AHMAD ŞĀMLU
(12 decembrie 1925 – 24 iulie 2000)
„Casa i-a
devenit repede un loc de pelerinaj.
Când primea
cititori sau se întâlnea cu ei la Teheran
sau în alte
locuri, aceştia se grăbeau să-i sărute mâna,
îngenunchind
în faţa lui.”
GHEORGHE IORGA
„Cărţile sale
au pătruns cu uşurinţă în lumea cotidianului.
E o bucurie
unică să primeşti de la cineva sau să oferi
un volum de
Sāmlu unui prieten sau iubitei, unui apropiat
sau unui
cunoscut. Sau să scrii nişte versuri de-ale lui
pe o
felicitare... La Teheran, dar şi în marile oraşe din Iran,
cărţile
ilustrului poet ocupă rafturi întregi în librării.
Evident că, la
cumpărare, nu contează preţul...”
GHEORGHE IORGA
„Operele mele
poartă în ele biografia mea.
Sunt convins
că poezia nu e produsul vieţii,
ci mai degrabă
că ea e însăşi Viaţa.”
AHMAD ŞĀMLU
„Dreptatea a
fost preocuparea mea permanentă.
Poate că
din acest motiv nedreptatea mă urmăreşte
perpetuu,
pentru a se răzbuna.”
AHMAD ŞĀMLU
„Politica şi
poezia n-au nimic în comun.”
AHMAD ŞĀMLU
„Trebuie să alegi combinaţia cea mai apropiată
de ceea ce
vrei să spui.”
AHMAD
ŞĀMLU
TU ŞI EU
Tu şi eu, o aceeaşi gură
cu întreaga-i voce cântând
cel mai frumos dintre cântece.
Tu şi eu, o aceeaşi privire
văzând lumea
de-a pururea nouă.
O aceeaşi ură
a tot ce-ar vrea să ne-mpiedice,
a tot ce-ar vrea să ne zidească de vii,
a tot ce-ar vrea să ne silească a ne întoarce.
O aceeaşi mână
trăgând o insolentă linie
pe inutil.
Tu şi eu, o aceeaşi însufleţire
mai arzătoare ca nu ştiu ce flacără;
înfrângerea nu ne poate niciodată înfrânge.
Suntem prin iubire invulnerabili.
Şi rândunica, făcându-şi cuib,
apărată de-acoperişul nostru,
cu zoritele ei du-te-vino
umple casa unui pierdut dumnezeu.
CÂNTECUL OMULUI ÎNNEBUNIT
Trebuie, la
cotul acestui drum,
în această
aşteptare ce mă-ncearcă,
să-mi
construiesc un adăpost de lemn şi piatră.
Căci, în
sfârşit, speranţa
revine din
această călătorie
ce a durat
prea mult.
Dar într-un
moment, vai,
când nici
acoperiş n-am deasupra capului,
nici covor sub
picioare.
Sub pământul
iradiind,
n-am urcior
să-i car apă.
Ca să se
odihnească, obosită fiind,
n-am pat.
CÂNTECUL CUNOAŞTERII
Cine eşti tu, tu, căreia îi spun numele meu
cu încredere?
Îmi pun cheile casei
în mâna ta,
împart pâinea
fericirilor mele cu tine,
mă aşez lângă tine
şi pe genunchii tăi
şi adorm aşa,
în linişte.
Cine eşti tu?
Vreau să mă opresc cu tine,
cu încăpăţânare,
în ţara viselor mele.
ALTE CÂNTECE (V)
Tu intri în casă cu un salut
şi o părăseşti cu un rămas-bun.
Tu, constructorul, viaţa mea,
nu eşti decât o clipă între acest salut
şi acest rămas-bun.
Fiecare moment aşteaptă
momentul care urmează.
E un du-te-vino al balansorului
care antrenează mişcarea pendulului.
E un pas după pasul
ce trezeşte drumul,
e o continuitate compunând timpul meu,
sunt momentele ce-mi umplu viaţa.
ALTE CÂNTECE (VI)
Nu ştim să măsurăm după ei
adevărul şi frumuseţea:
mânia cititorului de aici se naşte.
