VASKO
POPA
(29
iunie 1922 – 5 ianuarie 1991)
◊ SCOARŢA (1953)
◊ CÂMPIA NEODIHNEI (1956)
◊ CER SECUND (1968)
◊ ŢARA VERTICALĂ (1972)
◊ SAREA LUPILOR (1975)
◊ CARNE VIE (1975)
◊ CASA DIN MIJLOCUL DRUMULUI (1975)
◊ INCIZIE (1981)
„Ceea ce e
uimitor în opera poetică a lui Vasko Popa
este
universul ei tensional, surprinderea sentimentului
în momentul
lui de implozie. Deşi aparenţa versului,
de cele mai
multe ori lapidară, pare a indica o sublimare
a
sensurilor, o tentaţie de cristalizare în simbol, lectura
atentă
dezvăluie un proces invers, şi anume o subtilă dezagregare
a
simbolului, o încorporare a lui în materie, comparabilă
cu fisurarea în stea a geamului mat, străbătut
de o piatră
transparentă. Este o poezie a mulajelor.
Materia
verbală păstrează în ea, ca o matriţă, imaginea
inversă a
tensiunii, gata însă oricând să o restituie
în cele
patru dimensiuni. De aici şi impresia de eliptic,
corespunzând
densităţii; de stil indirect, corespunzând
spiralei
înscrisă pe cochilii. Evident, versul lui Vasko Popa
nu are
o incantaţie fonică, ci una metaforică, şi poate
de aceea se
dăruie mai dificil, dar mai de neuitat.“
NICHITA
STĂNESCU
REZONANŢĂ
Camera goală începe să mârâie
În propria-mi piele mă furişez
Tavanul începe să scheaune
Îi arunc un os
Colţurile încep să schelălăie
Le-arunc şi lor câte-un os
Podeaua începe să urle
Îi arunc şi ei un os
Un perete începe să latre
Îi arunc şi lui un os
Şi-al doilea şi-al treilea şi-al patrulea
Încep să latre
Îi arunc fiecăruia câte un os
Camera goală începe să urle
Gol eu însumi
Fără de oase
Într-un însutit ecou
Al urletului mă prefac
Şi răsun răsun
Răsun
CĂLĂTORIE
Călătoresc
Drumul de-asemenea călătoreşte
Drumul oftează
Printr-un adânc printr-un întunecos oftat
N-am timp să oftez
Călătoresc înainte
Nu mă mai împiedic
De adormitele pietre de pe drum
Călătoresc mai uşor
Indolent vântul
Nu mă mai ia cu vorba
De parcă nici nu m-ar observa
Călătoresc mai repede
Gândurile-mi spun că lăsasem
Un fel de sângeroasă de surdă durere
Pe fundul abisului din urma mea
N-am timp de reflecţii
Călătoresc
ÎN CUIER
Gulerele au ros
Gâturile golurilor spânzurate
Ultimele gânduri se clocesc
În caldele pălării
Degetele amurgului atârnă
Din mânecile rămase văduve
O verde spaimă răsare
Din blândele cute
ÎN SURÂS
Apăruse în colţul buzelor
O rază de aur
Valurile visează
În tufe de flăcări
Depărtările cu ochi albaştri
Se făcuseră ghem
Amiaza se coace liniştit
În însăşi inima miezului nopţii
Blânde tunete zumzăie
Pe firele tăcerii
MĂGARUL
Uneori zbiară
Se scaldă-n praf
Uneori
Atunci îl remarci
De altfel
Nu-i vezi decât urechile
Din capul planetei
Iar el nu e
PĂPĂDIA
Galben ochi al singurătăţii
La marginea trotuarului
La capătul lumii
Tălpi oarbe-i presează
De pântecele de piatră
Gâtul
Coate subterane-i îndreaptă
Rădăcinile
Spre negrul pământ al cerului
Răscrăcăratul picior de câine
O sfidează
Cu o ploaie fierbinte
N-o bucură decât
