GEORG TRAKL
(3 februarie 1887 - 3 noiembrie 1914)
ÎN TOAMNĂ
E-n flăcări floarea-soarelui la gard,
Şed calmi bolnavii-n soare lin,
Pe-ogor femei,
cântând, de trudă ard,
Bat clopotele
mănăstirii plin.
Legende păsările-şi
spun discret,
Bat clopotele
mănăstrii plin.
Din curte o vioară
sună-ncet.
Brun curge-acum din
teascuri vin.
Şi omu-i paşnic şi
voios.
Brun curge-acum din
teascuri vin.
Deschise larg sunt
morgile, frumos
Vopsite de un soare lin.
SEARĂ
CU FURTUNĂ
O, ce roşu-amurg!
Albastră,
Viţa, licărind, se
zbate
Prin deschisa larg
fereastră,
Unde frici stau
furişate.
Praf se-nvârte-n
jgheab ce pute.
Vântu-n geam izbeşte
groaznic.
Cai sălbatici mână
iute
Norii, fulgerând
năprasnic.
Iazu-oglinda-şi
sparge-n larmă.
Pescăruşi pe
cercevele
Ţipă. Foc pe deal se
sfarmă
Printre brazi în
flăcări grele.
În spital răsună
vaier.
Aripile nopţii,
joase,
Şuieră-albăstrui
prin aer.
Ploaia cade brusc pe
case.
CORBII
Peste negrul ungher, la amiază,
Cu ţipăt puternic vin corbii de zor.
Rănesc o cerboaică cu umbrele lor
Şi-ursuzi îi zăreşti cum se-aşază.
O, cum tulbură liniştea brună
În care-un ogor e-n extaz,
Cum o femeie presimte-un necaz;
I-auzi cum se ceartă-mpreună
Pentr-un hoit ce miroase prea tare,
Şi brusc se aştern către nord şi dispar,
Precum un convoi funerar,
În văzduhul vibrând de-ncântare.
ÎN
IARNĂ
Ogoru-i alb şi-n rece-extaz,
Imens şi singur ceru-n slavă.
Ies vânătorii din dumbravă.
Stăncuţe zboară peste iaz.
O pace negre vârfuri
ţin.
Foc arde în colibe sparte.
Rar sună-o sanie departe
Şi luna sură urcă lin.
Rănită-o fiară zace-n drum
Şi umblă corbi în şanţ cu sânge.
Înalt şi galben stuf se frânge.
Un pas în crângul
gol, ger, fum.
DE
PROFUNDIS
Există-o mirişte pe care cade-o ploaie neagră.
Există-un brun copac ce stă însingurat.
Există-un vânt
şuierător trecând printre pustii colibe —
Ce tristă seară!
La marginea cătunului
Orfana blândă
încă strânge spice-mpuţinate.
Se pierd rotunzii-i ochi de aur în amurg,
Iar sânul ei cu dor aşteaptă
mirele ceresc.
La-ntoarcere
Păstorii au găsit gingaşul trup
Ce putrezea-n mărăciniş.
O umbră sunt, departe de pîâcloase sate.
Tăcerea Domnului
Eu am sorbit-o din izvorul crângului.
Metalul rece îmi înseamnă fruntea.
Îmi caută păianjeni inima.
Există o lumină ce se stinge-n gura mea.
Într-un pustiu de câmp
mă-aflam în noapte
Cu ochii plini de murdării şi praf de stele,
În aluniş
Din nou sunară îngeri de cristal.
AMURG
În vraja curţii blând
bolnavii vin
Prin rug de toamnă şi amurg de lapte.
De ceară, ochii lor se-ntorc spre fapte
Din vremi de aur: visuri, calm şi vin.
Se-nchide boala lor de-amar şi chin.
Cern stelele-o tristeţe albă-n noapte,
În cenuşiu, plin de-amăgiri şi şoapte
De clopot, pier orori ca din senin.
Chircite, furişate, zboară rele
Pe la răscruci diformele plămade.
O, umbre triste lângă
ziduri grele!
Fug altele prin sumbrele arcade;
Nocturn, din roşii ploi de vânt de stele
Ţâşnesc ca furioasele menade.
CÂNTEC
DE SEARĂ
Seara, când rătăcim pe cărări
întunecate,
Ne ies în faţă palidele noastre făpturi.
Când însetăm
Bem iazului apele albe,
Dulceaţa tristei noastre copilării.
