ÎMPĂRĂŢIA LUI ORFEU. ELOGII [3]

 ÎMPĂRĂŢIA LUI ORFEU. ELOGII [3]

UNDE ZEU E ZAMOLXE

Ultimele elegii au fost îngânate în bărbi

de geţii cei inspiraţi,

Ovidiu numai le-a transcris şi le-a semnat

într-o doară.

Când păru-nfoiat începuse să-l lase 

la tâmpla-ncruntată,

Pe care gânditoarea lui mână o găsea-n zori 

de mileniu tot mai vastă,

Indiferente-i erau toate. Şi-n neştire

îşi ducea mâna la Marea cea neagră,

Pe care-o credea tâmpla lui, zi de zi

 tot mai cuprinsă de ceţuri.

Localnicii aspri la vorbă, viersuind

parcă trântind de pe cai

Răstite ca gerul, sticloase şi cu şapte

tăişuri, cuvinte,

De dorul Romei ei nu se topeau ca ceara

nicicum, dar voiau ei să afle

Pe căi lunecoase – de plânset în pumni,

numit văicărit, elegie –

Cam ce ecou au jelaniile lor în străinătate, 

în caz de-o năpastă cumplită,

Şi de-a adevăratelea dacă ar plânge,

aici la ţărmul cu poale de valuri,

Unde zeu e Zamolxe cel proptit în săgeţi,

ca în coate, pe brânci

Peste praful otrăvii răscolite de venetice copite?

Găsiseră geţii în blândul iubăreţ,

scriitor pe cărămida din vatră,

Un fel de burduf de tristeţe, cimpoi

ce răsună la Roma.

Aceasta-i pricina curată că luă drumul

pe-a mării-ncreţire

Epistola-aceea, scrijelată în chiar limba getă,

 răstită la muzici:

Glas mare acolo se dă despre Istru, despre oi, 

praf de capre şi purici.

Aceasta-i pricina curată că-n cetatea eternă

epistola asta necitită se pierde

Cu-ntreg praful pontic ce zace în ea

tras deasupra-i.

O, tot ce trimis-a de la Tomis pe şleaul

de unde cumplit

Mai gâlgâie de poveşti şi barbare eresuri

de plai dobrogean, cu piciorul

În spuma de cer de pe mare,

cu tâmpla în ochiul

Cel treaz, în Zamolxe, pe-un pisc zis

Ceahlău veghind printre ceţuri!

Romanii eresul poetului scump câtă vreme-i

departe, nicicând

Ei n-au ştiut firul să-l ia între deget

şi spre priceperea lor – şi să-l tragă.

Ci-nţelegeau ei numai că frig e la Tomis,

zăpada e toată din lume.

Că dârdâie crivăţul el însuşi când bate

de-i clănţăne şira

Spinării cu dinţii din gură, făcând tot

un lanţ tremurat peste vetre.

Dar vara sticloasă, hai jură

pe mult încruntata sprânceană,

Aici unde se jură pe bărbi, spune cu mâna

pe suflet, prietene scump,

Nu fu ea aidoma verilor mele, că scoica

se sparge-n căldură pe-a plăjii dogoare?

Odraslele geţilor, copile roşcate, alături de

pieile aspre de capre stând leneş,

Întredeschid numai pleoapele, ruşinate

de propria lor goliciune frumoasă

Neîndrăznind cu întregi ochi a privi-o;

dar boarea întrece

Sfiala şi rumene-s toate ca pâini aburind...

Când viscolul lupii-i răscoantă-naintea căruţii

şi vorbelor ţurţuri le pune:

Astfel învoiţi fură-n taină în răspăr zăbavnicul

aici şi gazdele sale cu inima largă;

Tot ce trimis e la Roma să fie

din cale afară de trist şi cumplit!

Pe împărat să îl sperie crunt, cât o fi de August,

dârdâindu-l ca sloiul pe tron

Ca nu cumva ispitit cam ce face poetul

Să vină spre Tomis vreodată, cu zarvă de oaste

şi poftă prea mare.