Rătăcitoarea privire a trecătorului
Care-i înnoptează-n
Corolă
Astfel
Se stinge chiştocul
Pe buza inferioară a neputinţei
La capătul lumii
CASTANUL
Strada-i arborează
Bancnotele verzi
Fluiere zurgălăi şi trompete
I se cuibăresc în coroană
Primăvara îi retează degetele
Trăieşte de pe urma aventurilor
Propriilor sale rădăcini inaccesibile
A minunatelor amintiri
A neaşteptatelor nopţi
Când dispare de pe stradă
Cine ştie unde umblă
Într-o pădure s-ar fi rătăcit
Îşi reia totuşi de fiecare dată
Înainte de revărsatul zorilor locul în alee
CARTOFUL
Enigmatica faţă brună
A pământului
EL vorbeşte
Limba eternei amieze
Pe degete ale miezului nopţii
Încolţeşte printre iernaticele provizii
Ale aducerilor-aminte
Printre spectaculoase mijiri de ziuă
Şi asta numai deoarece
Adăposteşte în inimă
Un soare dormind
DEPARTE DE NOI (VI)
Tu-mi veghezi ridurile dintre sprâncene
Aştepţi să mi se crape de ziuă
Pe faţă
Noaptea de ceară
Abia apucase să ardă
Până la unghiile aurorei
Negre cărămizi
Au şi pavat
Întreaga boltă cerească
DEPARTE DE NOI (XIV)
Ochii tăi de n-ar fi
N-ar exista cer
În locuinţa noastră
Râsul tău de n-ar fi
Din ochi pereţii
N-ar dipărea vreodată
Privighetorile tale de n-ar fi
Tandre sălciile
Nu ne treceau vreodată pragul
Mâinile tale de n-ar fi
În visul nostru soarele
N-ar înnopta vreodată
DEPARTE DE NOI (XV)
Sunt fără de capăt
Străzile privirilor tale
Din pupilele tale rândunelele
Migrează în sud
Plopii din pieptul tău
N-au fost desfrunziţi vreodată
Soarele nu apune
Pe cerul cuvintelor tale
DEPARTE DE NOI (XX)
Din palmele tale
Beau apă vie păsările
Păsări albastre şi castanii
Care-şi iau din ochii noştri zborul
Când nu sunt vânători prin apropiere
Palmele tale ne iluminează
Cele două imaginare bulgăre de pământ
Atunci când soarele întârzie
DEPARTE DE NOI (XXI)
Mâinile tale ard în flăcări
Pe vatra din mijlocul feţei mele
Mâinile tale-nfloresc
În îndepartata pustie din mine
În care nimeni nu călcase vreodată
Mâinile tale visează-n mâinile mele
Visul tuturor mâinilor din lume-nstelate
MISIUNEA MIERLEI
Mierla-şi usucă la focul bujorilor roşii
Aripile acoperite cu rouă de sânge
În faţă i se deschide câmpia
Înseamnată de incandescentul omenescului fier
Prefăcut în aur curat
Printre litere iarba domneşte
Ordinea lor
O stabileşte după poftă
Mierla îşi smulge câmpaia
Din mâinile celor patru negre vânturi
De la amiază până la miezul nopţii o-ndoaie
La miezul nopţii ea taie în zbor cerul
Ducându-şi în cioc numai ea ştie unde
Verdele său nimb
ULTIMA ŞTIRE DESPRE CUTIA
MICĂ
Cutia mică în care e lumea întreagă
S-a îndrăgostit de sine
Şi a născut
Încă o cutie mică
Cutia mică a cutiei mici
S-a îndrăgostit şi ea de sine
Şi a născut
Încă o cutie mică
Şi astfel la nesfârşit
Lumea întreagă din cutia mică
Ar trebui să fie
În ultima cutie a cutiei mici
Niciuna dintre cutiile mici
Aflate în cutia mică îndrăgostită de sine
Nu este şi ultima
Căutaţi acum lumea
