PUBLIUS OVIDIUS NASO, CEA DE PE URMĂ NOAPTE LA ROMA

PUBLIUS OVIDIUS NASO

(43 î.Hr., Sulmo – 17/18 d. Hr., Tomis)

  

 „Hic ego qui iaceo tenerorum lusor amorum
Ingenio perii, Naso poeta meo.
At tibi qui transis, ne sit grave quisquis amasti,
Dicere: Nasonis molliter ossa cubent.”

„Sub astă piatră zace Ovidiu, cântăreţul
Iubirilor gingaşe, răpus de-al său talent,
O, tu, ce treci pe-aice, dac-ai iubit vreodată,
Te roagă pentru dânsul: să-i fie somnul lin.”

CUVÂNT DE ÎNSOŢIRE

Tu, cartea mea, vei merge la Roma fără mine,

Te las: acolo mie a merge nu mi-i dat.

Dar fără de podoabe te du, cum se cuvine:

Un exilat ţi-i tată, ia-ţi strai de exilat!

Să nu te-mbraci, sărmano, în roşie porfiră,

Căci nu acesta este al jalei trist veşmânt!

Nici măciulii de fildeş la capetele negre,

Nici titlu scris cu roşu, nici unsă cu ulei!

Să se gătească astfel o carte fericită!

Tu... să-ţi aduci aminte de tristul meu destin!

Să nu fii netezită cu pumice poroasă,

Să pari la toţi zburlită, cu părul despletit.

Să nu roşeşti de pete: acel ce-o să le vadă

Cu lacrimile mele va şti că le-am făcut.

Tu locurilor scumpe te-nchină de la mine:

Cu-al tău picior eu însumi voi crede că le-ating!

Iar dacă din mulţime se va găsi vreunul

Să-şi mai aduc-aminte, să-ntrebe cum o duc,

Să-i spui că sunt în viaţă, dar mort sunt între oameni,

Şi, totuşi, că viaţa-mi e darul unui zeu.

Să taci de-o să te-ntrebe mai multe despre mine,

Şi lasă-te citită; să nu vorbeşti prea mult!

El va voi să afle ce crime făptuit-am:

„Un făcător de rele!” cu toţii vor striga.

De te-or huli cu vorba, deloc să nu te aperi:

Când vrei s-acoperi vina, eşti şi mai vinovat!

Iar de-i găsi vreunul pe mine să mă plângă

Şi cartea să-mi citească cu lacrimile-n ochi,

Dorind în taină, singur, neauzit de nimeni,

Să se îmbune Cezar, atunci mă rog şi eu:

Să-l fericească zeii pe-acela ce doreşte

Ca zeii să se-ndure de cel nefericit!

În plin să-i meargă toate, Cezarul să se-mpace

Şi mie să-mi dea voie să mor în ţara mea!

Chiar de-mi urmezi porunca, tot au să-ţi bage vină,

Şi mai prejos de faima poetului vei fi.

Dar după timp se cere să fie judecată

O faptă! numai astfel, vei fi la adăpost.

Senin când e la suflet, atunci poetul cântă:

Pe sufletul meu însă nori negri s-au lăsat.

Singurătate cere şi tihnă poezia:

Pe mine mă aruncă furtunile pe mări.

Când scrii, să n-ai vreo teamă: eu văd în orice clipă

Cum sabia barbară pândeşte capul meu.

Şi încă-i de mirare c-am scris aceste versuri;

Tot o să le citească un critic iertător.

Chiar pe Omer cu-atâtea pericole-mpresoară-l

Şi vei vedea cum piere talentul lui Omer.

O, cartea mea, tu pleacă! De lume să nu-ţi pese,

Ruşine să nu-ţi fie că lumii n-ai plăcut:

Azi nu ne mai zâmbeşte norocul de-altădată,

Azi glorie şi nume n-ai dreptul să mai ceri.

Da! când eram ferice, umblam după mărire,

Ardeam să-mi fac un nume pe-atunce; dar acum

Destul că poezia şi arta nu mi-o blestem,

Că doară poezia, tot ea m-a exilat!