MARIN SORESCU

CĂTRE MARE

Mă întorc spre mare şi vorbesc cu Ovidiu,

Versurile căruia au lungimea ţărmului românesc

Şi cadenţa înfundată a valurilor aşteptând

să se spargă gheaţa.

Poete, care dai vechime de două mii de ani

versurilor mele,

Împlântat ca o piatră de hotar la marginea

limbii române,

Pescăruşii te-au ales în prezidiul doinelor noastre,

Pe care le-ai transcris în latineşte şi le-ai trimis

pe vânt la Roma,

Săpate în piatră să aştepte pe coloană

prizionierii daci!

Tu eşti primul topit de dor pe aceste meleaguri,

unde praful e dulce,

Primul care te-ai încrezut copilăreşte în puterea

de pierzanie a versului,

Şi-n ajutorul străinătăţii.

Împăratul mai degrabă ţi-ar fi trimis specialişti

la Tomis să-ţi schimbe clima,

Decât să te mai vadă înapoi, amestecat cu slava ta

aeriană în purpura iţelor sale.

Nimeni nu e mai potrivit să stea

pe ţărmul Pontului Euxin

Şi să observe cum se transformă treptat

în Marea Neagră, decât un poet

Şi-a zis el, dar un poet bun, faimos,

pe cine să trimitem, pe cine să trimitem?

Şi-au căzut sorţii pe tine, Ovidiu,

Tu i-ai venit primul în minte pentru că

tocmai deveniseşi popular

Şi erai pe toate buzele ca un dres dulce-amar

şi asta te-a pierdut.

Elegiile tale îi plăceau lui Augustus,

dar numai de departe,

Având astfel şi un efect curativ prescris de doctor,

Îi dădeau o stare de melancolie sănătoasă,

mai ales după masă când îl făceau să râgâie...

Elegiile erau un medicament pe care i-l prescriseră

medicii, ca să salveze imperiul.

Chiar zicea: „De ce nu mai trimite băiatul acela

nimic în ultima vreme,

Mai puneţi-l la treabă, mai îmboldiţi-l,

să fie trist şi pontic,

iar m-am balonat, înghit aer.

– Lumea nu ştie de ce l-aţi relegat,

Îndrăznea vreun senator, timid.

– Lăsaţi să se înţeleagă c-ar fi adus pagube

imperiului, zâmbea cinic împăratul.

– Morale sau materiale? nu auzea bine

înaltul slujbaş.

– Ei_, de ce mă pui în dilemă? Şi de unele şi de altele,

amestecate, să zicem, pagube amestecate,

Ovidiu a adus imense pagube materiale

şi morale latinităţii, indignând cetăţenii.

Parcă totuşi morale ar fi mai potrivit

– se răzgândea peste o clipă – doar suntem imperiu,

nu ne scumpim la cheltuiala unui poet,

Dar suntem dârji la morală: aşadar

ne-a corupt tineretul.

A doua zi însă Augustus revenea, şovăind:

De altfel nu daţi nici un fel de explicaţii nimănui,

momentan,

Până nu găsim ceva mai plauzibil.

Şi ca să schimbe vorba:

Ce mai face Horaţiu? – A început şi acesta

s-o cam ia razna.

Ştiţi, nu mai scrie ode,

A trecut pur şi simplu la epode, scrie acum

doar epode nişte bâiguieli sinistre.

Ce ne facem cu Horaţiu, o să devină

şi acesta un caz cu epodele lui?

–       Mai lăsaţi-l, mai lăsaţi-l, să vedem

cum se desfăşoară, poate are talent.

Până la urmă pe toate o să le plătească

Mecena şi-a lui casă,

O să-i trimitem un centurion cu nota de plată.

Cât priveşte pe Ovidiu, să mai stea la Tomis

şi să nu-l atingeţi c-o floare.

Ne mai gândim, mai medităm, mai consultăm

augurii să nu luăm măsuri pripite,

mai ales c-un poet.”

