu, ultima în vers să te prefaci,

Măcar în visul tău să nu se piardă

Această casă ce-a-nceput să ardă. 

ALTĂ STAMPĂ 

Cald şi la umbră. Perlele ard gâtul

Femeilor, ce înseşi par tăciuni,

Părând să deie foc acestei lumi

Ce Rubiconul a trecut şi cnutul.

Mobilizat se simte ca recrutul

Pensionarul cu albiţi perciuni.

În viitor reîntâlnim trecutul

Şi, după marţi, urmează iarăşi luni.

Spre a vorbi mai simplu: e un chin!

Nu se găseşte ceapă, usturoi,

Miliţienii umblă câte doi

Ca-ndrăgostiţii, cu ciubote noi.

În casă nu am voie să mă-nchin,

Iar pâinea mi se dă pe buletin. 

AH, VRĂJITOARELE 

Acum, că vrăjitoarele-au fost prinse,

Legate snop, snopite, chinuite,

De coada vântului turbat lipite,

Cu scoci şi clei, şi declarate-nvinse

(Ah, vrăjitoarele, aceste inse

Suspecte pururi, gheme de ispite,

Haos cernind mereu, din sparte site,

Cu vipere-ncălţate şi încinse!)

Urmează, dialectic, anii graşi,

Şapte la număr, ca acele vaci –

Iar apelăm la mituri, ce să faci!

Vom face iarăşi uimitorii paşi

Pe loc, crezând că mergem, cu trăpaşi,

Spre-un viitor, ce ne răspunde: „Aş!" 

NĂPASTA 

Şi Doamne, mi-a căzut la loterie

Lozul ghinionist să fiu român

Şi inventându-mi vina-n puşcărie,

S-o ispăşesc amarnic, mâncând fân.

Se face, înţeleg, economie

De spaţiu locativ şi de-un tacâm.

Şi de-un poet ce-ar consuma hârtie,

Cu nişte versuri care nu rămân.

Căci cărţile-mi cu roaba sunt cărate

La marginea oraşului, tocate,

Ca-ngrăşământ zvârlite pe ogor.

Legat mă simt de limba ta, popor,

Destinele ne sunt îngemănate,

Cât va ţipa, în zboru-i, un cocor. 

SUNT CONSULTAŢI TĂLMĂCITORI DE VISE 

Beţia funigeilor, doar ea,

Îmi aminteşte, vag, că sunt în mai.

Privesc tăcut inconştienta nea,

Pe care, iată, încă n-o cântai.

Desigur, este-o primăvară grea.

Şi cântecul s-a înfundat pe nai.

Acestei clipe nu i-aş spune, „stai!",

Deşi ea zboară chiar cu viaţa mea.

Uşile toate-mi sunt, făţiş, închise,

Mi-i versul vas, ce nu mai intră-n port.

Şi tot mai complotează în culise!

Prietenii-mi visează cărţi nescrise,

Şi mă visează alb ca varul, mort,

Sunt consultaţi tălmăcitori de vise. 

E BINE 

Abia mai tineri dacă sunt urmaşii

Decât părinţii-mbătrâniţi în rele.

Se moştenesc, de secole, sechele,

Şi, ca pe vite, ne tocmesc geambaşii.

Joc de noroc, de zodii şi de iele!

Şi-o soartă cruntă ţine-n mână aşii

Şi vinovaţi mereu sunt păgubaşii.

N-ai apă sub corabie, nici vele... 

Aşa că spuneţi, mame, în suspine,

Cântec de leagăn, trist, aceste strofe,

Ce logodesc atâtea catastrofe.

Poate-adormim cu toţii şi nu vine

Bau-bau la noapte, să ne bage-n cofe, 

Şi, prunci din nou, să gângurim: „E bine." 

AH, UNDE-A FOST CARTAGINA... 

Ah, unde-a fost Cartagina arată,

De mii de ani, nici iarba nu răsare.

Învingătorii-atunci au dat cu sare,

Făcând dintr-o minune-o albă pată.

Un vechi blestem efectul şi-l arată

Poate şi-aici, între Carpaţi şi mare.

Românul este bun numai să are,

Dar rodul să nu-l strângă niciodată.

Corabia cu vise se scufundă,

Toţi şobolanii au sărit în undă,

Înoată-nspăimântaţi în albe creste.

Rămână doar şi versurile-aceste,

Catarge fulgerate, dând de veste

De-o epocă, în scufundări fecundă. 

ERGO SUM 

Vorbind în somn, cică vorbesc prea tare

Şi fac aluzii la-ntâmplări recente,

Subconştientul meu inconştient e

De avansează bâlbâieli bizare?

Mi-au pus o gărgăriţă pe o floare

Dintr-un tablou, cu tuşe insurgente,

Nici nu ştiam tabloul ce atent e

Şi compoziţia de ce mă doare.

Pe vremuri, turcul nu-şi închipuise

Că poate lua un bun tribut pe vise,

Ca birul pe ferestre şi pe fum...

Şi iată, noaptea mea, rodind narcise,

Mă vinde scump barbarilor din drum

Că şi în somn tot cuget... ergo sum. 

PENITENŢĂ 

Sfântă, o prea sfântă penitenţă!

Ispăşirea unei albe vini!

Fruntea mi-o încing cu mărăcini

Ce mă-nţeapă blând, cu indulgenţă.

Şi prezenţa mi-i ca o absenţă,

Dau rapoarte bunii mei vecini.

Bine e să nu-ntâlnesc străini,

Lin s-alunec în indiferenţă.

