vineri, 25 octombrie 2013

TED HUGHES, CAPUL DE LUT



TED HUGHES
(7 august 1930 – 28 octombrie 1998)


CAPUL DE LUT

CAPUL DE LUT

Cine ţi-a modelat capul de teracotă?
Vreun prieten american din studenţie.
Mărime naturală, buze ţuguiate pe jumătate, asprit pe margini
De-o rudimentară unealtă - încercare naturalistă
De a-1 face să-ţi semene, eşuată. Nu-ţi plăcea.
Nu-mi plăcea. Stinghereala îl magnetiza
Pentru un ritual pervers. Ce ne-a apucat
De l-am luat cu noi, în geanta rotundă şi roşie?
Noiembrie, aburi umezi de mlaştină, râul desfăcea
Spirale întunecate, învârtejea mlădiţe de sălcii, firave.
Sălciile tunse purtau coarne de cerb incomode,
Sucite, fără frunze. Tocmai după ce câmpia
Se lărgeşte şi poteca se abate la dreapta, în sus,
Ca să se piardă de râu şi să se-ncurce către Grandchester,
O salcie anume se apleca spre apă.
Deasupra capului, scorbura unei crăpături vindecate,
O îmbinare rămuroasă, aproape veranda unei bufniţe,
Iată o raclă mitică pentru dublul tău.
L-am potrivit sus, ferm. Şi o salcie
A fost un Bust, cu capul tău privind Estul
Prin pupilele înjunghiate de unelte. L-am lăsat
Să trăiască viaţa şi vremea lumii în veci.

Ai scotocit dicţionarul pentru poezia ta despre el,
Învelindu-i oglinda, punându-te, în rime, la adăpost
De soarta lui de orfan.
Dar nu avea să te părăsească. Săptămâni mai târziu
Părea că nu putem să ne mai oprim la pom. Nu
Ne uitam prea atent - doar trecător. Deja
Nu voiai să te temi, în caz că dispăruse,
De vreo vrăjitorie ce i-ar fi dat puteri. Niciodată
N-ai mai spus ceva despre el.
Ce s-a întâmplat?
Poate nimic. Probabil
E încă acolo şi te reprezintă
În faţa răsăritului şi fericit
În peisajul lui rece şi pastoral, cu buze uşor ţuguiate,
Ca şi cum abia l-am atins.
Ori l-au găsit băieţii - şi l-au scuturat? Ori
Pomul a îngenuncheat şi el în cele din urmă?

Sigur 1-a primit râul. Sigur
Râul îi este capelă. Şi îl păstrează. Sigur
Capul tău fără moarte, ars în cuptor,
În sfârşit faţă-n faţă cu el, îl sărută pe Tata
Plin de mâl de pe fundul lui Cam,
Dincolo de recunoaştere ori salvare,
Spălat de toate spaimele noastre şi perfect,
Sub curgerea jelind murdară, salutat
Doar vara, scurt, de umbrele din luntrele
Subţiri lunecând către dragii lor
Şi ceasul oprit.
Necuratul. Aşa i-ai spus capului. Necuratul.


BUFNIŢA

Cu ochii tăi mi-am văzut din nou lumea,
Cu ochii copiilor tăi aş vedea-o din nou.
Mi-a fost străină.
Obişnuiţii păducei ai gardului viu erau străini ciudaţi,
Un mister de învăţături şi fapte ciudate.
Toată sălbăticiunea cu picioare se iţea
În ochii tăi la un moment al exclamaţiei,
Ca şi cum ar fi apărut la cină oaspeţi
În toiul mesei. Ştiutele raţe sălbatice,
Erau artefacte, nepământene oarecum,
Ritualurile lor nupţiale, un film hipnagogic
Derulat de râu. Imposibil
Să înţeleg confortul picioarelor lor
În apa gheaţă. Tu erai o cameră de luat vederi
Înregistrând reflectările dincolo de puterea ta de pătrundere.
Pentru tine mi-am pus lumea să arate ce avea mai bun.
Ai luat totul cu bucurie neîncrezătoare,
Ca o mamă când moaşa îi întinde
Copilaşul. Frenezia ta m-a zăpăcit.
Mi-a trezit copilăria extatică, mută,
Din urmă cu cincisprezece ani. Capodopera mea
A venit pe lume atunci, în noaptea neagră, pe strada Grandchester.
Am sorbit durerea sugrumată, subţire a unui iepure
De pe încheietura degetului meu umezit, lângă un desiş
Pe unde iscodea o bufniţă cafenie.
Ea s-a repezit deodată în sus, şi-a îndoit aripile
Peste faţa mea, luându-mă drept stâlp.

TEMERI

Scrisul tău era şi frica ta,
Câteodată groaza că toate
Darurile de nuntă, visurile, bărbatul
Îţi vor fi fost luate
De spiriduşii terorii. Maşina de scris
Avea să fie luată. Maşina de cusut. Copiii.
Totul avea să fie luat.
Frica avea culoarea pupitrului tău,
Aproape că-i ştiai trăsăturile.
Grăuntele acela era ca pielea lui, puteai să-1 mângâi.
Puteai să-1 guşti în cafeaua ta cu lapte.
Făcea un zgomot ca al maşinii tale de scris.
Se ascundea în propriile fetişuri -
Sirena ta de teracotă de pe şemineu..
Tigaia de aramă pentru sufleu. Albiturile. Perdelele.
Te uitai lung la ele. Ştiai că e acolo.
Se ascundea în stiloul tău Schaeffer -

Locul lui preferat. De câte ori scriai
Te opreai la mijlocul cuvântului
Să te uiţi mai îndeaproape la el, negru, bombat,
Între degetele tale -
Teroarea umflându-se, oricând
Ar fi putut exploda şi lua de la tine
Pe soţul tău, pe copiii tăi, trupul tău, viaţa ta.
Puteai s-o vezi acolo, în stilou.

Şi pe acela 1-a luat cineva.

BRAZILIA

Te-ai dus înapoi
În coiful tău de oţel. Neajutoraţi,
Am fost târâţi la curte, în arena ta,
Căluş în gură, linişte.
Hohote de groază
Şi bobul de sudoare pe şanţul spinării.
Ai rostit
Cele trei fraze. Nici o şoaptă.
Linişte.
Cuvântase marea ta iubire.
Numai cea mai groaznică fărădelege
Putea aduce la pământ
Lama fulgerului
Atunci coborât. Orbiţi,
Cu toţii au tuşit în ozon.
Până şi câinii erau uluiţi. Şi aceeaşi străluminare
Te-a înhăţat sus, la Ceruri.
Nişte lachei de Colosseum
Poartă trupul tatălui tău.
Un altul îi duce capul. Mama ta
Stă în picioare şi, spre o imensă uimire,
Se împleticeşte când pleacă, ducându-şi capul.
Alţi lachei îl duc pe-al meu, pe mine.

De atunci, în fiecare zi, peste tot în Imperiul tău,
Aşa cum arătarea maternă jelea
Pe străzile Tenochtitlánului noaptea,
Cu puţin înainte să-i pună capăt Cortéz -
Efigiile tale plâng în gura mare pe socluri,
Cu ochii uscaţi. Portretele tale, fără lacrimi,
Plâng în cărţi.