Au trecut două mii de ani şi împăratul n-a găsit

încă ceva plauzibil, se mai gândeşte

De altfel, Ovidiu, nu te descuraja,

o să se revină asupra sentinţei,

A fost ceva trecător,

ceva de conjunctură, ai răbdare,

Se vor limpezi lucrurile, a fost ceva de conjunctură.

Mă întorc spre mare şi vorbesc cu Ovidiu,

Poetul pe care pământul meu îl simte în nervuri

şi în liniile norocului

Când îşi duce palma Dobrogei la tâmple.

MARIN SORESCU

SCRISOAREA LUI FIRDUSI CĂTRĂ ŞAHUL MAHMUD

De-ţi baţi de mine joc, Alah ne-aude

Şi-n veci bătut de el vei fi, Mahmude!

Fiindcă porţi şi tu regescul semn

Şi stai pe-un tron de care eşti nedemn,

Credeai că nimeni nu se va-ncumete

Să-ţi fie-acuzator, ca să te-arete

Şi-n faţă să-ţi arunce-al său dispreţ?

Dar iată-mă că sunt aşa-ndrăzneţ!

De ce n-aş şi-ndrăzni să fiu atare?

Fiindc-aş fi prea mic, iar tu eşti mare?

Şi-aş fi un prost de rând şi-un geniu tu

Şi-un om cinstit şi nobil, iar eu nu?

Te-ascult, Mahmude, şi-ţi admir ştiinţa!

Toţii regii răi s-asamănă-n credinţa

C-ai lor supuşi o turmă sunt de robi,

Cu toţii orbi şi-asemeni de neghiobi.

Căci dac-ar fi altfel, nu se-nţelege

De ce-ar răbda orice le face-un rege.

Şi-aşa, credeai că, dacă-ţi sunt supus,

Eu n-am să văd cum sunt pe cruce pus

Şi, chiar văzând, eu n-o să am tăria

Să zbier, ca să-ţi arăt neomenia!

O, şah Mahmud, de m-ai crezut un miel,

Cumplit război avea-vei tu cu el,

Căci nu-s un miel fricos precum m-ai crede,

Ci leu flămând ce-n pripă să repede.

Şi n-ai ştiut ce furii-n mine sunt,

Ce suliţi port în sprintenu-mi cuvânt,

Ce fulger mi-e-n condei şi-aprins ce scapăr!

Ei, da! Tu m-ai lovit, iar eu mă apăr,

Şi-oricine vede clar că asta vreu

Şi-n cearta asta nu-s de vină eu,

Căci tu ai vrut să ai cu noi de furcă

Şi, dac-ai vrut să-ncurci, acum descurcă!

Mişeii-au îndrăznit a mă huli.

Că nu-s devot cu totul lui Ali,

Iar tu, un biet bătrîn, le dai crezare.

Dar iată, jur pe sceptrul tău, pe care

Mai bine-ar fi să-l schimbi într-un ciomag,

Mi-e drag profetul, cum şî-Ali mi-e drag;

Şi-oricât m-or fi hulind prigonitorii,

Pe-aceştia doi – şi demn, şi plini de glorii –

Fidel îi voi iubi şi-acum şi-n veci.

Tu poţi să mă sugrumi ori să mă-neci,

Şi poţi să pui – cum cer şi sicofanţii –

Sub tălpi să mă strivească elefanţii:

Şi totuşi sfânt pe-Ali îl voi ţinea.

Oh, ce-ngrijat eşti de credinţa mea!

Dar, rogu-te, Mahmude, vezi de tine,

De-a ta credinţă şi de propriu-ţi bine,

Şi vezi să nu te-abaţi din drumul viu!

Căci mintea, cât-o ai în cap, ţi-o ştiu

Cât firul de nisip, dar nor ţi-e fumul

Şi-un biet ca tine lesne pierde drumul!

Căci dac-a mea credinţă vrei s-o pui

Cu-a ta-n cântar, atâta pot să-ţi spui,

Că ştie Dumnezeu şi-adună-n carte,

Scăzând oricui ce-ntâi şi-ntâi împarte.

