GHIORGHIOS SEFERIS
(13 martie 1900 – 20 septembrie 1971)
,,Locul
lui Ghiorghios Seferis în poezia neogreacă
e
oarecum asemănător cu acela pe care îl ocupă
în
literatura anglo-saxonă un T. S. Eliot.
Situat
la răspântia tendeniţelor de avangardă,
el
acţionează în direcţia unui echilibru menit
să
decanteze toate aluviunile moderniste, să asimileze
noile
cuceriri ale sensibilităţii contemporane
confruntându-le
cu valorile sedimentare ale tradiţiei,
căutând
să descopere acele tipare formale
în
care cristalizează, sub imperiul fiecărei epoci,
imaginea,
mereu aceeaşi şi mereu alta,
a
omului şi a destinului său în timp.
Lirica
lui îşi are principala sursă în lumea de mituri
şi
realităţi istorice sau contemporane ale Greciei.“
A. E.
BACONSKY,
PANORAMA
POEZIEI UNIVERSALE CONTEMPORANE
REGRET
Regret că am lăsat să-mi treacă printre
degete
Un fluviu larg
Şi n-am băut nicio picătură.
Acuma în piatră mă scufund.
Un mic pin ivit din pământul roşu
mi-i singura tovărăşie.
Tot ce-am iubit a pierit cu casele
Care erau noi astă-vară
Şi s-au prăbuşit sub vântul toamnei.
AICI
SE TERMINĂ
Aici se termină lucrările mării, lucrările
iubirii.
Cei ce-ntr-o zi vor trăi pe aici
unde noi ne terminăm,
de s-o-ntâmpla că-n amintirea lor să
se facă
negru sângele
şi să se reverse,
să nu ne dea uitării, suflete
fragile
printre asfodele,
să întoarcă spre Ereb căutăturile
victimelor:
Noi care nimic n-am avut îi vom
învăţa
liniştea.
HAIKAIURI
◊◊◊
Picură în lac
un singur strop de vin
şi soarele se stinge.
◊◊◊
Să fie vocea
prietenilor defuncţi
sau gramofonul?
◊◊◊
Degetele ei
pe batista albastră –
priveşte: corali.
◊◊◊
Am îmbrăcat iar
frunzişul copacului
şi tu behăi.
◊◊◊
Noapte, vântul...
despărţirea se întinde
şi unduieşte.
◊◊◊
Tu scrii;
cerneala a scăzut,
marea suie.
ACEST
TRUP
Acest trup ce spera ca o ramură
să-nflorească,
să se-ncarce de rod şi în ger să devină
flaut
fantezia l-a adâncit într-un stup numai
zumzet
ca să treacă şi să-l chinuie timpul
muzical.
PSIHOLOGIE
Domnul acesta
îşi face în fiecare dimineaţă baia
în apele Mării Moarte,
pe urmă îmbracă un surâs amar
pentru clienţi şi afaceri.
NU I-AM CUNOSCUT
Nu i-am cunoscut;
era doar speranţa-n adâncul nostru
care spunea că-i ştiam din copilărie.
I-am văzut de vreo două-trei ori, apoi luară corăbiile;
transporturi de cărbune, transporturi de cereale,
şi prietenii noştri pierduţi după cocoaşa oceanului pe totdeauna.
Zorii ne găsesc lângă lampa obosită
desenând stângaci şi îndârjit pe hârtie
nave, sirene sau cochilii:
seara descindem la fluviu
fiindcă ne arată drumul spre mare
şi noaptea ne-o petrecem în hrube cu miros de catran.
Prietenii noştri au plecat,
poate nu i-am văzut niciodată;
sau poate i-am văzut când încă somnul
ne purta foarte-aproape de valul ce respiră,
poate-i căutăm fiindcă noi căutăm
cealaltă viaţă
dincolo de statui.
RAVEN
In memoriam E. A. Poe
Ani ca aripi. Ce-şi
aminteşte corbul nemişcat?
Ce-şi amintesc morţii la
rădăcinile arborilor?
Mâinile tale aveau culoare
de măr ce cade,
şi vocea asta joasă,
revenind mereu!
Călătorii din larg privesc
pânza şi stelele
aud vântul, aud dincolo de
vânt cealaltă mare
ca o scoică închisă lângă
ei, nu aud
altceva, nici nu caută-n
umbra chiparoşilor
o imagine pierdută, o
monetă, nu se-ntreabă
ce-şi aminteşte-un corb pe
o creangă uscată:
El rămâne nemişcat pe orele
mele, puţin mai sus,
ca sufletul unei statui
fără vedere.
Există o mulţime adunată-n
această pasăre,
mii de inşi uitaţi şi de
riduri şterse,
îmbrăţişări frânte şi
râsete întrerupte,
lucrări oprite şi staţii
tăcute,
un greu somn de stropi
aurii.
Stă nemişcat. Şi-mi
priveşte orele.
Ce-şi aminteşte?
Sunt multe răni în oamenii
invizibili, în el,
patimi aşteptând suspendate
Ziua din Urmă,
josnice dorinţi
confundându-se cu pământul,
copii ucişi şi femei cari
s-au obosit în zori.
Oare apasă greu pe creanga
uscată, apasă greu
pe rădăcinile arborelui
galben, pe umerii
celorlalţi oameni,
ciudatele fizionomii
care nu îndrăznesc să
atingă un strop de apă
cufundate în pământ?
Apasă greu, undeva?
Aveau o greutate mâinile
tale ca în apă
în peşterile marine, o
greutate uşoară
scutită de nelinişte,
cu ceva din mişcarea
cu care alungăm vreun gând
nedorit,
întinzând marea până la
orizont, la insule.
E greu după ploaie
pământul; ce-şi aminteşte
flacăra neagră şi dreaptă
pe cerul gri,
înfiptă între om şi memoria
omului,
între rană şi mâna ce-a rănit
– neagră lance?
S-a-ntunecat câmpul, bând
ploaia, a căzut vântul,
n-ajunge răsuflarea mea,
cine
îl va face să se mişte din
loc? Întruna
între memorie şi umbrele
care se zbat să redevină
bărbat şi femeie –
lacună, un piept uimit;
între somn şi moarte –
stagnantă viaţă.
Aveau o mişcare mâinile
tale
spre somnul mării,
mângâind visul ce urca
liniştit
păianjenul de aur
aducând în soare roirea
constelaţiilor,
pleoapele lăsate, aripile
lăsate...