Stinşi, ne odihnim sub boscheţii de soc,
Privim pescăruşii cenuşii.
Nori de primăvară urcă peste-oraşul sumbru
Ce-n taină păstrează monahale vremuri de slavă.
Când prindeam mâinile tale subţiri,
Ochi rotunzi alene deschideai.
E mult de-atunci.
Dar când o-ntunecată-armonie
năpădeşte sufletul,
Răsări tu, albă, în priveliştea de toamnă a
prietenului.
CÂNTEC
DE NOAPTE
Respiraţie a neclintirii. Sfinţenia-albastrului
Încremeneşte o faţă de fiară.
Puternică-n piatră-i tăcerea.
Masca unei păsări de noapte. Blând triplul acord
Se stinge-ntr-un sunet. Mut, chipul tău, Elai,
Peste apa-albăstrie se-nclină.
O, voi, tăcute oglinzi ale-adevărului!
La tâmpla de fildeş a
însinguratului
Apare răsfrângerea
prăbuşiţilor îngeri.
BĂIATULUI
ELIS
Elis, când cheamă mierla în neagra
pădure,
Atunci ţi-e sfârşitul.
Buzele tale sorb răcoarea izvorului albastru
dintre stânci.
Lasă, dacă fruntea ta calm sângerează
Legende străvechi
Şi tâlcul sumbru al zborului de
păsări.
Tu însă umbli cu paşi molatici prin noaptea
Care atârnă bogată-n ciorchini
purpurii
Şi braţele ţi le mişti mai frumos în albastru.
Răsună un mărăciniş
Unde-s lunarii tăi ochi.
O, Elis, de când
ai murit, ce-amar de vreme!
Ţi-e trupul hiacint
În care un pustnic îşi moaie degete de ceară.
Tăcerea noastră-i o peşteră neagră,
Din care câteodată
iese o blândă jivină
Şi-ncet îşi coboară pleoapele grele.
Pe tâmple îţi picură rouă
neagră,
Ultimul aur de stele surpate.
PE
LÂNGĂ MLAŞTINĂ
Drumeţ în vântul
negru; lin susură stuful uscat
În liniştea mlaştinii. Păsări sălbatice
Pe cer cenuşiu se urmează în stol;
Derivă peste sumbrele ape.
Vacarm. În coliba surpată
Putreziciunea se-nalţă cu negre aripi;
În vânt suspină mesteceni schilozi.
Seara în cârciuma stinsă. La-ntoarcere
Drumul se umple de blânda tristeţe a turmelor ce
pasc,
Se lasă noaptea: sar broaşte din ape de-argint.
PRIBEAGUL
Pururi se sprijină noaptea albă de colină,
Unde plopul se-nalţă în sunete de-argint,
Unde sunt stele şi pietre.
În somn se bolteşte puntea peste torent,
Un chip mort îl urmăreşte pe băiat,
Secera lunii în râpă
trandafirie
Departe de păstori proslăviţi. Prin roca veche
Broasca-şi deschide ochi de cristal,
Se trezeşte vântul
înflorit, glasul păsării aievea celor morţi
Şi paşii lin înverzesc în pădure.
Jivinei şi pomului aducere-aminte. Trepte domoale
de muşchi;
Şi luna
Care, sclipind, se scufundă în apele triste.
El iară se-ntoarce şi umblă pe verdele mal,
Se leagănă pe-o neagră gondolă prin ruina
oraşului.
GRODEK
Seara, de armele morţii răsună
Pădurile toamnei, câmpiile
de aur
Şi-albastrele lacuri, deasupra cărora soarele
Se rostogoleşte mai negru; noaptea cuprinde
Muribunzi luptători, tânguirea
sălbatică
A zdrobitelor guri.
Dar în linişte peste-ntinderea văii se strâng
Nori roşii în care domneşte un zeu mânios,
Sângele curs, răcoare de
lună;
Duc toate drumurile în negru putregai.
Pe sub rămurişul de aur al nopţii şi-al stelelor
Se clatină umbra surorii prin crângul tăcut
Şi salută duhurile eroilor, însângeratele capete;
Slab printre trestii răsună sumbrele flaute-ale
toamnei.
O, doliu prea mândru! altare de bronz!
Fierbintea flacără-a duhului azi o cumplită
Durere hrăneşte,
Nepoţii ce nu s-au născut.