Şi cred că-n faţa lui, când noi vom sta,

Cu-a mea credinţă eu – şi tu cu-a ta –

Eu, biet cum sunt, în faţă-i pot protege

Şi-o sută de patroni ca tine, rege!

Şi-acum declar solemn că eu, poetul,

În numele lui Mohamed profetul

Şi-al lui Ali, am scris al meu poem,

Dar nu pentru Mahmud, pe care-l chem

Şi-acum şi peste veci în judecată

Şi-Alah din cer ca pe-un hain să-l bată!

Cu-al meu poem, Mahmude, te mâdreşti:

Ci-n care chip părtaş la el tu eşti?

Câţi regi au azi şi-n veac de-acum fiinţă,

Aşa să aibă toţi întru ştiinţă:

Că nu-l cunosc pe-acest Mahmud, că eu

N-aştept să-mi dea Mahmuzii premiul meu.

Dar cine-i el să-şi bată-n faţă-mi pieptul?

Puţini sunt cei ce-au nume dat cu dreptul,

Dar nesfârşit de mulţi sunt proştii cari

Numiţi ne sunt de cei nemernici „mari";

Dar nume, dacă vrei, al meu e nume,

Căci nimeni n-a mai fost Firdusi-n lume!

Puterea lumii prea puţină fu

Să nască pe-un Firdusi pân-acu.

Ca stelele pe cer roiesc poeţii,

Mulţi buni, dar mulţi o pacoste-a vieţii,

Şi cântă tot ce ştiu prin univers.

Găseşti la unii şi putere-n vers,

Dar cei mai mult sunt triste roţi de moară –

Nu-i vulturul ce e, fiindcă zboară,

Căci zboară şi-un gâscan din gard în gard;

Şi nu-s aloe – orice tăciuni ce ard.

Asculte-aceşti poeţi şi vorbe crude,

Căci prea te faci de râs cu ei, Mahmude!

Eu mi-am clădit acest al meu poem

Din tot ce noi mai plin de glorie-avem

Şi-n grai, şi-n sunet, şi-n culoare:

Poem ce-i râu de raze scurs din soare.

Dar nu-s acestea care-l fac etern,

Ci-al artei simţ, prin care-avui să cern

Tot ce-am putut din basm şi cărţi alege –

Şi-al meu talent care-a putut să-nchege.

De fapte mari, de regi, de bătălii,

Cuprinde-o sută douăzeci de mii

De versuri cartea mea – şi-această carte

Istoria ţării în două ne-o desparte.

Eu vi-am cântat şi-amici, şi inimici,

Femei frumoase şi bărbaţi voinici

Şi cai, şi care, corturi de corăbii,

Şi scuturi, coifuri, paveze şi săbii,

Şi lănci, şi lanţuri, arcuri şi săgeţi –

Cât n-au cântat o miie de poeţi!

Câmpii şi văi, pustiuri şi păduri,

Şi munţi, şi ape, oraşe mari şi sate

Şi clocot ele mulţimi nenumărate

Cu vuiete de oşti, cu vai de guri

Şi tropot, freamăt, muget, şi-ntre ele

Şi zmei, şi gini, şi draci, şi duhuri rele

Şi regi cari-au făcut, de sânge uzi,

Cât nu vor face-o mie de Mahmuzi!

Am scos din cronici fapte şi istorii

Şi-am fost oglinda vecinicelor glorii.

Trecutul vechi, de praf acoperit,

Luceşte-acum, prin minte-ntinerit –

Iranul vechi, de mult făcut ruine,

Trăieşte-o viaţă-n veci, de-acum prin mine!

Acestea le-am făcut. Şi-aş vrea s-aud

Ce parte-ai tu la ele, şah Mahmud!

Vai, şah zgârcit! Eu ţi-am lăsat avere,

Ce-a pururi e tot ea şi-n veci nu piere.

Când fi-vei mort de mult şi când uitat

Va fi chiar faptul c-ai trăit şi-ai stat,

Atunci, departe-a vremii-ngrămădire

Prin mine va mai da de tine-o ştire;

Atunci de tine-atâta scris va sta:

Că eu, Firdusi, am scris pe vremea ta!

