TED HUGHES, CAPUL DE LUT

TED HUGHES
(7 august 1930 – 28 octombrie 1998)

CAPUL DE LUT

CAPUL DE LUT

Cine ţi-a modelat capul de teracotă?

Vreun prieten american din studenţie.

Mărime naturală, buze ţuguiate pe jumătate, asprit pe margini

De-o rudimentară unealtă - încercare naturalistă

De a-1 face să-ţi semene, eşuată. Nu-ţi plăcea.

Nu-mi plăcea. Stinghereala îl magnetiza

Pentru un ritual pervers. Ce ne-a apucat

De l-am luat cu noi, în geanta rotundă şi roşie?

Noiembrie, aburi umezi de mlaştină, râul desfăcea

Spirale întunecate, învârtejea mlădiţe de sălcii, firave.

Sălciile tunse purtau coarne de cerb incomode,

Sucite, fără frunze. Tocmai după ce câmpia

Se lărgeşte şi poteca se abate la dreapta, în sus,

Ca să se piardă de râu şi să se-ncurce către Grandchester,

O salcie anume se apleca spre apă.

Deasupra capului, scorbura unei crăpături vindecate,

O îmbinare rămuroasă, aproape veranda unei bufniţe,

Iată o raclă mitică pentru dublul tău.

L-am potrivit sus, ferm. Şi o salcie

A fost un Bust, cu capul tău privind Estul

Prin pupilele înjunghiate de unelte. L-am lăsat

Să trăiască viaţa şi vremea lumii în veci.

Ai scotocit dicţionarul pentru poezia ta despre el,

Învelindu-i oglinda, punându-te, în rime, la adăpost

De soarta lui de orfan.

Dar nu avea să te părăsească. Săptămâni mai târziu

Părea că nu putem să ne mai oprim la pom. Nu

Ne uitam prea atent - doar trecător. Deja

Nu voiai să te temi, în caz că dispăruse,

De vreo vrăjitorie ce i-ar fi dat puteri. Niciodată

N-ai mai spus ceva despre el.

Ce s-a întâmplat?

Poate nimic. Probabil

E încă acolo şi te reprezintă

În faţa răsăritului şi fericit

În peisajul lui rece şi pastoral, cu buze uşor ţuguiate,

Ca şi cum abia l-am atins.

Ori l-au găsit băieţii - şi l-au scuturat? Ori

Pomul a îngenuncheat şi el în cele din urmă?

Sigur 1-a primit râul. Sigur

Râul îi este capelă. Şi îl păstrează. Sigur

Capul tău fără moarte, ars în cuptor,

În sfârşit faţă-n faţă cu el, îl sărută pe Tata

Plin de mâl de pe fundul lui Cam,

Dincolo de recunoaştere ori salvare,

Spălat de toate spaimele noastre şi perfect,

Sub curgerea jelind murdară, salutat

Doar vara, scurt, de umbrele din luntrele

Subţiri lunecând către dragii lor

Şi ceasul oprit.

Necuratul. Aşa i-ai spus capului. Necuratul.

BUFNIŢA

Cu ochii tăi mi-am văzut din nou lumea,

Cu ochii copiilor tăi aş vedea-o din nou.

Mi-a fost străină.

Obişnuiţii păducei ai gardului viu erau străini ciudaţi,

Un mister de învăţături şi fapte ciudate.

Toată sălbăticiunea cu picioare se iţea

În ochii tăi la un moment al exclamaţiei,

Ca şi cum ar fi apărut la cină oaspeţi

În toiul mesei. Ştiutele raţe sălbatice,

Erau artefacte, nepământene oarecum,

Ritualurile lor nupţiale, un film hipnagogic

Derulat de râu. Imposibil

Să înţeleg confortul picioarelor lor

În apa gheaţă. Tu erai o cameră de luat vederi

Înregistrând reflectările dincolo de puterea ta de pătrundere.

Pentru tine mi-am pus lumea să arate ce avea mai bun.

Ai luat totul cu bucurie neîncrezătoare,

Ca o mamă când moaşa îi întinde

Copilaşul. Frenezia ta m-a zăpăcit.

Mi-a trezit copilăria extatică, mută,

Din urmă cu cincisprezece ani. Capodopera mea

A venit pe lume atunci, în noaptea neagră, pe strada Grandchester.

Am sorbit durerea sugrumată, subţire a unui iepure

De pe încheietura degetului meu umezit, lângă un desiş

Pe unde iscodea o bufniţă cafenie.

Ea s-a repezit deodată în sus, şi-a îndoit aripile

Peste faţa mea, luându-mă drept stâlp.

TEMERI

Scrisul tău era şi frica ta,

Câteodată groaza că toate

Darurile de nuntă, visurile, bărbatul

Îţi vor fi fost luate

De spiriduşii terorii. Maşina de scris

Avea să fie luată. Maşina de cusut. Copiii.

Totul avea să fie luat.

Frica avea culoarea pupitrului tău,

Aproape că-i ştiai trăsăturile.

Grăuntele acela era ca pielea lui, puteai să-1 mângâi.

Puteai să-1 guşti în cafeaua ta cu lapte.

Făcea un zgomot ca al maşinii tale de scris.

Se ascundea în propriile fetişuri -

Sirena ta de teracotă de pe şemineu..

Tigaia de aramă pentru sufleu. Albiturile. Perdelele.

Te uitai lung la ele. Ştiai că e acolo.

Se ascundea în stiloul tău Schaeffer -

Locul lui preferat. De câte ori scriai

Te opreai la mijlocul cuvântului

Să te uiţi mai îndeaproape la el, negru, bombat,

Între degetele tale -

Teroarea umflându-se, oricând

Ar fi putut exploda şi lua de la tine

Pe soţul tău, pe copiii tăi, trupul tău, viaţa ta.

Puteai s-o vezi acolo, în stilou.

Şi pe acela 1-a luat cineva.

BRAZILIA

Te-ai dus înapoi

În coiful tău de oţel. Neajutoraţi,

Am fost târâţi la curte, în arena ta,

Căluş în gură, linişte.

Hohote de groază

Şi bobul de sudoare pe şanţul spinării.

Ai rostit

Cele trei fraze. Nici o şoaptă.

Linişte.

Cuvântase marea ta iubire.

Numai cea mai groaznică fărădelege

Putea aduce la pământ

Lama fulgerului

Atunci coborât. Orbiţi,

Cu toţii au tuşit în ozon.

Până şi câinii erau uluiţi. Şi aceeaşi străluminare

Te-a înhăţat sus, la Ceruri.

Nişte lachei de Colosseum

Poartă trupul tatălui tău.

Un altul îi duce capul. Mama ta

Stă în picioare şi, spre o imensă uimire,

Se împleticeşte când pleacă, ducându-şi capul.

Alţi lachei îl duc pe-al meu, pe mine.

De atunci, în fiecare zi, peste tot în Imperiul tău,

Aşa cum arătarea maternă jelea

Pe străzile Tenochtitlánului noaptea,

Cu puţin înainte să-i pună capăt Cortéz -

Efigiile tale plâng în gura mare pe socluri,

Cu ochii uscaţi. Portretele tale, fără lacrimi,

Plâng în cărţi.