GEO DUMIRESCU, FABULA CU MAIMUŢA

GEO DUMIRESCU 

(17 mai 1920 - 28 septembrie 2004)

DANS!

Rămăsesem singur în prăvălia de porţelanuri.

Elefantul plecase, după o scurtă vizită

plină de curiozitate. Rămăsesem singur

şi mă uitam în jur:

era un dezastru frumos, cioburi,

grămezi strălucitoare, de toate culorile.

Dintre ele, mă chemă deodată, cu putere,

un picior de dansatoare, arcuit pe gâtul

unei sticle. Nu mai era nimeni acolo.

Un singur pahar rămăsese întreg,

un pahar cu picior lung, frumos,

tot ca un picior de dansatoare...

L-am luat şi l-am privit în zare. Părea dornic

să fie plin – piciorul subţire

tremura uşor într-o încordare de poantă.

Vitrinele sparte aruncau

lumini speriate, nelămurite rumori,

şi cioburile în grămezi chicoteau

în aplauze mici, ascuţite... (– Ei, da –

îmi spuneam – fireşte, nu se sparg

decât lucrurile care se pot sparge!...)

Dar gâtul sticlei era frânt, şi picioarele

dansau nepereche... Dans, dans !...

Paharul gol ţiuia a pustiu şi-1 simţeam

dornic să fie plin, în chip arzător,

şi trebuia umplut, fără îndoială,

cu o băutură nouă, nemaipomenită,

amară şi virulentă, şi aceasta nu putea fi

decât sângele meu... Dans, dans!...

– Ei, da – îmi spuneam – voi ridica

paharul plin, roşu,

în cinstea cioburilor,

pentru a învia din mijlocul lor

o dansatoare întreagă, nepieritoare,

ca o victorie a fragilităţii!...

Dans, dans !...

POEM DE VILEGIATURĂ

Astăzi am să scriu pe coala nopţii

un poem gândit într-o altă viaţă.

Ca niciodată şi ca întotdeauna

va fi vorba despre dragoste şi despre dimineaţă.

Era o dimineaţă de August aceea,

şi mă durea capul, simţeam undeva o rană

şi aveam o insistentă senzaţie de minus...

Ce frumos începuseşi, dragoste sărmană!

Îmi aduc aminte de dinţii ei...

Erau galbeni şi aveau ceva din perfecţia unui ştiulete de porumb,

Şoldurile erau vagi

şi sânul abia cât un bumb.

Era o dimineaţă de August aceea

când sărutările au devenit comune ca nişte bani...

Ei, dar cât te poţi iubi cu o fată

care e şi ţărancă şi n-are decât paisprezece ani!...

POEM FINAL

Astăzi, mâine (sau poate niciodată...)

o să-mi arunc ancora la malul cerului...

Ce poate să însemne asta pentru tine, iubito, pentru carnea ta,

dar va fi oare pentru mine dezlegarea misterului?

Astăzi, mâine, după fiecare sărut,

purtăm pe buze acelaşi semn de întrebare;

în fiecare clipă îţi duc sufletul în palme

şi hoitul important în spinare.

Pentru fiecare primăvară pierdută,

pentru fiecare somn al frunţii,

îmi ciocăneşti cu deget de zaraf în stânga pieptului,

unde mi se bat în capete munţii.

Odată o să-mi ceri mai mult: să-ţi vând versul,

să te las să-mi asculţi sângele cum sună,

să te las să-ţi speli mâinile în apele sufletului,

sau cine ştie ce-ai să-mi mai ceri, fecioară nebună...

Astăzi, mâine, sau poate niciodată

îmi voi încheia cu ultimul vers cartea.

Dar n-o să ne putem iubi atâta, draga mea,

e mult prea târziu până vine moartea!...

ALCHIMIE

Fierbinte stai aburind ca o ceaşcă străvezie

în care, vraci iscusit,

înfrigurat de uriaşe iluzii,

clipa îndelung alegând-o,

tremurând

las să picure-ncet neînţeleasa lacrimă de opal

ce pierind în adâncuri stârneşte

tulburi furtuni.