Nu tu mă vei purta prin timp ce vine,

Povară pe-al tău gât, ci eu pe tine!

Acum văd eu ce vinovat îţi sunt!...

Bătute de furtuni, de ploi şi vânt,

Cu timpul cad palatele regale

Şi zboară stol de lilieci prin sale,

Clocesc pe scumpe tronuri cucuvăi

Şi regi ajung paiangenii-n odăi,

Iar pe-unde vi-aţi plimbat mărirea seacă,

Şopârle şi guzgani au să petreacă!

Dar ce-am clădit eu, rege, pentru voi,

Nu-i turn ca să-l dărâme vânt şi ploi

Şi nici furtuni pe lumea toată vruna!

Afară, poate, de-ar veni furtuna

Ce-ntregul neam ni l-ar strivi-ntr-un fel,

Că n-ar mai rămânea nici praf din el,

Şi nici atunci! Mi-ar stinge, cred, cuvântul

Furtuna, numai, ce-ar strivi pământul!

Bătrân de-optzeei de ani, bolnav ce zac

Şi-acum aproape orb şi om sărac,

Eu totuşi ridicai şi-acea povară

La care şi-alţii-o mie se-ncercară

Şi n-au putut-o nici urni; dar eu

Cu drag am biruit şi-atâta greu.

Trăim în lipsă şi scriiam cu anii;

Plâgeau amicii şi râdeau duşmanii

Pe truda mea şi gândul meu semeţ,

Dar eu, acoperit de-al lor dispreţ,

Mi-am rupt, din nervi bucată de bucată,

Căci tu-mi promiseşi altfel de răsplată.

Uşor îţi este-a sta pe-un tron răpit,

Mâncând şi bând, pe perne tolănit;

Dar eu, şi zi şi noapte-n trudă mare,

Treizeci de ani muncii fără-ncetare

Să-ţi fac un monument – şi l-am făcut!

Iar tu, nărodul de noroc bătut,

În loc să-mi dai făgăduita parte,

Spre-a nu mai fi sărac şi mai departe

Şi-n pace să-mi petrec al vieţii rest,

Tu, şah Mahmud, în nobilul tău gest

Ţi-ai strâns la piept enorma ta avere

Şi plată tu mi-ai dat – un ol de bere!

Priviţi-l, veacuri! Şi vă fie-ndemn,

Poeţilor, de-a scrie pentr-un rege!

Acest lipsit de cinste şi de lege,

Ce nici de-un strop de apă nu e demn,

Îmi ia-n dispreţ puterea ce mi-e dată

De cel ce-ntregii lumi îi este tată,

De cel ce m-a ursit din veci să fiu

Firdusi-acel ce-acestea i le scriu!

Vai, tu, ciupercă de pe vârf de cracă!

Bătrânule neghiob, ce crezi, că dacă

Îţi puse-o soartă tristă mâna-n păr,

Eşti mare om şi rege-ntr-adevăr?

Dar soarta asta, care-orbeşte vine,

Putea nălţa – cum te-a nălţat pe tine –

Pe-oricare-un biet golan şi prost la fel

Şi chiar şi pe-un nărod şi mai mişel

De cum eşti tu – deşi-n mişelătate

Nu cred că ai vrun naş, nici măcar frate!

De-ar fi acest Mahmud născut din rob,

Pe-atât de darnic cât e de neghiob,

Iar mintea lui de nu i-ar sta-n picioare,

De mult el mi-ar fi dat regesc-onoare !

De-ar fi el nobil cât e de poltron,

Alături lui el m-ar fi pus pe tron,

Dar ce să ceri acelui ce nu ştie

Ce-i drept şi demn şi ce-i mărinimie?

Când ia, e sănătos, când dă-i bolnav,

Şi ce să ştie-altce un pui de sclav!

Un fiu de sclav nu-nvaţă maiestate,

Şi teama lui e numai că-l vei bate!