Deci du-te, carte scumpă, în locul meu vezi Roma!

Ah! cum nu pot eu însumi să fiu în locul tău!

Dar când în marea Romă tu vei intra străină,

De tot necunoscută nu crede că-i intra:

Chiar fără nici un titlu, te-ar da de gol coloarea,

Dac-ai voi acolo s-ascunzi că eşti a mea.

Tu pe furiş să intri, ca nu cumva să-ţi facă

Vreun rău a' mele cânturi mai vechi, ce nu mai plac.

Iar dacă oarecine n-o vrea să te citească

Şi te-o zvârli din mână fiindcă eşti a mea,

Zi-i: ,,Uită-te la titlu! Eu nu-s Arta iubirii:

Ea şi-a luat pedeapsa ce i se cuvenea!"

Vrei poate-acum să afli de-ţi poruncesc a merge

La casa-mpărătească, pe-naltul Palatin?

O! mult auguste locuri, o, zei, vă cer iertare,

Dar fulgerul de-acolo căzu pe capul meu.

Îndurători sunt zeii din locurile-acele,

Dar eu mă tem de zeii de care-am fost lovit.

De-un fâlfâit de aripi i-i groază porumbiţei,

Rănită altădată de gheara unui uli;

Mioara prea departe de staul nu s-avântă

De-a fost o dată scoasă din gura unui lup.

Şi nu s-ar mai atinge nici Faeton de caii

Din cer, pe care-odată nebun i-a fost dorit!

Şi eu mă tem de arma lui Joe: o cunosc eu!

Când tună, cred că focul din cer m-ajunge iar!

Cel ce-a scăpat o dată de-a Cafareei stâncă,

De ţărmul eubeic fereşte vasul său.

Şi luntrea mea, bătută de viforul furtunii,

Spăimântă-se de ţărmul de care s-a izbit.

O, cartea mea, fii dară cuminte, chibzuită!

De te citeşte lumea de mijloc, ţi-i de-ajuns.

Cu şubrede aripe Icar zburând în slavă

Se prăbuşi în marea ce-i zice-a lui Icar.

De-aici eu nu ştiu însă: cu vâsle sau cu pânze

Vei merge? Locul, timpul ţi-or spune cum să faci.

De n-are alte treburi şi-l vezi în toane bune,

Şi dac-a lui mânie cumva s-a potolit,

Şi dacă are cine la dânsul să te ducă,

Sfioasă, temătoare, ba pune şi cuvânt,

Tu intră! Decât mine să fii mai fericită!

S-ajungi într-o zi bună, durerea să-mi alini!

Ori nimene nu poate să-mi curme suferinţa,

Ori numai, ca Ahile, acel ce m-a rănit.

Dar, vrând să-mi faci un bine, tu vezi să nu mă vatămi;

Speranţa-mi este mică, mai mare-i frica mea.

Şi vezi mânia veche să nu i se aprindă,

Şi tu să fii pricina unei pedepse noi!

Când în cămara noastră tu ai să fii primită

Şi vei intra în scrinul rotund, la locul tău,

Tu vei vedea acolo, în bună rânduială,

Născuţi în nopţi de veghe, pe fraţii tăi ceilalţi.

Ei poartă, fiecare, la capăt, câte-un nume

Şi titlul şi-l arată pe faţă orişicui.

Trei numai stau deoparte, ascunşi în întuneric:

Ei dragostea ne-nvaţă, pe care toţi o ştim.

Dar tu să fugi de dânşii sau, dacă te încumeţi,

Edipi să-i faci de-a dreptul, Edipi şi Telegoni!

Oricât au să te-nveţe, de mă iubeşti pe mine,

Din trei, tu pe niciunul te rog să nu-l iubeşti!

Din calda mea cenuşă scăpate mai deunăzi,

Şi din Metamorfoze sunt cincisprezece cărţi.

Tu spune-le că soarta-mi, şi ea, se poate pune

În rândul lor, căci faţa-i deodată s-a schimbat;

Ea nu mai este-asemeni cu cea de mai-nainte:

Râdea odată soarta-mi, azi plângi de mila ei!