Tulburi furtuni limpezitoare

în ochii tăi, pe cerul tău, pe care în vrajă,

curând apoi,

prin umede lumini,

trec lungi, îndelung plutitoare,

şiruri de cocori.

Cerul tău leneş, cald, cu ferestre curate,

sub care gura, deodată, sângele tău,

capătă gust de vin aromat de culoarea amurgului.

VIOLONCEL

Era ciudat – ţinând degetele pe grumazul subţire

cântece frumoase, cântece triste ascultam.

Sub arcuş, sub degete, înviau melodii,

gemete dulci, cântece triste sunau.

Era ciudat – de talia subţire ţinându-te

glasul muiat în lacrimi îl ascultam,

glas fermecat de violoncel,

sunete dulci, sunete melancolice,

cântece de alean şi iubire

înviau sub arcuşul meu zvelt...

Cutie frumoasă de lemn,

felină cutie cu grumaz arcuit, subţire,

şi cu coapse rotunde!...

Ah, buimac, Dumnezeu să mă ierte,

înfrigurat şi nătâng, am iubit un violoncel...

CÂNTEC DE NUCĂ VERDE

Şi foaie verde trei lămâi,

„rămâi, o, nu pleca, rămâi“... –

cântam, cu zarea căpătâi,

nepăsătoarelor statui –

eram şcolar, erau dudui,

eram un cal cu şaua-n spate,

cu semne de celebritate,

iubeam iubite adecvate

pe doi-trei poli şi jumătate...

Şi diridam şi alelei,

negustorite oase,

fiţi binecuvântate-n trei

şi răsplătite-n şase

voi, neuitatele femei,

o, prea frumoasele femei

din ultimele clase!...

Şi iarăşi verde trei lămâi,

iubire fragedă dintâi –

era de Sfânta Filofteea

când mă~nvăţarăţi fapta-aceea

ce-o face omul cu femeea,

căci vouă vă eram frumos

şi de-a călare şi pe jos,

o, fete vechi, cu pulpe groase,

nemijlocite şi frumoase!...

Şi foaie verde şi-un pistil,

mirări de tânăr imbecil

cu ochii mari pe sub nombril

plecam înalt şi lat în spete

în triviale menuete,

cântând spre Maica Preacurvită:

O, du-ne iarăşi în ispită

înfrigurata stalactită!...

ROMANTISM

Suntem oameni inteligenţi – ţi-e mai mare dragul!,

prietene, versul e otravă şi pâinea e scumpă şi rea;

altădată şedeam de vorbă şi scuipam

şi nu ne părea rău că timpul trecea.

Astăzi, în birou e prea frig şi oamenii sunt uscaţi şi galbeni –

fiecare e plin de milă şi toţi au un gând meschin.

Nopţile sunt sticloase ca ochii morţilor

şi ca să te mai îmbeţi, trebuie să bei spirt, nu vin.

Altădată eram mai proşti şi ne vedeam de treburi;

aveam bani, timp, nostalgia foamei – şi era bine,

ştiam doar că în Japonia se vând becuri ieftine

şi că zilele ne sunt teribil de puţine.

Suntem oameni inteligenţi – ţi-e mai mare dragul!...

Vom avea şi noi să povestim de un război

frumos, mare, epopeic, nemaivăzut,

la care, ehe!, am luat parte şi noi!...

Prietene, îţi spun, versul e otravă şi pâinea e scumpă.

O să te întreb totuşi peste cinci ani, fără pic de pedanterie

(când vom fi iar proşti şi vom avea vreme):

„...înainte, sau după marea bătălie ?^“

Mâine o să vie primăvară cu flori multe şi inutile –

dar fetele sunt dactilografe şi luna e pătată de venin,

nopţile sunt sticloase ca ochii morţilor

şi ca să te mai îmbeţi, trebuie să bei spirt, nu vin...

FABULA CU MAIMUŢA

Păroasă, cocoţată într-un pom,

maimuţa meditează despre om.