Şi când ridici din pulbere-un mişel

Şi-apoi aştepţi răsplată de la el,

E ca şi când ai creşte-n sân un şerpe

Şi-ai cere grâu din piatra stâncii sterpe,

Pe-un spine poţi să-l răsădeşti şi-n rai

Şi hrană, miere şi nectar să-i dai;

El tot ghimpos va fi-a pururi spine

Şi-amare boabe dând, dar nu smochine!

De cei ce vând parfum când eşti atins,

Tu-n haine prinzi mirosul lor distins;

Dar când te-ating acei ce vând cărbune,

Pe haine-un scrum de zgură ţi se pune.

Poţi face strâmbături din drepţi copaci,

Dar drepţi pe cei ce-s strâmbi nu poţi să-i faci.

Pe-un negru nici trei mări nu pot să-l spele,

Şi-un rău născut va face-a pururi rele.

Învaţ-acestea, rege drept şi bun,

Şi ia-le-n cap, căci ţie ţi le spun!

În versuri tari şi pline de mânie

De-aceea scriu ce-am scris, ca să se ştie,

Ca nu cumva să crezi că eu mă tem

De ura ta şi-al popilor blăstem;

Şi nu cumva să lase-acum şi-odată

Becisnicul tău nume, rege,-o pată

Pe-al meu poem; şi minte ca să-nveţi

Să nu-ţi mai faci distracţii din poeţi,

Bătându-ţi joc de ei ca azi de mine!

Căci vrunul dintre ei – mâhnit, vezi bine –

Îţi toarnă-n cap mânia-i de poet

Şi-ţi zvârle-n faţă-atare vrun pamflet,

Că zece mii de bivoli din rovine

Să n-aib-atât noroi pe ei, ca tine.

Şi teme-te de el! Că-n zi de-apoi,

Când sta-veţi la judeţul sfânt, voi doi –

Tu mândru şi neghiob privind profetul,

Dar blând privindu-l şi-umilit poetul,

Alah va zice îngerului său:

„Fă mare-abisul între bun şi rău!

Şi-n foc să-l arzi pe şah, că e de vină!

Dar du poetu-n vecinica lumină!"

GEORGE COŞBUC

LUI SHAKESPEARE

Îi vom slăvi lui Shakespeare osul sfânt,

Clădindu-i vraf de pietre pe mormânt?

Sau cere-se ca moaştele-i să stea

Sub piramida care-mpunge-n stea?

Moştenitor al faimei, te îmbie

Asemenea plăpândă mărturie?

Mirarea şi uimirea-ne nu-s oare

Statuia ta mereu dăinuitoare?

În ciuda artei cea cu trudnic pas

Curg stihurile tale, şi popas

În inimi face delficul tău vers

Din cartea ta cu slova de neşters.

Lăsându-ne de fantezie goi,

Ne faci de marmur'stane tu pe noi;

Şi-astfel, atât ţi-e cripta de măreaţă,

Încât şi regi o ar plăti cu-o viaţă.

JOHN MILTON

SHAKESPEARE

Shakespeare a creat lumea în şapte zile.

În prima zi a făcut cerul, munţii şi prăpăstiile sufleteşti.

În ziua a doua a făcut râurile, mările, oceanele

Şi celelalte sentimente –

Şi le-a dat lui Hamlet, lui Iulius Caesar, lui Antoniu,

Cleopatrei şi Ofeliei,

Lui Othello şi altora,

Să le stăpânească, ei şi urmaşii lor,

În vecii vecilor.

În ziua a treia a strâns toţi oamenii

Şi i-a învăţat gusturile:

Gustul fericirii, al iubirii, al deznădejdii,

Gustul geloziei, al gloriei şi aşa mai departe,

Până s-au terminat toate gusturile.

Atunci au sosit şi nişte indivizi care întârziaseră.

Creatorul i-a mângâiat pe cap cu compătimire,

Şi le-a spus că nu le rămâne decât să se facă

Critici literari 

Şi să-i conteste opera.

MARIN SORESCU