De vrei să ştii, eu multe aş mai avea a-ţi spune,

Dar şi aşa mi-i teamă că te-am întârziat.

Dac-ai lua cu tine chiar tot ce-mi vine-n minte,

Pe drum ai fi, atunce, o sarcină prea grea.

Şi drumu-i lung. Grăbeşte! Iar eu, în fundul lumii,

Departe, mult departe voi fi de ţara mea!

PE MAREA FURTUNOASĂ

O, zei din cer şi mare, îmi mai rămâne ruga:

Ah! nava nu mi-o faceţi fărâme pe noian!

Nu ajutaţi mânia puternicului Cezar!

Un zeu ades te-ajută, când altul ţi-i duşman:

Când Venus şi Apolo stăteau de partea Troiei,

Vulcan şi cu Minerva de moarte-o duşmăneau:

Prielnică lui Turnus, Junona pe Enea

Cel apărat de Venus întruna-l prigonea;

Atunci când spre Ulise Neptun, cu-a lui mânie,

Se năpustea, Minerva sărea în ajutor.

Eu nu-s cu ei asemeni, dar poate şi pe mine

Un zeu să mă păzească de ura altui zeu.

Dar vai! în vânt se pierde suspinul meu zadarnic,

Talazul cel nămornic închide gura mea,

Furtuna-mi risipeşte cuvintele în aer

Şi ruga mea n-o lasă s-ajungă pân' la zei.

Ah! tot acele vânturi duc cine ştie unde

Şi nava mea şi ruga-mi, căci una nu-i destul!

Vai mie! munţi nămornici de valuri se răstoarnă!

Mai, mai socoti că apa ajunge pân' la cer.

Când marea se despică, ce groaznice prăpăstii!

În Tartarul cel negru socoţi că ele-ajung.

Oriunde-ntorci privirea, văzduh şi apă numai,

Talazuri spumegate şi nouri furtunoşi,

Iar viforul cu vuiet cum vâjâie de tare!

De ce stăpân s-asculte nu ştie-al mării val.

Când se-nteţeşte vântul din răsăritul rumen,

Când, iată, bate vântul venit de la apus,

Iar crivăţul sălbatic din recea miazănoapte

Cu austrul acuma la luptă mi s-a pus!

Cârmaciul nu mai ştie de ce să se ferească

Şi încotro s-o ieie: nimic nu poate el.

Eu mor de-acum: deşartă speranţa de scăpare!

Vorbesc, dar valul mării îneac-al meu obraz,

Îmi intră apa-n gură şi-mi taie răsuflarea,

Când gura mea zadarnic tot cere ajutor.

Soţia-n vremea asta exilul mi-l jeleşte,

Atâta ştie numai din valul meu amar:

Nu ştie că sunt gata să mor bătut de vânturi

Şi aruncat pe marea cea fără de hotar.

Noroc că n-am lăsat-o cu mine să se-mbarce:

Aş fi murit atunce, o, zei, de două ori!

Acum, fiindcă dânsa la adăpost e pusă,

Măcar pe jumătate eu tot am să trăiesc!

Vai mie! Cât de tare a fulgerat prin nouri!

Cum bubuie tot cerul de tunetul prelung!

Aşa izbeşte apa în laturile navei,

Ca grindina de pietre în ziduri de cetăţi.

Acuma vine valul cel mare, decât toate

Mai mare şi mai groaznic: al zecelea talaz!

De nu mă-nec în mare, un dar îmi pare moartea:

Nu moartea mă-nfioară, ci grozăvia ei!

Când mori de moarte bună ori cazi pe câmpul luptei,

Măcar atunce trupul ţi-l pune în pământ,

N-ajungi să fii mâncarea jivinilor din mare,

Ai cui să laşi o vorbă şi speri într-un mormânt.

Dar chiar să fiu eu vrednic de-o moarte-aşa de crudă,

De ce să trag cu mine pe-aceşti nevinovaţi?

O, zei de sus, din ceruri, şi-ai mărilor albastre,

Curmaţi mânia voastră şi unii şi ceilalţi!

