HRACIA
HOVHANNESIAN
- Cântecul vieţii mele
(1948)
- A doua întâlnire (1951)
- Tăcerea mării (1964)
- Trandafir sălbatic
(1968)
- Nemurire (1970)
- Cântec părintesc (1977)
MICA MEA IUBIRE
Mica, mica mea iubire într-o lume veninoasă,
Mica mea împărăţie printre oameni rătăcită –
Tu eşti raza de lumină într-o noapte nesfârşită,
Tu eşti verde ram de viţă, picătură răcoroasă.
Mă-ndrăgesc atâtea pricini a te ţine în păstrare:
Ce-i o rază de lumină – doar o clipă este vie.
Ce-i un mugure de viţă – se usucă pe vecie.
Ce-i acela strop de apă – fără-ntoarcere dispare.
Mica, mica mea iubire în această lume mare
Nimeni n-are cum s-o simtă – singuratecă-i şi mută.
Ea se-ncrede doar în mine şi rămâne nevăzută.
Braţu-mi doar o ocroteşte dăruindu-i alintare.
Eşti tăcută ca mireasma, trestioară cântătoare.
Eşti gingaşă ca zefirul, eşti ca paiul de subţire.
Ca ţărâna arzătoare te iubesc cu-mpătimire –
Cu putere de furtună, cu a mărilor suflare.
PE PIETRELE NOASTRE TRISTE DE MORMÂNT...
Pe pietrele noastre triste de mormânt
Se vede o linie numai, o, doar
O linioară care desparte
Datele naşterii de datele morţii.
Această linioară, prietene, această linioară
E viaţa ta însăşi, întreaga ta lume,
Întregul tău suflet, bucuria, plăcerea,
Iubirea şi slava, tristeţea şi visul.
Poate că n-ai să trăieşti mult prea mult.
În viaţa ta lungă, prea lungă şi, totuşi,
Pentru a trăi de ajuns într-o viaţă,
Care nu e prea lungă, dă-ţi cuvântul
Că vei trăi doar iubind,
Să poţi umple cu dragoste linia
Dintre datele naşterii şi datele morţii,
Întreaga ta viaţă care se scurge-ntr-o clipă.
SOARELE S-A LIPIT DE CER...
Soarele s-a lipit de cer
Şi, ca un cărăbuş de mai,
Soarbe nectarul azurului
Şi parcă nu are de gând să apună.
Totul e nemişcat, liniştit,
Aerul şi lacul, tufişul şi pirul.
După furtună, peste munţii tăcuţi
Se întinde o ceaţă luminoasă.
Pe mine parcă mă-nvăluie
Nirvana celei mai fericite linişti din viaţă.
Nici rănile vechi nu mă dor.
Nu mă cutremur la bătăile inimii,
Nu mi se simte nici respiraţia,
Şi totuşi în sufletul meu se naşte puternic
Vuietul îndepărtatelor mări,
Tunetul îndepărtatelor lupte.
CU PUTEREA MEA, CU VOINŢA MEA...
Cu puterea mea, cu voinţa mea, cu onoarea mea
Îţi sunt cu-adevărat îndatorat.
Îţi sunt îndatorat cu aceste ultime
Daruri şi culesuri ale toamnei mele.
Îţi sunt îndatorat cu zâmbetul,
Cu bunătatea salutului meu,
Cu desfătarea mea curată şi veselă,
Cu mulţumire primită de lume.
Îţi sunt îndatorat cu taina adâncă
A tristeţii mele-nţelepte,
Îţi sunt îndatorat cu tinerele mele
Revolte şi înfocate tăceri,
Îţi sunt îndatorat cu puterea senină
A braţului meu de acum –
Şi, unica tălmăcire, a simţămintelor inimii,
E această înşiruire curată a cuvintelor mele.
SE TEME DE MOARTE NUMAI ACELA...
Se teme de moarte numai acela
Care n-a fost în viaţă nimic,
Acela care-a văzut pretutindeni
Doar moartea ciudată şi răul,
Acela care a fugit departe de lupte
Şi nu s-a abătut din drum niciodată,
Acela care a fugit de focul iubirii,
Socotindu-se, pe sine, om înţelept.
Acela a fugit de cupa de vin,
De apa cea rece, de arşiţi şi ger,
A fugit de durere şi dor,
De oamenii care-l vorbeau de rău,
Acel om se chircea, se chinuia numărându-şi
Tot timpul bătăile inimii.
Acel om a fost mort mai înainte
Chiar de-a călca pragul morţii.
