LI TAI-PE
(701 – 762)
,,Temeiurile acestei
extraordinare biografii
– setea de viaţă şi de libertate,
oroarea de scolasticism,
fascinaţia «îngemănării cu firea» şi chiar cultul
vinului,
înţeles, fireşte,
ca spaţiu de evaziune, şi-au găsit în opera
lui Li Tai-pe o tulburătoare expresie lirică, dovedind
că, prin arta sa, poetul era
un sean şi într-o altă
accepţie,
aceea de magician.” (ION
COVACI)
DE UNUL SINGUR BEAU SUB LUNĂ
(I)
Pe strat de flori am pus ulciorul
înmiresmat şi plin.
Ci singur în tăcerea nopţii
să mă desfăt cu vin?
Drept comesean chemat-am luna
cu nimbu-i de scântei,
ba umbra încă mi-am chemat
şi, iată, suntem trei.
Oare, mă-ntreb, să ştie bea
în rând cu mine luna
ori umbra, chiar dacă de-un veac
mă însoţeşte-ntruna?
Umbra şi luna sunt oricum
de-a pururi împreună,
aşa că, oaspeţi dragi, să bem!
Bea, umbră, şi bea, lună!
Încep să cânt şi luna-n tact
se leagănă, cochetă,
să dănţui prind şi umbra mea
zănatic mă repetă.
Şi chefuirăm cot la cot
ca-n vremile de glorii
şi pe trustrei pe trei cărări
ne răzleţiră zorii.
Rămas-am iar înstrăinat
pribeag pe căi sihastre
până la marele popas
de dincolo de astre.
DE UNUL SINGUR BEAU SUB
LUNĂ (II)
O, dacă cerurile înseşi
n-ar fi ţinut la cinste vinul,
Stelele Vinului, vă-ntreb,
ar mai împodobi seninul?
O, dacă oamenii cei vechi
n-ar fi avut spre vin chemare,
Izvorul Vinului cel viu
ne-ar mai răsfrânge setea oare?
Iar dacă ceruri şi pământ
găsiră drept să-l îndrăgească
de ce nu ne-am muia şi noi
în cupe buzele de iască?
Cei vechi beau cu-ncântare vin,
ades nesocotind tainul.
Sarea pământului acest
pentru-nţelepţi era tot vinul.
Şi, dacă sfinţi şi înţelepţi
iubiră vinu-ntotdeauna,
ce să mai căutăm în cer?
Să bem aici, că e totuna.
Trei cupe daţi-mi şi cutez
pe jos să-nfrunt nemărginirea;
un dou de-mi
daţi, aş învăţa
să mă îngemănez cu firea.
Deci, dragi prieteni, despre vin –
ales izvor de poezie –
celor scrobiţi nu le vorbiţi,
că nu pricep. Vorbiţi-mi mie.
CU VINU-N FAŢĂ
Prietene, ridică pocalu-aşa ca mine!
Simţi vânt de primăvară surâzător cum vine?
Şi piersicii şi prunii prieteni vechi spre noi
Închină cupa florii şi o deschid apoi.
În arbori verzi sunt grauri. Aud cântare trează.
Pe aur de pocale şi luna scânteiază.
Eram mai ieri ce tineri cu-obraz copilăresc
Şi astăzi fire albe pe tâmple se ivesc.
Mărăciniş sufocă vechiul palat regesc,
Iar cerbii pe terasa Kusu senin păşesc.
Odinioară-aicea doar prinţi şi împăraţi –
Acum domneşte colbul, păianjeni aninaţi.
De ce licoarea asta să nu cutezi s-o bei?
Vezi doar, cu
toţii pierit-au. Nu-i unul dintre ei.