Nefericita-mi viaţă, de Cezar dăruită,

S-o duc până la locul de dânsul poruncit!

Voiţi să-mi iau pedeapsa pe care-am meritat-o?

Nici Cezar nu mă ştie că-s morţii vinovat.

De-ar fi voit, el însuşi putea să mă trimită,

Făr-ajutorul vostru, pe-al Stixului tărâm.

El singur poate numai să verse al meu sânge;

Mi-a dăruit viaţa? Mi-o poate şi lua!

Dar vouă, zei puternici, nu v-am greşit nimica;

A mele suferinţe ah! fie-vă de-ajuns!

Deşi, de-aţi vrea cu toţii să mă scăpaţi de moarte,

Cel ce-a murit o dată viu nu mai poate fi!

Chiar marea să s-aşeze, chiar vântul să s-aline

Şi să-mi cruţaţi viaţa, voi fi tot exilat!

Eu nu brăzdez genunea, ca să-mi adun avere,

Nu duc pe mare mărfuri să fac negustorii,

Nu merg la Nilul vesel şi la Alexandria,

Să văd viaţa-i dulce şi plină de-ncântări;

Nu merg, ca altădată, la şcolile Atenei,

Spre-a Asiei oraşe eu azi nu mai alerg;

Azi cer un vânt prielnic – ah! cine poate crede? –

Ca eu să pot în ţara sarmaţilor să merg,

Pe ţărmul cel sălbatic al Pontului, ba încă

Mă vaiet c-oi ajunge acolo prea încet!

Şi, ca să văd cam unde-s pe lume tomitanii,

Îmi fac mai scurtă calea cu-a'mele rugăciuni!

De mă iubiţi pe mine, genunea alinaţi-o

Şi navei mele daţi-i al vostru ajutor!

De nu, atunci mânaţi-o spre locul de osândă:

Şi mai cumplit acolo va fi exilul meu!

Mânaţi a'mele pânze mai repede, o, vânturi!

De ce mai cată ele italicul pământ?

Când Cezar mă alungă, voi mă opriţi în cale?

O, nu! Să vadă Pontul cel barbar faţa mea!

Doar Cezar porunceşte! Şi vina osândită

De Cezar nu se cade s-o aperi şi nu-i drept.

O, zei, a'noastre fapte nu pot să vă înşele:

Voi ştiţi că nici de-o crimă eu nu sunt vinovat.

Şi dac-o rătăcire ah! mintea mi-a luat-o,

Nătângă mi-a fost mintea, dar impie n-a fost!

Cât am putut, eu voia lui Cezar am vegheat-o,

Şi sfinte totdeauna mi-au fost a lui porunci;

I-am fericit domnia şi pe altar tămâie,

Pios, am ars lui Cezar şi celorlalţi Cezari.

De-am fost aşa, iertare! o, zeilor puternici!

De nu, să mă înghită nămornicul talaz!

Mă-nşel? sau norii negri încep să se destrame?

S-alină oare marea? S-a frânt mânia ei?

Nu oarba întâmplare mi-ajută mie-acuma,

Nu eu, ci numai zeii atoateştiutori.

CEA DE PE URMĂ NOAPTE LA ROMA

Când îmi răsare-n minte imaginea cea tristă

A nopţii de pe urmă din Roma,-n care eu

Am părăsit acolo atâtea lucruri scumpe,

Din ochii mei ş-acuma curg lacrimi, curg mereu.

Era aproape ziua când Cezarul dăduse

Poruncă din hotarul Italiei să plec.

Nici timp eu n-avusesem să mă gătesc de cale,

Nu-mi sta la drum nici mintea: eram înmărmurit!

Nici sclavi nu-mi alesesem, nici soţ de pribegie,

Nici bani nu-mi pregătisem, nici straie de proscris.

Eram ca omul care, trăsnit din cer de Joe,

Viează, dar nu ştie, sărmanul, că e viu.

Când nourul acesta mi-l risipi din suflet

A mea durere însăşi, când mi-am venit în ori,

Am zis atunci adio mâhniţilor prieteni.