Lucrurile sunt amestecate,

Totu-i bun, dar nu e libertate,

Spre a spune că nimic nu-i bun,

Că atunci eşti declarat nebun

Şi snopit, cu mâinile la spate,

Spui ca „Tatăl nostru": „Nu mai spun." 

CE-AR FI? 

Ce-ar fi de-am mai greşi oleacă,

Noi cei disciplinaţi, modeşti,

Cu fruntea veşnic ce se freacă

Doar de zăbrele la fereşti?

Să scoatem sabia din teacă,

Eu să lovesc, tu să loveşti,

Un fapt grozav să se petreacă:

Să simt că sunt, să simţi că eşti.

Cuminţi în bănci şi raşi în cap

Ne strecurăm mereu tiptil 

Să nu jignim vreun casap,

În timp ce sufletul, fitil,

Arde mocnit, de la un cap,

Şi explodează inutil. 

ŞI SUB UN PRETEXT 

Şi sub un pretext oarecare

Îţi intră necazul în casă.

Cotrobăie rafturi, sertare,

Te scoală plângând de la masă.

Te-ntoarce pe dos şi te lasă 

„A fost, ia, aşa, o... eroare..." 

În stânga, în piept, te apasă

Ceva, ca o lacrimă mare.

Şi viaţa reintră-n normal,

Deşi eşti mai slab şi mai pal,

Încerci să glumeşti, să exişti.

Şi, propriei soarte hamal,

Îţi pui ochelarii de cal,

Spre mâine, abia te mai mişti. 

ISUS 

Înţepat cu suliţi, ghimpi şi cuie,

Sprijinit pe propria-i durere,

Caută în gând o cărăruie,

Între moartea grea şi înviere.

Sângele, din tălpi spre creştet, suie,

Invers picurând, pe vechi mistere.

Părăsit de vlagă-şi dete duhul,

Mântuind acea crucificare.

Sufletul, tot una cu văzduhul,

Ca o picătură-ajunge-n mare.

Fruntea s-a destins. Şi parcă doarme,

Cel sorbit de-al cerului resort.

Doar o unghie, crescând în carne,

Mai continuă să-l doară, mort. 

ÎNCET, ÎNCET 

Încet, încet ne ducem, nu ştiu unde,

Ca păsări care n-ar migra în stol,

Căci fiecare tace şi ascunde

Şi tu-l petreci, plângând, cu capul gol.

Cu gându-n altă parte, la subsol,

Priveşti cum rădăcinile profunde

Înalţă către slăvi un rotocol

De frunze, ghemotoc de raze scunde.

Să-i intri unei gropi adânc în graţii!

Destinului să-i cumperi bocitoare!

Bătut în cuie, drumul nostru-n spaţii

Ne-aşteaptă să-l străbatem – şi îl doare,

Când noi ne prezentăm cu ecuaţii

Şi-n mâini cu cuie mari, suplimentare. 

DANTESCĂ 

Aici sunt învăţaţii cu ideea.

Şi piese pentru ei n-avem, de schimb.

Vor putrezi pe blestematul limb,

Pân-o sări din putregai scânteia.

E ceata cea mai tristă, de aceea,

Şi printre ei cu silă mă şi plimb –

Puteau să aibă, cât de cât, un nimb.

Ei nu crâncesc, târându-şi odiseea.

Ei nu îţi pun măcar o întrebare,

Chiar sensul aşteptării e pierdut.

Pe lângă ei şi peştele în mare

Îţi pare vorbăreţ, ba chiar limbut.

Atât de mare cică li-i răbdarea,

Că mor întâi şi cheamă-apoi salvarea. 

CAM UNDE? 

Barbarii cam unde-or să-ncapă,

Când totul în matcă s-o-ntoarce?

Acel ce te frânge, te stoarce,

Acel ce te vinde, te sapă?

Vor fi mieluşei, vor vrea cinuri

Şi vina vor da-o pe vremi.

Tu poţi cât mai groaznic să gemi,

Sub talpa blindată cu chinuri.

Aşa cum răsare brânduşa,

Sunt inşi pentru oricare dată.

Călăul doar scoate mănuşa

Şi mâna ţi-o-ntinde, curată.

Dar, noaptea, în visu-i urât,

El tot te-ar mai strânge de gât. 

CE MAI FACEM? 

Noi, ce să facem ? Trecem puntea.

Fireşte, dracul ne e frate

(Cam de-un mileniu jumătate)

Şi puntea-ngustă e ca fruntea.

N-avem berbecii lui Ulise

Să ne-agăţăm de miţe laie.

Turme mai sunt numai în vise,

Deşi o facem rău de oaie.

Şi trecem, unul după altul...

Şi cel trecut e ca şi dus.

Tărâmu-acela, celălaltul,

O fi mai jos, o fi mai sus?

Vine vardistul să-mi ia şpaltul.

Eu cam atâta am de spus. 

RĂZBOI LOCAL 

Un mic război local se desfăşoară.

La coadă şade lumea, nu-n tranşeie:

Mai au un kil de ceva să le deie?

Sau prin înfometare îi omoară?

Şi statul ţine mazărea sub cheie

Şi lintea, bobul, pâinea de secară.

Ca schijele, veşti şi mai proaste zboară

Şi cade leşinată vreo femeie,

Ce are-acasă prunci, cerşind mâncare.

Ei, ce nu ştiu că-s viitorul ţării,

Vor şi-un prezent ceva mai acătării!

Şi oamenii pe-o culme-a disperării

Scrutează-n zarea neagră fiecare...

Şi cad, pe rând, în piept c-o rană mare.