Un om mărginit
nu poate stoarce nimic din lectura sa.
Astfel, într-o zi, am pus o qasideh pe o foaie
pe care din întâmplare vântul a dus-o
în stradă.
Era într-o vineri.
Îmbrăcat în negru, de la cimitir se întorcea
un om,
cu ochii roşii şi umflaţi de atâta plâns
pe mormântul tatălui său.
◊◊◊
Cimitirului
vechi
îi era foame,
iar copacii
tineri
căutau
îngrăşământ:
toată povestea
e-aici.
Balansul
oamenilor
şi al
leagănelor
nu-i decât
pretext.
◊◊◊
Acum craniul
gol al tatălui tău
surâde
filozofic
la tot ce-a
îndurat,
toate aceste
zadarnice eforturi.
Surâde la
această prostie
pe care tu o
accepţi
prin frica de
moarte:
viaţa.
Se amuză
pământul de tine,
de mine,
de strămoşii
noştri.
Aşteptând
pompoasa apariţie a Serafimului,
nu ne rămâne
decât să surâdem.
Şi chiar
atunci, n-o să-mi părăsesc locul,
n-o să mă
mişc, chiar în felul daracelor
unduind în ele
însele.
Căci dintre
toate instrumentele,
trompeta mi-e
cel mai dezagreabil.
ALTE CÂNTECE (IX)
Am trăit mai bine ca vântul
pe un pământ unde cresc ierburi.
Dacă şchiopătez
e pentru că picioarele-mi sprintene,
în chip de măsurătoare,
au alergat pe drumurile voastre cu hârtoape.
AIDA ÎN OGLINDĂ
◊◊◊
Atât de
violent n-a luptat nimeni
pentru propria
supravieţuire
ca mine.
Ca să
trăiască, atât de tragic n-a alergat nimeni
spre propria
pierzanie
ca mine.
◊◊◊
Şi ochii tăi
sunt secretul focului.
Şi iubirea ta
e victoria
omului
când se
grăbeşte într-un război
împotriva
sorţii.
Şi braţele
tale sunt
un colţ ca să
trăieşti,
un colţ ca să
mori
şi o fugă din
oraş,
ruşinoasă
insultă la curăţenia cerului
cu miile-i de
degete.
Muntele se
naşte cu primele pietre
şi omul, cu
primele dureri.
În mine era un
prizonier răzvrătit
care nu se
putea cu lanţurile-i obişnui.
M-am născut
din prima ta privire.
Furtunile
cântă la flaut,
imense,
în dansul tău
somptuos
şi melodia
venelor tale
face să răsară
soarele veşnic.
Lasă-mă să mă
trezesc în aşa fel,
încât să-mi
cunoască prezenţa
străzile
oraşului.
◊◊◊
Şi zorii prin
mâinile tale, se trezesc.
DRUMUL DE CEALALTĂ PARTE A PODULUI
◊◊◊
Incredibilul
adevăr
a regăsit ochi
ce-au cunoscut
insomnia multă vreme.
Frumuseţea
visează să trăiască
într-un somn
mai trainic decât moartea,
în timp ce
disperarea aşteptării
cântă imnul
sărăciei, mai amar.
Şi omul a
ajuns
la templul
adoraţiilor sale.
Un om în
ţinutul uimit al privirii mele,
în ţinutul
uimit al mâinilor mele adoratoare.
Un om cu toate
dimensiunile sale,
eliberat de
apropiere
şi de
îndepărtare,
un om care nu
se supune...
Departe, o
privire.
Un om străin
naturii comune,
iar
strălucirea privirii lui
îl face pe
spectator ezitant.
Nici
îndepărtarea,
nici
apropierea
nu-i pot
schimba maiestatea.
Şi legea
eternă se năruie
sub privirile
înecate de aura lui.
◊◊◊
Omul a revenit
la templul
adoraţiilor sale.
Omul a revenit
la templul
adoraţiilor sale.
Preotul
nu mai are
motiv să călătorească.
Preotul
nu mai are
chef să călătorească.