Ce mulţi erau odată! Acuma... numai doi!

Plângeam, plângea femeia şi mă strângea în braţe,

Şi plânsu-i ca o ploaie obrazul i-l brăzda,

Pe când a mea copilă pe libicele ţărmuri

De soarta mea cea tristă nimica nu ştia.

Ce vaiete, ce plânset se auzea oriunde

Îţi întorceai privirea, şi bocet... ca la mort!

Toţi mă jeleau: bărbaţii, femeile, copiii,

Şi ud era de lacrimi în casă orice colţ.

Pot eu de-un mic exemplu s-alătur unul mare?

Aşa era şi Troia la pustiirea ei.

Nici glas de om prin noapte nu s-auzea, nici câine

Lătrând; în slavă, luna mâna fugarii săi.

Spre ea nălţându-mi ochii ş-apoi spre Capitoliul

Ce-a fost - zadarnic însă! - vecin cu Larii mei,

,,O, zeităţi din sfinte locaşuri, zic, o, temple,

Pe care eu cu ochii, ah! n-o să vă mai văd,

O, zeilor din nalta cetate-a lui Quirinus,

În veci de veci, adio, adio eu vă zic!

Deşi-i târziu acuma, rănit, să mai iau scutul,

Scutiţi de orice ură acest exil al meu,

Şi zeului să-i spuneţi de oarba-mi rătăcire:

Greşeal-a fost, nu crimă; voi, zei, prea bine-o ştiţi,

Dar vreau acum s-o ştie ş-acela ce mă ceartă,

Şi, de se-mbună zeul, ferice pot să fiu."

Aceasta mi-a fost ruga. Soţia-mi şi mai tare

Se roag-atunci, cu glasul în lacrimi înecat.

Apoi, la zeii casei ea cade despletită,

Sărută vatra stinsă, cu buza tremurând,

Şi multe, multe spune, dar surzi rămân Penaţii;

În van ea cere milă spre jalnicul ei soţ.

Era adâncă noaptea şi nu-mi da pas să-ntârzii.

Se întorsese Carul cu oiştea în jos.

Ah! ce să fac? Iubirea de patria mea dulce

În noaptea cea din urmă nu mă lăsa să plec.

Când se grăbea vreunul, eu îi ziceam: ,,Ce zor ai?

Gândeşte-te de unde şi încotro te duci!"

Şi eu ades pe mine mă înşelam, spunându-mi

C-am hotărât plecării un ceas mai potrivit.

Păşii pe prag de trei ori şi mă-ntorsei de trei ori:

Îmi asculta picioru' al inimii îndemn!

Tot le ziceam adio şi iar stăteam de vorbă,

Îi sărutam la urmă şi tot nu mai plecam!

Dădeam aceleaşi sfaturi şi eu pe mine însumi

Mă amăgeam, cu ochii la tot ce-aveam mai scump.

Mi-am zis pe urmă însă: ,,Am drept să mai întârzii:

Nu plec din mândra Romă la barbarii de sciţi?

Pierdută-i pentru mine pe veci a mea soţie

Şi casa mea pierdută şi toţi ai mei, şi voi,

Cărora, ca un frate, v-am dat a mea iubire,

O, inimi scumpe mie, prieteni ca-n poveşti!

Să vă mai strâng în braţe, căci poate niciodată

N-o să mai pot; clipita aceasta e-un câştig."

Dar nu e timp să-ntârzii, las vorba ne-mplinită

Şi mai sărut o dată pe cei ce-mi sunt mai dragi.

Pe când plângeam noi astfel, pe boltă răsărise

Şi steaua mea funestă, Luceafărul de zi.

Mi s-a părut atunce că mă dezbin în două

Şi că din trup o parte acolo mi-a rămas,

Ca Mettius albanul, a căruia trădare

O răzbunară caii, rupându-l în bucăţi.