(El doarme sub copac, gol, după scaldă –

ogoru-i tare, ziua fu prea caldă...)

– Urât e, Doamne! – cugetă maimuţa –

rău 1-a-ntocmit natura, sărăcuţa!

(Aşa arată, deci? – vai, tare-i slut! –

aşa ceva de când sânt n-am văzut!...):

anapoda, fără măsură,

lung de statură,

cu şira-băţ, subţire şi prea dreaptă,

şi-n sus de ochi, pleşuv,

cu-un fel de treaptă...

Prea mare-n cap, în labe e prea scurt,

iar cât despre culoare –

sfinte soare! –

parcă-i făcut din ouă şi iaurt!

Şi să-1 auzi vorbind – ce-i umblă gura,

maimuţărind în sunete natura!...

Cum naiba stă pe labele din urmă?...

Cu ce se scarpină şi cu ce scurmă?...

Şi cum se urcă oare în copac?

(Şi-o muscă-i vine ăstuia de hac!)

Nici coadă n-are, maică, ptiu!, nici blană –

pe ger, o să-1 ia dracu de pomană!...

Şi tot aşa zicea...

– Măre Vlahuţă,

cum să se tragă ăsta din maimuţă?!...

Morala:

Dacă ţi-ai lepădat coadă şi blană

şi-ai coborât devreme din copac,

să nu te-aştepţi, tu, mândră lighioană,

c-ai să le fii maimuţelor pe plac!...

INSCRIPŢIE PE PIATRA DE HOTAR

Slav aş fi fost, de nu eram latin, 

latin aş fi, de n-aş fi fost şi dac -

dar a ieşit aşa: să fiu român,

şi eu cu soarta asta mă împac!

Mi-au dat şi alţii sânge şi cuvinte -

nisipuri galbene trecură-n zbor,

purtate-n vântul Asiei, fierbinte,

să-ngraşe primitorul meu ogor.

Şi din Apus, din Miazăzi, veniră
umane pulberi, umbre şi lumini,
cu bine şi cu rău mă vremuiră -
pe toate le-am sorbit în rădăcini.

Şi nu-i nimic străin – a’ mele-s toate,
dator nu sunt: plătit-am cu prisos! –
că tot plătind uitucilor la rate,
cuţitul mi-ajunsese pân ۥla os!

Dar am rămas aşa cum scrie-n carte –
priviţi-mă, şi-o să vedeţi uşor
că nu-s asemeni nimănui în parte,
deşi, -ntr-un fel, vă semăn tuturor.

Sunt bucuros de oaspeţi şi prieteni;
deschisă-i poarta, inima şi ea;
binevenit vei fi sub mândre cetini,
în munţii mei, la caldă marea mea.

Îmi dai un sfat? Te-ascult cu luare-aminte.
O mână de-ajutor îmi dai? Mulţam!
Dar nu cumva să-ţi bâiguie prin minte
ca asta-i ţara cailor de ham!

Poftiţi, deci, staţi la masă, staţi la soare! –
un loc prielnic vă pastrez, amici;
v-aştept cu mintea plină, gându-n floare
(că nu-i de lipsă fosforul pe-aici!...)

Întind spre toată zarea poduri bune:
primesc şi dau întregului Pământ;
nu-i gând viclean în mine să răsune,
dar nici stapân nu caut: eu îmi sunt! 

Învăţ, cântând sau nu, şi limbi străine,

mi-or folosi – în mintea mea socot –

dar mă gândesc de-asemeni că e bine

să mă pricep întâi şi-ntâi să-not!...

Şi, iată, simt aşa cum scrie-n carte –

priviţi-mă, şi-o să vedeţi uşor

că nu-s asemeni nimănui, în parte,

deşi, -ntr-un fel, vă semăn tuturor.

Că slav eram, de n-aş fi fost latin,

latin aş fi, de nu mi-ar zice dac –

dar a ieşit aşa: să fiu român –

şi vreau cu toata lumea să mă-mpac!