RAINER MARIA RILKE
(4 decembrie 1875-29 decembrie 1926)
PIETA
Îţi văd acuma iarăşi picioarele, Isuse,
pe care tinereşti eu le-am aflat
pe vremea când, sfioasă, le-am spălat;
o, cum stăteau în părul meu supuse:
un alb vânat în ierburi tupilat.
Trupul pe care nimeni nu l-a iubit vreodată
îl văd abia în noaptea aceasta de iubire.
N-am stat culcaţi alături niciodată,
şi-acum găsesc în juru-ţi doar veghe şi
slăvire.
Şi, iată, mâinile îţi sunt zdrobite,
dar nu de muşcătura mea, iubite!
Inima ta-i deschisă şi intră-n ea oricine,
şi-aş vrea să fie numai pentru mine.
Eşti ostenit acuma şi gura-ţi ostenită
nu îndrăgeşte gura mea mâhnită...
A fost cândva, Isuse, vreo clipă pentru noi?
Cât de ciudat ne stingem deodată amândoi!
MUNTELE MĂSLINILOR
Pe sub frunzişul palid el pătrunse,
înfrânt şi pal, printre măslini, pe munte;
şi aplecându-şi prăfuita frunte,
în mâna lui fierbinte şi-o ascunse.
Povestea lui fusese încheiată.
Eu plec de-acum şi toţi mă părăsesc.
De ce vrei Tu să spun că eşti când, iată,
eu însumi nu Te mai găsesc?
Nu Te mai pot găsi. Nu. Nici în mine
şi nici în alţii. Nu eşti pe pământ.
Nu Te mai pot găsi. Şi singur sunt.
Sunt singur cu durerea întregii lumi în mine,
pe care-am vrut s-o potolesc prin Tine,
Tu care nu exişti. Ce grea ruşine…
CE-AI SĂ TE FACI, DOAMNE,
DACĂ MOR?
Ce-ai să te faci, Doamne, dacă mor?
Dacă mă sfarm? (îţi sunt urcior).
Dacă mă stric? (şi băutură-ţi sunt).
Sunt meşteşugul tău şi-al tău veşmânt,
cu mine rostul tău dispare.
În urma mea nu mai ai casă-n care
să te întâmpine cuvinte calde.
Cad eu, din ostenitele-ţi picioare cade
sandala de velur, mângâietoare.
Mantaua ta cea mare se desprinde.
Privirea ta spre care se ridică
obrazu-mi cald precum o pernă mică,
va rătăci-ndelungă vreme după mine –
şi-n asfinţit de soare se va-ntinde
în poala rece-a pietrelor străine.
Ce-ai să te faci, Doamne? Mi-e frică.
DE-A OAMENILOR VORBĂ...
De-a oamenilor vorbă îmi e groază.
Ei totul spun atât de desluşit:
asta se cheamă câine şi cealaltă – casă,
şi aici e-nceput şi colò e sfârşit.
Şi duhul lor mă sperie, cu jocul lui flecar,
ei ştiu tot, ce va fi, şi ce s-a-ntâmplat;
pentru ei nici un munte nu mai e minunat;
moşia, grădina, cu Dumnezeu li-s hotar.
Rămâneţi departe, strig şi apăr în gând.
Mi-e-atât de drag s-aud lucrurile cântând.
Le-atingeţi voi, sunt mute şi-ngheţate.
Voi îmi ucideţi lucrurile toate.
ZI DE TOAMNĂ
E vremea, Doamne! Vara a fost lungă.
Aruncă-ţi umbra peste cadranele solare
şi vânturile pe câmpii le-alungă.
Dă fructelor din urmă porunci să fie pline;
mai dă-le două zile de la sud,
îndeamnă-le s-ajungă coapte bine,
şi toarnă dulce suc în vinul crud.
De-acum cel fără casă mereu pribeag va fi.
Cel singur va fi singur vreme lungă,
va sta de veghe, lungi scrisori va scri
şi prin alei mereu va rătăci,
neliniştit, când frunzele s-alungă.
POETUL
Întru pomenirea
lui Rainer Maria Rilke
Prietenă, să nu mai rostim zădarnicul sunet
cu care-l chemau muritorii!
Astăzi, vorbind pentru toţi
el nu are chip şi nu are nume – poetul!
Viaţa lui mult ne-am mirat,
ca un cântec cu tulbure tâlc,
ca un straniu eres.
În ani de demult
poetul, cuvântul strivindu-şi, a îndurat
năpastele toate cu bărbăţie
şi cele mai mari, cele mai crunte dureri, şi le-a
stins
în muntele singurătătii, ce şi-a ales.
Când la un semn
sau surpat albăstrimile cerului,
şi minutarele vremii treceau
ca tăişuri prin toată făptura,
în anii aceia, poetul voi să uite de semeni şi
vatră.
În anii cumplitelor pâcle
când pământenii cu sfânta lor omenie şi carne
s-au destrămat fără număr,
şi viaţa – atâta s-a stins
de-ar fi fost, vai, tocmai de-ajuns
ca duhul să prindă trup pe pământ,
Poetul, cu numele şters şi pierdut, s-a retras
sub pavăza muntelui,
făcându-se prieten înaltelor piscuri de piatră.
Şi neajuns, neclintit, a rămas în jocul
destinului
flancat de albe şi negre solstiţii
mare şi singur.
Nu l-a ucis amarnica grijă din vale, nici
gândul
că Dumnezeu răpitu-şi-a singur
putinţa-ntrupării.
Nu l-au răzbit nici tunetul din depărtări,
nici tenebrele.
Şi nu l-a schimbat în cenuşă
fulgerul care i-a fost pentr-o clipă
oaspete-n prag.
Mereu îşi da sieşi cuvânt
şi pasul său era legământ.
Îngăduie, Prietenă, să-ţi amintesc că Poetul
muri numai mult mai târziu.
Mult mai târziu, ucis
de-un ghimpe muiat în azur
ca de-un spine cu foc de albină.
Muri poetul ucis sub soare de-un trandafir,
de-un ghimpe muiat
în simplu albastru, în simplă lumină.
De-atunci, în frunzare-aplecate
privighetorile toate-amuţiră
uimite de cele-ntâmplate.
Privighetorile ceasului, din rarele noastre
grădini,
amuţiră-n lumina ce-apare-n zădar
şi fără de semne, de-atunci.
Şi nu ştiu nimic pe pământ
ce-ar putea să le-ndemne
să cânte iar.
LUCIAN BLAGA