Atunci un vaier jalnic, un gemet se ridică,

Ai mei se bat cu pumnii în pieptul dezgolit;

Atunci a mea soţie de umeri mi s-agaţă

Şi-mi spune-aceste vorbe în hohote de plâns:

,,O! nu te las din braţe, vom merge împreună,

Şi eu sunt exilată, te voi urma-n exil.

Şi eu pot merge-acolo, la marginile lumii:

Corăbiei fugare povară nu-i voi fi.

Pe tine-acum mânia Cezarului te-alungă,

Pe mine-a mea iubire: ea e Cezarul meu!"

Aşa cerca să facă. Cercase şi-nainte,

Şi greu s-a dat bătută: spre-a-mi sta în ajutor.

Eu ies - mai bine-aş zice c-au scos un mort din casă!

Eu ies, cu barba mare, cu pletele vâlvoi.

De ea, aşa se spune, că neguri de durere

I-acoperiră ochii şi-n leşin a căzut.

Când se trezi pe lespezi de marmură ca gheaţa

Şi se sculă cu părul de pulbere-ntinat,

Jeli cumplita-i soartă şi vatra părăsită

Şi tot chema anume pe cel ce-i fu luat.

N-ar fi gemut ea astfel chiar dacă pe-a ei fiică

Sau chiar pe mine însumi m-ar fi văzut pe rug.

Şi ea a vrut să moară, nimic să nu mai simtă,

Dar numai pentru mine în viaţ-a mai rămas.

Trăiască dar, fiindcă aşa a vrut ursita,

Şi scut mereu să fie sărmanului proscris!

EPILOG

Scrisorile din cartea aceasta, ele toate,

Au fost de mine scrise în zbuciumatu-mi drum.

Când tremuram de frigul de gheaţ-al lui decembre,

Chiar Hadria pe mine văzutu-m-a scriind,

Iar când trecut-am Istmul ce taie marea-n două,

Şi am luat cealaltă corabie la drum,

Cicladele, uimite, s-or fi mirat de mine

Că-n mugetul furtunii sălbatice... eu scriu!

Chiar eu mă mir acuma că nu-mi secă talentul

În zbuciumul ş-al mării ş-al sufletului meu!

Ori aiureală spune-i, ori spune-i nerozie,

Cu versurile mele, cu ele m-am luat!

Când Iezii furtunatici mă tot zvârleau pe mare,

Când răscoleau genunea Pleiadele de sus,

Când păzitorul Ursei întuneca văzduhul,

Când austrul potopul Hiadelor sporea!

Adese apa mării intra-nlăuntru; totuşi,

Cu mâna tremurîndă eu versuri aşterneam!

Cum vâjâie ş-acuma odgoanele de crivăţ!

Cum se bolteşte valul grămad-asupra mea!

Cârmaciu-şi uită arta: el mâinile ridică

La ceruri, şi se roagă şi cere ajutor.

Oriunde-ntorc privirea, văd numai chipul morţii,

De care-n al meu suflet mă tem, dar o implor!

În port de voi ajunge, mă înspăimântă portul!

Mai mult decât de apă, mi-i frică de pământ!

Şi oamenii şi marea la fel mă trag în cursă,

De sabie şi apă la fel mă înspăimânt.

Căci una speră, poate, să verse al meu sânge,

Cealaltă vrea pieirea-mi drept fală pentru ea!

Şi barbarii din stânga sunt puşi pe jafuri numai,

Acolo-i numai sânge, războaie şi omor,

Şi cât de mare este, vai! clocotul de valuri,

E-un clocot şi mai mare în piepturile lor!

Deci tu cu-aceste versuri fii iertător, de nu sunt

Cum te-aşteptai să fie, o, cititorul meu!

 Căci nu-n grădini frumoase le-am scris, ca-n alte vrem

Şi nici culcat în patul de-acasă,-n patul meu,

Ci aruncat pe mare la vreme grea de iarnă,

Şi cu hârtia udă de-albastrul mării val.

Furtuna se-nteţeşte şi eu cutez a scrie

Când ea arunc-asupră-mi cumplite-ameninţări?

Să biruie furtuna! Dar hai să punem capăt,

Eu versurilor mele, ea mugetului ei!